„Urma să fim părinţi de tripleţi după fertilizare in vitro, dar soţia mea a vrut să avorteze doi din cei trei bebeluşi”

294.671 views
37
DISTRIBUIȚI
Sculpture_by_Martin_Hudacek_Oct_20_2015_Credit_Daniel_Ibanez_CNA_10_20_15
Sculptura „Copilul care nu s-a mai născut niciodată” realizată de sculptorul slovac Martin Hudáček la inițiativa unui grup de femei care regretă că într-un anume moment al vieții lor au „ales” să-și avorteze copiii. Amplasată din 2011 în orașul Bardejovska Nova Ves

Anonim

Sufletul meu poartă o cicatrice proaspătă. Durerea e adâncă, şi chiar dacă timpul ar putea s-o mai micşoreze, ştiu că n-o să mă refac niciodată în totalitate după ceea ce am văzut şi am făcut. Pentru că am omis, intenţionat şi cu bună ştiinţă, să protejez vieţile a doi dintre copiii mei – prima obligaţie a unui părinte.

Soţia mea şi cu mine ne-am dorit copii; din păcate a trebuit să facem tratament in vitro ca să ne îndeplinim visul. După mai multe implantări de embrioni am primit binecuvântarea de la Dumnezeu pentru un copil care este lumina vieţilor noastre.

Acum puţină vreme am încercat să mai avem încă unul.

„N-a picurat: de data asta a turnat cu găleata!” ne-a spus medicul specialist în fertilizare – toţi cei trei embrioni care au fost implantaţi s-au prins. Urma să avem tripleţi. Eram şocat, ştiind ce greutăţi însemna asta, dar, dacă Dumnezeu ne-a dat trei, eram pregătit să fac totul ca să-mi ajut familia, să mă organizez şi să-i pot întreţine.

Brusc ceva s-a întâmplat cu soţia mea. A insistat că trebuie să facem o „reducere selectivă” de la trei la unul sau, în caz contrar, o să facă un avort total. Era decisă. Nu vroia să păstreze nici trei şi nici doi.

Eram în faţa unei dileme: să salvez unul singur sau pe niciunul. Am ales prima variantă, deşi am încercat în mai multe ocazii s-o conving să păstreze măcar doi gemeni. N-am reuşit.

Doctorul care urma să facă procedura ne-a spus că or să injecteze clorură de potasiu în placentă, ca să le oprească inimile. Ne-a spus că era fără durere. Ştiam că minte, dar, pentru că aceasta era opţiunea aleasă de noi, n-am spus nimic. Pentru mine deviza „Salvează unul sau nu salva niciunul” devenise refrenul zilei.

Înaintea procedurii, soţia mea avea lacrimi în ochi; îl întreba pe doctor tot timpul dacă bebeluşii or să simtă ceva iar el o asigura că nu. Am întrebat-o din nou pe soţia mea dacă era sigură că asta vroia, pentru că o dată făcut era bun făcut – nu mai era cale de întoarcere. Mi-a spus că era sigură, dar lacrimile din ochii ei şi faptul că nu vroia să se uite la ecran şi nici pe mine nu mă lăsa să mă uit, mi-au spus adevărul: ştia la fel de bine ca şi mine că nu era bine ce făcea. Aş fi vrut să insist să se uite, dar cred că mintea ei – tulburată deja de vestea că urma să avem tripleţi – ar fi sărit de pe fix pentru totdeauna dacă ar fi văzut imaginile de pe ecran. Iar ca să salvez un singur bebeluş şi de dragul copilului pe care-l aveam deja, aveam nevoie de o soţie sănătoasă la cap.

Soţia mea nu s-a uitat, dar eu n-am putut să nu mă uit. Trebuia să aflu ce se va întâmpla copiilor mei. Trebuia să aflu cum urmau să moară.

Fiecare fetus s-a retras cât a putut de departe când acul a pătruns sacul amniotic. Injecţiile n-au fost făcute în placentă, ci direct în bustul fiecărui copil. S-au chircit imediat ce acul le-a pătruns corpul. Când inima primului dintre ei s-a oprit – aproape că s-a oprit şi a mea odată cu a lui. Inima celuilalt a mai luptat, însă după 10 minute a cedat şi ea.

Doctorii au avut tupeul să numească clorura de potasiu, produsul care a oprit inima copiilor, – „medicament”. Vroiam să-i întreb: oare ce încercau să vindece – viaţa? Dar nici un cuvânt n-ar fi putut să facă la loc ceea ce fusese înainte. Mi-am înghiţit orice remarcă acidă pe care aş fi putut-o avea.

Ştiu că au simţit durere. Ştiu că au simţit panică. Şi ştiu că aceasta a fost crimă. Mă consolez ştiind că cel de-al treilea, care a supravieţuit, e bine şi că decizia n-a fost luată de mine; eu mi-aş fi încercat norocul cu tripleţi, indiferent de muncă şi efortul pe care l-ar fi cerut. Mă rog ca acest copil care a rămas să ajungă până la termen, să vină pe lume în viaţă şi sănătos şi ştiu că ea sau el o să aibă parte de toată dragostea noastră.

