Consimţământ prezumat versus explicit la transplantul de organe

1660
0
DISTRIBUIȚI

Consimtamantul prezumat inseamna ca daca o persoana nu si-a exprimat in cursul vietii dezacordul cu privire la donarea de organe pentru transplant, atunci aceste organe pot fi relevate fara a se mai solicita acordul familiei.

Conceptul acordului prezumat ridică un subiect etic foarte serios şi anume conflictul de interes al cadrelor medicale. Tradiţional, medicul este agentul responsabil pentru salvarea vieţii persoanelor muribunde. Adoptarea standardului acordului prezumat va transforma cadrele medicale în agenţi care vor facilita moartea. Pacienţii pe moarte vor fi percepuţi doar ca potenţiali donatori de organe nu şi ca indivizi ale căror vieţi trebuie salvate.

Pe 20 aprilie 2007, cu ocazia Zilei Transplantului, Agentia Nationala a Transplantului a facut public un sondaj de opinie potrivit caruia majoritatea romanilor ar fi de acord cu introducerea conceptului de consimtamant prezumat la recoltarea de organe si tesuturi pentru transplant de la persoanele decedate.

Lasand deoparte semnele de indoiala cu privire la acuratetea sondajului si, de aici, la validitatea rezultatelor acestuia, consideram ca o asemenea problema nu poate fi abordata intr-o simpla sedinta si numai de catre persoanele direct interesate (medici sau beneficiari) si ca ea trebuie supusa dezbaterii publice, in care sa se regaseasca toate punctele de vedere. Este cunoscut faptul ca peste tot in lume exista o discrepanta majora intre cererea pentru transplant si disponibilul de organe transplantabile.


De aici, aparitia unor activitati ilicite de trafic de organe sau chiar suspiciuni privind abuzurile in obtinerea organelor pentru transplant.

O astfel de prevedere induce ideea ca, dupa moarte, corpul unei persoane poate deveni un bun public, de care pot sa dispuna institutiile statului. Se considera ca in acest mod ar putea creste numarul cadavrelor de la care s-ar putea recolta organe pentru transplant.

Acesta este o viziune utilitarista si este sustinuta sub motivatia ca se salveaza vietile unor bolnavi. Este ea si morala?

Donarea de organe sau tesuturi pentru transplant nu este o obligatie sociala a fiecaruia dintre noi, nimanui nu i se poate impune sa faca o astfel de donatie, fie ca este vorba despre persoane vii sau decedate.

Decizia de a dona este una personala, exprimata de o persoana competenta sau de o alta persoana apropiata pacientului si nu este nicidecum o decizie presupus favorabila. Fiecare individ ia decizia functie de valorile spirituale la care se raporteaza iar intr-o societate pluralista medicii trebuie sa respecte aceste valori.

In plus, se introduce un element de inechitate sociala. Majoritatea pacientilor care nu isi vor exprima in timpul vietii dezacordul cu privire la donarea de organe (chiar daca ei, in realitate au o astfel de optiune) vor apartine unor grupuri defavorizate, precum persoane fara locuinte, persoane fara suport familial, persoane cu grad redus de instructie etc.

Ei, din pacate, nici macar nu vor sti sau nu vor avea posibilitatea sa-si exprime optiunea. Astfel, ei pot deveni „furnizori” de organe fara voia lor, ceea ce este de natura a duce la o accentuare a inechitatii in sistemul de sanatate din Romania.

Mai mult, potentialii donatori morti necesita instituirea unor proceduri medicale agresive inainte de a se recolta organele si tesuturile pentru transplant pentru ca acestea sa nu fie hipoperfuzate. Asemenea proceduri, care nu aduc nici un beneficiu donatorului, pot fi aplicate numai cu acceptul persoanei sau al familiei acesteia.

Recoltarea de tesuturi sau organe pentru transplant in astfel de conditii este inacceptabila chiar in situatia in care Romania se confrunta cu un numar redus de donatori decedati.

