„Bani însângeraţi” – mărturia lui Carol Everett despre industria avortului

1419
0
DISTRIBUIȚI

Între 1973 şi 1983, Carol Everett, după ce a născut doi copii, a făcut trei avorturi. Între 1977 şi 1983, ea a fost patroana a 4 clinici de avorturi, unde s-au făcut 35.000 de avorturi, o femeie murind în urma greşelilor medicului care îi făcea avortul.

Din 1983 şi până în prezent Carol Everett a scris câteva cărţi, a depus mărturii în legislativele diferitelor state americane, a participat la documentare, a susţinut mii de speach-uri, a fondat organizaţia The Heidi Group – totul pentru a arăta adevărul despre avort. Cuvintele ei sunt ale omului „din sistem”, care dezvăluie ceea ce industria avortului încearcă mereu să ascundă şi să nege: avortul este o crimă care aduce banii şi distruge copii şi femei.

Fragmentul de faţă este extras din filmul documentar „Blood Money”.

Pusesem la punct un întreg plan de vânzare a avorturilor: se numea „educaţie sexuală”.

Ideea era să le anihilăm tinerilor pudoarea firească, să-i separăm de părinţi şi de valori şi să devenim specialiştii sexologi din viaţa lor, în aşa fel încât să apeleze la noi, iar noi să le dăm o doză mică de anticoncepţionale (din cauza căreia fetele să rămână însărcinate) sau un prezervativ defect – pentru că noi nu cumpăram prezervativele cele mai scumpe, ci pe cele mai ieftine.

Obiectivul nostru era de 3 până la 5 avorturi pe persoană, la fetele cu vârsta între 13 şi 19 ani.

Le dădeam o doză mică de pastile anticoncepţionale, care, pentru a avea o eficienţă minimă, trebuia să fie luată la aceeaşi oră în fiecare zi.

Fata nu le lua în mod corect – iar dacă omiteai să le ia, nu mai era protejată. Iar dacă activitatea sexuală ajunge de la 0 sau una pe săptămână la 5-7 pe săptămână şi dacă fata nu mai ia pastila cum trebuie, rămâne însărcinată. Şi pe cine sună când e însărcinată? Pe noi. Noi suntem ”specialiştii”.

Iar noi eram pregătiţi. Foloseam un scenariu [după care se ghidau angajaţii noştri], întocmit în aşa fel, încât să reuşeşti să anihilezi orice obiecţie a clientului (a vinde înseamnă a elimina obiecţiile) şi obţineai ”comanda”: în acest caz, avortul.

Atunci când sună, prima întrebare care i se punea era: „Eşti sigură?”.

Fata spune: „Cred că sunt însărcinată.”, iar cel numit de noi consultant (de fapt un agent de „telemarketing” pe care tot ce îl interesa era să vândă prin intermediul telefonului) spunea:

„Putem să ne ocupăm noi de problema ta; nu trebuie să ştie nimeni”.

Iar următoarea întrebare era: „Care a fost prima zi din ultimul ciclu de menstruaţie normal?”

Ea îi spunea aşa-zisului consultant data, iar acesta îi spunea: „Eşti însărcinată în opt săptămâni”.

Nu-i spunea: „E posibil să fii însărcinată”, sau: „S-ar putea să fii însărcinată”; îi spunea: „Eşti însărcinată în opt săptămâni”.

Consultantul sădea astfel „sămânţa” pentru vinderea produsului nostru… Iar lucrul cel mai trist este că în mintea fetei respective, consultantul era ”specialistul”; el era ”specialistul” în materie de sarcini.

Iar următoarea întrebare era: „E o veste bună sau proastă?”

Dacă ar fi fost veste bună, fata n-ar fi sunat la o clinică de avorturi. Era o veste proastă. Iar când ea răspunde: „Veste proastă”, consultantul acţiona imediat, localizând şi folosind frica fetei la fiecare semn de ezitare… pentru a o determina să facă avortul.

Iar dacă spunea: „Poate că trebuie să mă mai gândesc la asta”, îi spunea: „Ai tăi te omoară dacă aud; o să ratezi participarea la echipa de majorete; trebuie să faci avort”.

