„Amour”: un film despre „uciderea din dragoste”, premiat la Cannes

1693
1
DISTRIBUIȚI

de Peter Saunders

amour1„Amour” („Iubire”) este un film de limbă franceză apărut în 2012, scris şi regizat de Michael Haneke, care a câştigat Palme d’Or (cel mai important premiu) la Festivalul de Film de la Cannes. Filmul rulează acum în Marea Britanie.

Povestea se centrează pe un cuplu de vârstnici, Anne şi Georges, doi profesori de muzică pensionaţi, care au o fată care trăieşte în străinătate.

Anne suferă un accident vascular, din care îşi revine. Apoi află că are o arteră carotidă blocată, dar operaţia nu reuşeşte, iar ea ajunge parţial paralizată şi ţintuită într-un scaun cu rotile.

Îl pune pe Georges să-i promită că nu o va interna în spital sau într-un azil, dar suferă un nou atac de apoplexie şi starea i se înrăutăţeşte.

Georges continuă să aibă grijă de ea în ciuda greutăţilor pe care le întâmpină. Fata lor, Eva (Isabelle Huppert), vrea să-şi interneze mama, dar Georges refuză pe motivul că ar încălca promisiunea pe care i-a făcut-o lui Anne.

Într-o zi, îl găsim pe Georges stând la căpătâiul lui Anne care tocmai trecuse printr-o criză cu ţipete cauzate aparent de durere. El îi spune o poveste şi în momentul în care ajunge la sfârşit, ia o pernă de pe pat şi o sufocă pe Anne cu ea.

Firul narativ portretizează într-un mod convingător legătura profundă care există între personaje şi provoacă, de la sine înţeles, o uriaşă simpatie pentru ele.

Acest lucru îl conduce în mod natural pe spectator să privească gestul lui Georges de a pune capăt vieţii soţiei lui ca pe un act de iubire şi compasiune, iar nu de disperare.

Personal am fost şocat de asemănarea uriaşă între acest film şi un altul făcut în Europa acum 70 de ani.

„Ich klage an” („Eu vă acuz”) este un film din 1941, regizat de Wolfgang Liebeneiner, care prezintă povestea unei femei cu scleroză multiplă care îi cere soţului ei, doctor, să o scape de suferinţă, definitiv. El acceptă să-i facă o injecţie letală cu morfină, în timp ce unul dintre prietenii lui (şi acesta doctor) cântă o melodie liniştitoare la pian.

Soţul este pus sub acuzare, iar la proces sunt aduse argumente în favoarea faptului că în anumite cazuri prelungirea vieţii este contrară naturii şi că moartea este atât un drept cât şi o datorie. Totul culminează cu declaraţia soţului care-i acuză pe cei care-l judecă de cruzime pentru că vor să preîntâmpine o astfel de moarte.

„Ich klage an” a fost de fapt un film comandat de Goebbels la îndemnul lui Karl Brandt cu scopul de a face opinia publică mai receptivă la programul T4 al Germaniei naziste, care avea în vedere eutanasia, şi el a fost lansat odată cu practica eutanasiei în Germania nazistă.

Alături de alte filme similare de propagandă, „Ich klage an” a influenţat hotărâtor opinia publică germană şi din această cauză nu este de mirare că pe atunci prima etapă a programului nazist de eutanasie (intitulat Operaţiunea T4) a început de fapt cu cereri ale părinţilor de copii cu handicap sever sau grav bolnavi pentru o „moarte din milă”.

Şi, cum se spune, restul este istorie. Faptele care au urmat nu mai e nevoie să fie prezentate. Filmul a fost interzis de Aliaţi după război.

Într-un blog recent, Wesley Smith enumeră alte câteva exemple de regizori sau actori care au fost nominalizaţi sau chiar premiaţi pentru filme care promovau eutanasia:

  • „Million Dollar Baby” – „O fată de milioane” (2004): un antrenor de box îşi omoară eleva după ce aceasta ajunge paralizată de la gât în jos
  • „You Don’t Know Jack” – „Doctorul Moarte” (2010): viaţa lui Jack Kevorkian, doctorul care a eutanasiat cel puțin 130 de persoane, prezentată de parcă ar fi o viață de sfânt
  • „How to Die in Oregon” – „Cum să mori în Oregon” (2011): un documentar romanţat despre Legea Oregon care permite eutanasia
  • „The Sea Inside” – „Marea dinăuntru” (2004): un om paralizat luptă pentru dreptul de a fi eutanasiat
  • „Johnny Got His Gun” – „Johnny merge la război” (1971): un film care critică războiul, în care un soldat rănit sever este eutanasiat de asistenta medicală care-l îngrijea
  • „One True Thing” – „Mamă şi fiică” (1998): o mamă mult iubită, bolnavă de cancer, se sinucide
  • La acestea mai adăugaţi filmele care promovează eutanasia şi programele TV care au impus această modă, cum ar fi: „Law and Order” („Lege şi ordine” – 1990), „Star Trek” etc. etc. etc.

Eu aş mai adăuga: „The English Patient” („Pacientul englez” – 1996) şi „A Short Stay in Switzerland” (2009, produs de BBC).

Smith concluzionează: „Cultura de masă este unul dintre cei mai puternici promotori ai culturii morţii”. Exact aşa este!

* Peter Saunders este CEO al Christian Medical Fellowship organizație cu baza în Regatul Unit care are ca membri 4.500 de doctori englezi și 1.000 de studenți. Sursă: LifeSiteNews. Adus în românește de Vremuri Vechi și Noi.

1 comentariu

  1. O psihologie psihopata, un omagiu adus deznadejdii, o ratiune a unei mentalitati ateiste si o confuzie totala intre demnitate si mandria dusa pana la nebunie. Iubirea care omoara devine demon cu stralucire in ochii animalului superior, iar omul se cutremura langa Dumnezeu vazandu-i creatia orbecaind pe patru picioare. In spiritul umanismului sionist, propaganda tarilor cu filosofie pesimista isi extinde din pacate murdaria prin orice mijloace in toate partile lumii, acolo unde declinul spiritual este prezent mai mult sau mai putin. Un film bolnav ca si toti acei care l-au facut, apreciat sau premiat.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here