Școala Provita: Despre lege şi moralitate

2.888 views
0
DISTRIBUIȚI

Extras din Cardinal George Pell – God and Caesar. Selected Essays on Religion, Politics, and Society. The Catholic University of America Press, Washington, 2007, pag. 15-20

(…) Dispreţul pentru moralitate şi religie a dus la o anumită abordare a legii. Regimurile totalitare au batjocorit legea şi domnia legii, stabilind legi care consfinţesc drepturi şi protecţie mărite, în timp ce stăpânesc prin teroare aplicată prin proceduri pseudolegale. Nu este o întâmplare faptul că legea s-a degradat în acest fel în acelaşi timp în care ce religia şi moralitatea erau subminate.

Nu trebuie nici să se creadă că acest fel de logică se desfăşoară numai în dictaturile totalitare. Papa Ioan Paul al II-lea a avertizat în encliclica din 1995 „Evangelium vitae”[1] că, atunci „când dreptul original şi inalienabil la viaţă este pus sub semnul întrebării sau negat în temeiul votului parlamentar sau al voinţei unei părţi a oamenilor – chiar dacă e o majoritate”, dreptul la viaţă încetează să fie un drept bazat „pe demnitatea inviolabilă a persoanei, ci este pus sub voinţa părţii celei mai puternice”. O societate care ia asupra sa puterea de a hotărî cine se bucură şi cine nu se bucură de dreptul la viaţă nu mai este „o casă comună” pentru toţi. Legalitatea aparentă a proceselor şi deciziilor sale este în acest domeniu este o trădare a legalităţii, deoarece „dacă idealul democratic nu recunoaşte şi apără demnitatea fiecărei persoane umane, atunci el este trădat chiar în fundamentele sale”. Un stat care recunoaşte prin lege „dreptul” la infanticid şi eutanasie înseamnă că „atribuie libertăţii umane o semnificaţie perversă şi malignă: aceea a unei puteri absolute a unora asupra altora. Aceasta este moartea libertăţii adevărate.”

Avortul şi eutanasia sunt în centrul dezbaterilor despre religie, moralitate şi lege. Cei care sprijină „drepturile” la avort şi eutanasie descriu (sau ridiculizează) de obicei principiile opuse ca fiind „religioase” în încercarea de a le face nedemne de a fi luate în considerare de legiuitori sau de jurişti. Într-o altă dezbatere, legată de aceasta, li se spune celor cu opinii diferite că nu au dreptul să „impună” vederile lor personale întregii comunităţi. […]

Amândouă argumentele sunt foarte problematice. Într-o democraţie nu se poate accepta sugestia că vederile religioase ar trebui să fie reduse la tăcere sau că ar trebui să fie excluşi credincioşii din dezbaterea publică. Persoanele religioase au tot atâtea drepturi ca şi cele nereligioase să îşi prezinte şi susţină vederile. Argumentul că viziunile personale nu trebuie să fie impuse altora este incoerent şi înşelător. Este incoerent pentru că o mare parte din legi „impun” o anumită viziune morală asupra societăţii în general. Ar fi nesincer să se pretindă că legalizarea avortului la cerere sau eutanasia nu impun o anumită viziune morală asupra societăţii. Aceasta este valabil în mod deosebit când argumentele pentru avort şi eutanasie sunt bazate pe drepturi. Apelul la drepturi este un argument moral, şi tocmai apelul la autoritate morală dă putere legilor care consfinţesc drepturi.

Argumentul privind impunerea moralităţii personale este şi înşelător – şi aceasta este probabil cea mai importantă critică ce trebuie să i se aducă, mai ales din perspectiva practică a celor care se implică activ în apărarea vieţii în viaţa publică. În pasajul din „Evangelium vitae” citat mai sus, Ioan Paul al II-lea nu invocă legea lui Dumnezeu sau cele zece porunci ca motive pentru a ne opune atacurilor împotriva vieţii, deşi în altă parte în enciclică temeiurile religioase şi creştine ale acestei poziţii sunt prezentate pe larg. În schimb, îşi întemeiază această opoziţie pe „inviolabilitatea demnităţii persoanei”, conceptul pe care se bazează şi majoritatea teoriilor drepturilor. Este oare apărarea vieţii pe temeiul inviolabilităţii demnităţii persoanei acelaşi lucru cu impunerea viziunii morale personale asupra restului comunităţii?

Dacă este, atunci acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi pentru legile împotriva genocidului, a sclaviei şi a discriminării, care sunt de asemenea bazate pe inviolabilitatea demnităţii persoanei umane. Dacă opoziţia faţă de avort şi eutanasie nu este nimic mai mult decât o chestiune „personală”, un produs al credinţelor morale şi religioase idiosincratice, atunci la fel este şi opoziţia faţă de sclavie şi genocid. Este un indicator interesant asupra stării noastre de confuzie ca un legislator care, personal, s-a opus legalizării sclaviei, însă a votat totuşi în favoarea ei, să fie privit ca un şarlatan, în timp ce un legislator care face acelaşi lucru în legătură cu avortul să fie privit ca un erou moral.