Avorturile se fac în orice moment al celor 9 luni de sarcină, nu din cauza cazului Roe v. Wade, ci a cazului Doe v. Bolton, care spunea că pentru „sănătatea” mamei, avortul poate fi făcut în orice moment al celor 9 luni.

Dar „sănătatea” era definită acolo de fapt ca sănătate MENTALĂ. Iar noi o întrebam pe această tânără speriată: „Dacă ar fi să duci sarcina până la capăt, ai avea probleme din cauza acestei sarcini, nu-i aşa?”

Ea spunea: „Da”, iar noi îi „cartografiam” foarte atent starea emoţională.

Ştiam câţi consultanţi erau sunaţi şi de câţi oameni şi care era procentul de îndeplinire a ţintei, iar măririle de salariu se făceau pe baza procentului de avorturi efectuate. Şi primeau prime ş.a.m.d.

În scurt timp, n-a mai fost vorba de-a vinde avorturi altor femei – era vorba de bani.

Ne-am dat seama că se putea face o mulţime de bani din asta.

Primeam apelurile la telefon şi acasă, noaptea, ca să nu ratăm nici un avort.

Fetei îi era permis să-şi vadă rezultatul testului de sarcină, atât pe cele pozitive, cât şi negative; şi îi arătau pe un grafic de pe perete care era rezultatul: pozitiv sau negativ.

Dacă era pozitiv, îi învăţam pe angajaţii noştri să ia persoana de cot şi să strângă, spunând: „Eşti confuză, suferi; tocmai ai primit această veste că eşti însărcinată şi eşti cam tulburată.”

Deci, o apuca de cot, o strângea pentru a-i capta atenţia şi-i spunea: „Dacă ai avea banii, ne-am ocupa de problemă chiar acum.”

Ştiam că dacă se duce acasă şi vorbeşte despre asta, cei din jur ar putea să o sprijine şi să-i spună că avortul nu este o soluţie. Dar ideea era că dacă se decidea atunci, imediat, totul era rezolvat.

Însă un anumit procent din rezultatul acelor teste este negativ. Nu sunt toate pozitive.

Şi reţineţi că plăteai aceeaşi sumă de bani, indiferent dacă testul era negativ sau pozitiv. Deci dacă testul era negativ, aveam o altă tehnică de vânzare. Îi spuneam aşa:

„Testul acesta este negativ, însă nu e suficient de sensibil ca să detecteze o sarcină în stare incipientă. Ai putea fi, totuşi, însărcinată, chiar dacă testul ăsta este negativ. Iar tu vrei să ştii sigur… astăzi, nu-i aşa?”

Iar ea spunea „Da”.

Iar noi spuneam: „Uite, mai avem un test pe care-l putem face; o să facem o sonogramă”. Şi o aşezam pe o masă – la fel cum ai putea aşeza orice altă femeie, sau un bărbat sau un copil pe masa aceea – şi apoi îi „căutam” o sarcină. Tot ce trebuie era să găseşti o proeminenţă – şi fiecare dintre noi avem o proeminenţă la nivelul abdomenului; iar fata habar nu are cum arată uterul unei femei însărcinate faţă de al unei femei neînsărcinate. Aşa că găseşti o proeminenţă în abdomen, mai palpezi, mai te învârţi şi-i spui: „Uite, vezi? – eşti însărcinată”.

Ea e şocată, tu o prinzi de cot şi-i spui:

„Dacă ai banii, putem să ne ocupăm de asta chiar azi”.

Făceam 20-30 de avorturi pe oră dacă puteam; cel puţin 20.

Aveam doar 21 de truse de instrumente – asta era tot ce aveam –, aşa că nu aveam cum să le scoatem din sala de operaţie, să le curăţăm, să le sterilizăm, să le sterilizăm 20 de minute la temperatură înaltă şi apoi să le răcim.

Complicaţiile – chiar spre sfârşitul perioadei în care am lucrat acolo, în ultimele 18 luni – au constat în faptul că una din 500 de paciente avea o operaţie chirurgicală care-i schimba viaţa într-un mod decisiv, sau deceda. Am avut o femeie care a murit.