Statisticile demonstreaza ca si in tarile in care s-a acceptat consimtamantul prezumat persista o criza a organelor pentru transplant, comparabila cu cea din statele care nu au legiferat acest concept.

Alternativa etica pentru cresterea numarului de organe si tesuturi pentru transplant ar putea fi voluntarismul incurajat si introducerea efectiva a cardului de donator, care reflecta cel mai fidel optiunea individului cu privire la donarea de tesuturi si organe. Aceasta inseamna ca, la fel ca in SUA, persoanele sanatoase, competente, in timpul vietii, isi exprima vointa de a fi donator. In aceasta situatie exista un consimtamant explicit pe care nici macar familia, in momentul decesului persoanei, nu-l poate anula. Bineinteles, este o activitate care implica un efort mai amplu decat simpla legiferare a consimtamantului prezumat, dar constituie dovada respectarii autonomiei persoanei si a drepturilor acesteia. In plus, sunt necesare programe de educare a populatiei cu privire la beneficiile transplantului.

Pana in prezent, intreaga evolutie a atitudinii fata de transplantul de organe si tesuturi precum si a legislatiei romanesti in acest domeniu are in centru respectul autonomiei individului, fie el donator sau primitor. (Prof. Dr. Vasile Astarastoae, Presedintele CMR, cf. „Viata Medicala”).

Acordul prezumat anuleaza donarea

Modificarea Legii nr. 95/ 2006 [dorita in sensul introducerii acordului prezumat; legea este blocata de doi ani in Camera Deputatilor, vezi aici amanunte si aici o pozitie a organizatiilor pro-vita] ridică probleme de ordin juridic, Constituţia României prevede că demnitatea, drepturile şi libertăţile cetăţenilor reprezintă o valoare supremă şi

„în momentul în care se introduce acordul prezumat, a cărui valoare este una utilitară, se răstoarnă raportul dintre demnitatea persoanei umane şi utilitate, care este condiţionată. Nu tot ceea ce este util este realizabil sau dezirabil, pentru că poate prejudicia, poate crea daune, poate atenta la valori necondiţionate“.

Noul proiect de lege se contrazice. Conform acestuia, dacă cineva îşi poate exprima în cursul vieţii refuzul de a dona organe, înseamnă că persoana are drepturi asupra rămăşiţelor sale pământeşti.

„De vreme ce are dreptul să refuze, înseamnă că această lege recunoaşte că rămăşiţele pământeşti aparţin cu anticipare persoanei care se află în viaţă. Donarea presupune un act juridic autentic. Nu poate cineva să doneze dacă nu o face explicit. Un lucru pe care îl pierd nu poate fi considerat că e donat. Deci, în cadrul acordului prezumat, putem vorbi doar pur şi simplu de o prelevare de organe, care se face în flagrantă contradicţie cu ideea statului de drept prin naţionalizarea rămăşiţelor trupeşti.

Autoritatea publică are dreptul să preleve organe indiferent de poziţia familiei. Dacă familia ar avea obiecţii, ea nu are nici un drept în cazul acesta. Pe când, în unele dintre statele care au acordul prezumat, se are în vedere şi opinia familiei.“

„Spre exemplu, familia are dreptul să dispună de bunurile celui decedat, fără ca statul să intervină, dar nu are dreptul să dispună de organele lui ceea ce poate fi considerat o absurditate.”

(Sebastian Moldovan, lector în Teologie Morală la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu)

Cheia soluţionării problemei numărului mic de donatori este introducerea acordului informat.

„În locul acestei campanii pentru acordul prezumat ar fi mult mai bună o campanie în populaţie pentru a sensibiliza pe fiecare cu privire la altruismul de care dă dovadă atunci când îşi donează un organ şi cu privire la posibilităţile transplantului şi reuşitele acestuia. O campanie în favoarea transplantului ar fi mult mai bună decât introducerea acestui acord prezumat, care va trezi ulterior numeroase reacţii, mai ales la o populaţie cum este cea a României.“

(Vasile Astărăstoae)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here