Dilema lui Saad vs. dilema copilului nenăscut

674
1
DISTRIBUIȚI

Pe 20 iunie este Ziua Mondială a Refugiatului, iar gândul unora dintre locuitorii acestei planete se îndreptă către cei care nu au bucuria să poată trăi acolo unde ar fi locul lor, acolo unde ei ar vrea. De curând, pe 1 iunie, a fost Ziua Internaţională a Copilului, zi în care gândul unora dintre locuitorii acestei planete se îndreptă, pe lângă copiii născuți, și spre copiii nenăscuţi.

„Dilema lui Saad” este un film realizat de UNHCR, scurt și clar, despre dilema și suferința unui refugiat. Saad este un ziarist irakian refugiat în România după ce a fost luat ostatic şi a trecut pe lângă moarte de foarte multe ori. A fugit departe de ţară, de familie, ca să poată scăpa cu viaţă. În țara lui avea totul, dar nu avea siguranţa vieții. Copilul are în pântecele mamei lui totul, dar, din ce în ce mai mult, nu are siguranța vieții.

Saad spune că oamenii nu aleg să devină refugiaţi, ci sunt forţaţi de anumite împrejurări într-un moment al vieţii să-și părăsească locul unde trăiesc. Copiilor nenăscuţi li se întâmplă la fel, nu pot alege să ia fiinţă în pântecele unei mame conştiente de prezenţa lor și de responsabilitatea față de viața lor ori acolo unde nu sunt doriți.

Nici Saad în țara lui, nici copilul până la 14 săptămâni în România (unde avortul la cerere este permis până la 14 săptămâni) nu au niciun drept, nicio siguranţă. Pentru Saad a pleca din locul unde trăia a însemnat viață; pentru un copil de până la 14 săptămâni a fi alungat din locul unde trăiește înseamnă moarte. De aici încep diferențe între situația lui Saad și cea a copilului nenăscut.

Un jurnalist este un om descurcăreț, un copil nu are decât fragilitatea în apărarea sa. Saad știa cum și unde să fugă, copilul nenăscut nu are cum și unde să fugă. Pentru el locul în care trăiește este singurul loc sigur. Un loc în care ar trebui să se simtă protejat şi să fie lăsat să trăiască până în momentul naşterii.

Saad mai spune că oamenii ar trebui să ştie faptul că refugiaţii nu sunt animale. Probabil toţi cei care văd un refugiat îşi dau seama de acest adevăr incontestabil. Totuşi, Saad spune asta pentru că aşa sunt trataţi refugiaţii de către unii oameni. Dar pentru unii oameni copilul nenăscut, mai mic de vârsta legală a avortului în țara respectivă, nici măcar cât un animal nu este prețuit – căci iubitorii de animale au susținut ca o parte din experimentele medicale pe animale să fie făcute pe fetuși, pentru a proteja dreptul la viață al animalelor.

Despre Saad se știa că este cineva, care deranja, dar cineva. Despre copilul nenăscut, atunci când este vorba să fie avortat, se spune că nu există. De fapt, pentru că trebuie să fie ceva din moment ce este avortat, este numit ”țesut” – ”pentru cine întreabă”, ”produs de concepție”, ”embrion”, ”fetus” – pentru cine știe biologie. Cu alte cuvinte, o colecţie de celule care sunt în plus în organismul mamei şi trebuiesc expediate afară.

Dar toți știm că acolo este un copil, adică un om al cărui organism este viu, se dezvoltă, de un număr mic de ani, luni, zile, minute, așa cum bătrân este un om al cărui organism este viu de un număr mare de ani, luni, zile, minute. Acesta este un adevăr pe care însă uneori refuzăm să îl acceptăm. Nu pentru că nu am şti, nu pentru că nu am simţi, nu pentru că știința actuală nu este capabilă să înțeleagă când începe viața unui om, ci pentru că nu vrem să ştim, nu vrem să vedem şi nu vrem să simţim că el, copilul, este acolo. Ne închidem ochii, ne reprimăm sentimentele, ne ascundem disperarea, ne minţim continuu că suntem bine, că am scăpat de „problemă”, că a trecut totul.