Dar pentru că nu se ţineau nişte statistici reale – şi dacă poţi să acoperi, nu raportezi… (noi n-am declarat niciodată nici un caz) -, nu se ştie cu adevărat ce s-a întâmplat.

Am avut odată o fetiţă de 12 ani care a venit mestecând gumă; era aşa de lipsită de griji…

A avortat, a venit peste 2 săptămâni la control. Nu ieşea din cameră; am deschis uşa, iar ea era acolo – îşi adusese o bucată de geam spart şi îşi tăiase venele. Avea 12 ani…

Nu am fost de faţă pe tot parcursul avortului acela; altcineva era înăuntru cu doctorul, dar am intrat spre sfârşit. Nu mai văzusem niciodată atâta sânge. Pur şi simplu, numai sânge, peste tot.

Am dus-o în camera de recuperare, iar ea pur şi simplu a umplut patul de sânge.

Am schimbat aşternuturile de câteva ori; avea tensiunea neregulată.

După ce a plecat medicul… Eram foarte îngrijorată din cauza ei şi am încercat să-l sun… Prietenul fetei spunea întruna că vrea să o ducă acasă. Tensiunea i se stabilizase un pic, dar aveam acel sentiment că ceva nu e în regulă.

La ora 10, prietenul ei îmi spune: „Uitaţi ce e; dacă se întâmplă ceva, o să vă sun imediat.”

La 4:30 a chemat doctorul. Acesta nu s-a uitat pe istoricul medical, a dat indicaţii să fie pusă într-o cadă cu apă fierbinte, unde i s-a scurs şi ultima picătură de sânge din corp.

Şi m-a sunat pe la ora 6 şi mi-a spus: „A murit.”.

Şi a început imediat să-mi spună cum o să muşamalizeze totul.

Cum-necum, totul a mers: la autopsie nu s-a observat nimic; nu s-au adus acuzaţii, nu s-a întâmplat nimic, n-a sunat nimeni de la vreun ziar şi n-a venit nimeni să se intereseze de ce s-a întâmplat.

Noi am omorât-o pe femeia aceea: şi apoi am făcut avorturi, în dimineaţa următoare.

De obicei, familiile sunt atât de afectate de ceea ce li se întâmplă şi le e atât de ruşine că fiica lor a făcut un avort şi a murit din cauza asta sau cine ştie ce altceva i s-a întâmplat, încât nu ies niciodată în faţă să spună ceva.

Am avut o fată, 22 ani – manechin – a intrat dansând, s-a urcat sprintenă pe masă, râzând la medic că nu purta lenjerie intimă.

Era însărcinată în 22 săptămâni. Am pus-o pe masă. Există o mişcare numită „manevra Hansis”, pe care o face fie doctorul, fie altcineva – cel care îl asistă. Am făcut-o eu (îl asistam eu, fiind unul dintre cei doi doctori ai noştri pentru copiii din sarcini avansate); am ţinut fătul – şi spui aşa: aici e capul, aici sunt picioarele, aici e funduleţul şi împingi uşor fătul în jos, spre instrumente.

Prima dată când doctorul a intrat înăuntru, a scos omentumul (epiplonul, „căptuşeala” intestinelor – ligamentul peritoneal care uneşte viscerele).

Practic i-a perforat uterul şi îi trăgea intestinul prin uter din prima intervenţie cu instrumentele.

La a doua intrare, i-a scos afară intestinul şi i l-a băgat înapoi.

Copilul era viu. A trezit femeia din anestezie, a pus-o în maşina mea… O ambulanţă în faţa clinicii de avorturi înseamnă o publicitate teribil de proastă. Eviţi aşa ceva cu orice preţ.

Aşa că am pus-o în maşina mea. şi n-am dus-o la cel mai apropiat spital de noi. N-am dus-o la spitalul care ar fi avut cel mai bine grijă de ea; ci la celălalt capăt al oraşului, la un spital care să ne ajute să muşamalizeze ce făcusem noi.