În această confuzie începem să vedem ce se află îndărătul avertismentului surprinzător al lui Ioan Paul al II-lea despre „democraţia care se deplasează în realitate către o formă de totalitarism”. Aceasta începe să se întâmple la nivel practic când susţinem că drepturile care îşi au sursa în demnitatea umană sunt totodată şi chestiuni care se „târguiesc”. Drepturi noi pot fi pretinse sau create şi orice privilegii negociate pe marginea lor sunt garantate prin referinţa la demnitatea umană, chiar şi atunci când aceste noi drepturi sunt îndreptate împotriva demnităţii unora, de exemplu, a nenăscuţilor sau a bătrânilor bolnavi.

Această confuzie asupra naturii drepturilor le degradează valoarea şi subminează primele principii ale democraţiei. O astfel de libertate devine, treptat, o tiranică „libertate a celui puternic împotriva celui slab, care nu are altă posibilitate decât să se supună” (Ibid. 19-20). … Legată de această idee de libertate ca autonomie absolută este estomparea noţiunii de principii morale universale şi scăderea adevărurilor morale constrângătoare. „Libertatea se neagă şi se distruge pe sine şi devine un factor care duce la distrugerea altora, atunci când nu mai recunoaşte şi nu mai respectă legătura sa esenţială cu adevărul.” Dacă fiecare individ devine „punctul de referinţă unic şi indisputabil pentru alegerile sale – şi nu adevărul despre bine şi rău, ci numai opinia lui schimbătoare şi subiectivă”, atunci „viaţa socială se aventurează înspre nisipurile mişcătoare ale relativismului complet”. Pentru că se acceptă că acordul asupra principiilor morale fondatoare este imposibil, voturile majoritare şi deciziile judecătoreşti determină chestiuni discutabile la modul absolut. Aceasta nu este o bază suficientă pentru a garanta legitimitatea pe termen lung a unei legi.

Una din funcţiile unei legi este să determine valorile cheie ale societăţii, ca şi ale persoanelor umane. Însă relativismul corupe foarte mult, şi mai ales atunci când este consfinţit prin lege. Din nou, această situaţie este încurcată şi duce la alte încurcături. Pe de o parte, se pretinde că nu este posibil consensul în chestiuni morale, deoarece valorile morale sunt relative şi nu trebuie să fie impuse altora. Şi în acelaşi timp, totuşi, se introduce o anumită viziune morală în lege, prima dată prin înlăturarea constrângerilor legale şi interdicţiilor în domenii legate de sexualitate şi sanctitatea vieţii. Aceasta se justifică prin drepturi civile sau prin nevoia de a apăra demnitatea umană, mai ales în lumina experienţei totalitarismului, mai ales a nazismului. Cei care încearcă să se opună acestor inovaţii li se spune că impun moralitatea lor asupra altora, în timp ce aceia care urmăresc noi „drepturi” le impun societăţii în numele libertăţii şi al demnităţii umane. Relativismul este simultan afirmat (pentru a dezarma criticii) şi negat (pentru a garanta principii şi drepturi noi) într-un demers care seamănă mai mult cu un joc de putere decât cu un proces deliberativ autentic.

În acest fel, insistenţa de a exclude moralitatea din lege duce la deformarea legii. În loc să protejeze legea şi valorile sociale importante, legea începe să le submineze. În acest demers, autoritatea legii şi legitimitatea procesului de legiferare sunt puse sub semnul întrebării. La momentul publicării sale, „Evangelium vitae” a făcut vâlvă pentru că a reluat învăţătura catolică tradiţională cu privire la legile nedrepte şi la „necesara conformitate între legea civilă şi legea morală”. Papa Ioan Paul îl citează pe Sf. Toma de Aquino, care ne învaţă că „orice lege făcută de om poate fi numită astfel în măsura în care decurge din legea naturală. Dar, dacă este întru câtva opusă legii naturale, atunci nu este cu adevărat o lege, ci o corupere a legii” [o fărădelege] (Summa theologiae (1-2, 95, 2)).

Legea există ca să ocrotească binele individului şi binele comun. Aceasta este baza autorităţii sale. Dreptul la viaţă este fundamental. Nu pot exista alte drepturi dacă acest drept nu este ocrotit şi respectat. Deoarece legile care permit avortul şi eutanasia sunt cu totul în dezacord atât cu binele comun, cât şi cu drepturile omului, ele nu pot fie „legi moralmente constrângătoare”. În ce priveşte aceste legi, obligaţia nu este de supunere, ci de împotrivire din motive de conştiinţă.

(Traducere de Mihaela Bărbuș)

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here