Din fericire noi suntem vii, umani, nu roboți, iar ochii văd părțile de trupușor, urechile aud bătăile inimii, sufletul simte că alt suflet a trecut din viața aceasta. Acestea toate pot fi bine închise cu șapte lacăte în adâncul nostru, dar ele rămân înscrise în noi, precum în cutia neagră a avioanelor se înregistrează tot ceea ce se întâmplă cu ele. Toată drama existenţei noastre este acolo, depusă în adâncul conștiinței. Societatea însă nu trebuie să ştie asta. Este suficient să le vorbim oamenilor despre o viaţă lipsită de griji, despre drepturi reproductive, despre paşi rapizi pentru obţinerea fericirii.

Și am ajuns iar la asemănarea cu Saad: și cei care fac viața imposibilă locuitorilor unei țări încearcă din răsputeri să mascheze adevărul. Dar nici un regim, oricât de autoritar, oricât de dictatorial nu poate rezista pentru totdeauna. Toate regimurile totalitare existente în lume au căzut, pentru că omul nu poate fi mințit încontinuu.

Și pentru cei ce alungă copiii nenăscuți din casa lor vin momente ale adevărului. În timp. Statisticile nu spun totul. Cei douăzeci şi două de milioane de copiii avortaţi în România nu sunt singurele victime. Statisticile nu fac conexiuni între mamele afectate de această traumă, tații care determină și știu, uneori, dar alteori nu știu că sunt tați ai unor copii pe care nu i-au văzut niciodată, ceilalţi copii ai familiei, bunicii, căsniciile eşuate, depresiile, sinuciderile sau tendinţele de suicid pentru că aceste lucruri apar în timp.

O cunoştinţă mi-a povestit o întâmplare din copilărie, de pe vremea când avea vreo 7 ani. Într-o zi s-a aşezat la masă împreună cu părinţii şi cele două surori ale sale. La un moment dat s-a oprit brusc, s-a ridicat în picioare şi i-a spus mamei: ”Mami, nu mai trebuia să fie cineva la masă? Nu trebuia să mai fie un copil?” La auzul acestor cuvinte mama a reuşit să iasă afară, să o nu vadă copiii că plânge. Şi-a reamintit de ”acel” moment, crezuse că s-a terminat, că nu va şti nimeni niciodată. Abia peste ani a avut curajul să le spună adevărul şi să-şi ceară iertare. Abia atunci a devenit liberă, pentru că adevărul îi eliberează pe oameni.

Saad vorbeşte de călăuze cărora nu le pasă de oameni, le pasă doar de bani: „O călăuză nu se uită la tine ca la o fiinţă umană, tot ce văd în tine sunt banii, banii care circulă”. Pe Saad, călăuza l-a adus, totuși, în România.

În această perioadă în România se dezbate legea privind înființarea cabinetelor pentru consilierea femeilor în criză de sarcină. Oare personalul specializat din aceste cabinete nu ar putea fi, pentru cei ce vor, o călăuză care să aducă viață și bucurie unei întregi familii? O călăuză care să îi ajute să ajungă în România vieții pe copiii pentru care, într-un moment al vieții lor, foarte la început, casa lor riscă să devină locul pierderii vieții.

Românie, primește-i pe toți cei care bat la porțile tale!

(Articol de Ș.N.)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

1 comentariu

  1. „In Romania se dezbate legea privind infiintarea cabinetelor pentru consilierea femeilor in criza de sarcina”.
    Este foarte bine ca se dezbate aceasta lege, dar oare de ce trebuie sa se ajunga in situatia in care femeile sa fie in „criza de sarcina”? De ce sunt femeile lasate singure cu sarcina lor? Cui ii mai pasa? Cel mai bun consilier ar trebui sa fie sotul femeii, adica tatal copilului, apoi parintii si/sau socrii acesteia. Femeia nu concepe copilul prin polenizare. Nu ar trebui ca sotul si rudele ei sa se spele pe maini. Aceste cabinete pentru consiliere sunt utile, dar sunt totusi un surogat, adevarata sustinere si adevaratul ajuror fiind familia care nu ar trebui sa abandoneze cu lasitate femeia gravida care se afla intr-o situatie atat de vulnerabila.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here