Chirurgul a luat această fată cu intestinul scos prin vagin şi cu un copil perfect şi complet dezvoltat înăuntrul ei şi a dus-o sus, în sala de operaţii.

Şapte doctori au operat pe acel copil şi pe acea fată. Au trebuit să-i facă o colostomie, să-i resecţioneze intestinul şi să-l golească într-o pungă.

A scos bebeluşul şi l-a înfăşurat în prosoape de unică folosinţă şi l-a pus în incineratorul spitalului. Toţi cei şapte doctori au falsificat documentele.

Aşa am omorât noi bebeluşul acela. Doctorii au falsificat documentele şi fetei i-am spus că a avut o sarcină abdominală.

S-au zbătut foarte mult să obţină fonduri medicale şi vor să crească finanţarea prin impozite în acest domeniu la 700 milioane de dolari pe an.

Avortul este un produs comercializat cu abilitate, vândut unor persoane foarte speriate, aflate într-un moment de cumpănă al vieţii lor.

Aceste persoane cumpără acest produs aşteptându-se la un remediu şi constată că e defect.

Am afişat un anunţ la clinică în care anunţam acoperirea cheltuielilor încă din prima lună. Era un centru de profit şi eram hotărâţi să deschidem mai multe clinici.

De fapt, planul nostru era să deschidem 3 clinici de avorturi în 1983, astfel încât să ajung milionară în 1984.

Cei care operau veneau la clinică pentru 2 sau 3 ore, pentru câte 20 sau 30 de avorturi. Veneau să-şi facă banul şi să plece. Nu-i interesa dacă instrumentele nu erau curate, dacă nu erau răcite; tot ce-i interesa era să-şi ia banii, să-şi facă ziua de lucru şi să plece!

Pe orar erau chitanţele; le ridicau la intrare, le aduceau la ghişeu la sfârşitul zilei; îi plăteam în bani gheaţă. Fără formulare de impozit gen 1099 sau W2.

Dar sunt sigură că oamenii care-şi câştigă existenţa din omorârea bebeluşilor raportează asta Fiscului…! Nu credeţi?…

Doctorii pot să vă spună că au văzut sau văd tot timpul avorturi făcute de mântuială.

Unul dintre motivele pentru care am putut să reglementăm clinicile de avort din Texas au fost cazurile de medici avorţionişti neprofesionişti raportate.

Odată, o fată a murit… S-au dus să examineze clinica şi au constatat că foloseau instrumente ruginite, nu aveau sterilizator, nici apă caldă. Dar nimeni nu vorbeşte despre ce se întâmplă într-o clinică de avorturi. Toată lumea se ceartă, este cel mai haotic loc pe care vi-l puteţi închipui. Medicii se ceartă; asistentele se ceartă; toată lumea consumă droguri, toată lumea bea, au relaţii amoroase.

Am recunoscut că am fost implicată în moartea a 35.000 de bebeluşi, în omorul unei femei care a decedat în urma sângerării de la un avort făcut în al doilea trimestru de sarcină, în operarea a 19 femei cărora li s-au făcut histerectomii sau colostomii – şi nici una nu a apărut în vreun ziar şi nici nu s-a intentat nici un proces.

Dar lucrul cu care nu mă pot împăca este… avortul meu… faptul că i-am luat viaţa propriului meu copil.

Nu poţi să ai de-a face cu moartea şi minciuna în fiecare zi fără să nu fii afectat într-o mare măsură de ele.

Şi n-a lucrat nimeni în acea clinică care să nu meargă în spate şi să nu adune părţi din corpuri de bebeluşi laolaltă. Şi chiar dacă nu făceai asta, treceai pe acolo şi le vedeai pe un prosop…

Să scoţi un cap este foarte, foarte greu chiar şi la 20 de săptămâni. Am avut un avorţionist care a ţinut o fată pe masă timp de şase ore, încercând să-i sfarme capul copilului. N-a putut.

„Îi simţeam cum scot bucăţi dinăuntrul meu. Am încercat în ultimii 25 de ani să nu-mi mai amintesc asta. Dar îmi amintesc.”

Linkuri utile:

Publicat în premieră la Vremuri vechi şi noi

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here