Dar cicatricea emoţională mă va durea până la sfârşitul vieţii. Îmi văd copilul zâmbind în fiecare noapte şi anticipez în câteva luni un altul… dar mă gândesc şi la acele două zâmbete pe care nu le voi vedea niciodată. În fiecare zi când mă întorc de la serviciu aud „Salut, tati!” şi ştiu că or să fie două voci şi două chicote pe care nu le voi auzi niciodată. Mă joc cu copilul meu şi îl iau în braţe… aşteptându-l cu nerăbdare şi pe al doilea… dar ştiu că alte două perechi de mâini nu le vor atinge niciodată pe ale mele, alte două rânduri de degete de la picioare n-or să fie niciodată numărate, alte două îmbrăţişări îmi vor lipsi pentru totdeauna.

Zilnic îl rog pe Dumnezeu să-i primească la El pe cei doi nevinovaţi, şi zilnic îl rog să mă ierte. Aşa voi face în fiecare zi de-acum încolo, pentru tot restul vieţii mele. Nu ştiu ce fel de împăcare mentală sau spirituală o să găsească soţia mea, dar asta e treaba ei şi povara pe care conştiinţa ei trebuie s-o ducă.

Nu lăsaţi pe nimeni să vă păcălească. Nu este lipsit de durere pentru copil şi oricine spune altceva e un mincinos. Avortul nu e o extirpare a unei grămezi de celule amorfe; e infanticid. Am reînviat practica sacrificiilor cu copii pentru noile zeităţi ale sexului ocazional şi comodităţii. Ne împăcăm cu realitatea crimei schimbându-ne perspectiva pe care o avem faţă de acea viaţă în curs de devenire prin eufemisme de genul „fetus” sau descrieri de genul „un grup de celule”… exact cum naziştii s-au convins pe ei înşişi că oamenii care ţipau când erau împuşcaţi sau gazaţi erau „Untermenschen”, adică subumani, şi deci puteau fi exterminaţi fără ca ei să simtă vreo urmă de vinovăţie.

În acelaşi fel îşi adaptează gândirea faţă de acţiunile sale orice persoană vinovată de genocid. Făcând la fel – ne condamnăm propriile suflete.

Acum câţiva ani am plâns de bucurie când am văzut pe ecran bătăile inimii primului meu copil. Iar acum plâng în agonie când îmi aduc aminte de bătăile întrerupte ale inimilor a doi dintre copiii mei. „Salvează unul sau nu salva niciunul” a fost eclipsat de „Afară de-aici, afară, condamnatule!” în timp ce mă întreb cum mă pot răscumpăra.

Dacă arătând lumii întregi cicatricea mea aş putea preveni măcar un avort, poate că la judecata lui Dumnezeu balanţa se va echilibra, şi voi putea să-i întâlnesc pe cei doi copii – care sper că mă vor ierta pentru greşeala mea.

Adus în românește de Vremuri vechi și noi după LifeSiteNews

37 comentarii

  1. nu pot comenta nimic… va las totusi povestea noastra scrisa cu dor si printre multe lacrimi…

    NU NE-A MAI RAMAS NIMIC… NIMIC! …DECAT LACRIMILE…

    Povestea ingerasului nostru Vlad Andrei a inceput cu mult timp inainte sa ma gandesc ca voi mai avea un copil…

    Ma numesc Mihaela si am 26 de ani. Nu de mult am divortat de tatal fetitei mele si puteam sa jur ca nu ma voi mai casatori si nici ca voi mai avea inca un bebe. La cateva luni dupa divort l-am intalnit pe actualul meu sot. Din cauza distantei ne-am mutat impreuna repede…zicea ca nu va putea sa mai doarma fara fetita mea de 3 ani, pe nume Maria Miruna. O iubeste ingrozitor de mult, cum nici nu speram vreodata si Miruna ii spune tata inca de asta vara…

    La 3 luni de cand ne-am vazut intaia oara mi-a intarziat menstruatia…eram stupefiati. Foloseam anticonceptionale locale si chiar ne feream de o sarcina…mai ales eu, care nu vroiam sa imi mai cresc un copil fara tata. Fusese o alarma falsa, dar stiam deja ce vom avea de facut daca avea sa se intample cu adevarat: avort!

    Luna urmatoare menstruatia inceta iar sa apara…banuiam ca tot despre o dereglare este vorba si deja hotarasem sa mergem la un control ginecologic sa aflam care e cauza. Dar curand au inceput sa se simta primele semne de sarcina asa ca am facut un test…a iesit pozitiv. Iubitul meu era in culmea fericirii dar eu eram ingrijorata ca poate nu e cel mai bun lucru sa pastrez acest copil. Cand i-am spus ca as vrea sa nu fiu insarcinata mi-a raspuns ca e doar decizia mea, doar ca eu nu aveam puterea sa trec printr-un avort, nu as fi putut sa imi omor cu buna stiinta pruncul din mine. Dupa primele greturi i-am zis iubitului meu ca ne vom creste impreuna si cel de-al doilea copilas; pe Miruna o considera de la inceputul relatiei, fetita lui.

    Ne bucuram impreuna de miracolul ce crestea la mine in burtica si eram in culmea fericirii cand se mai implinea cate o saptamana. Imi faceam constiincioasa analizele si imi luam vitaminele in fiecare dimineata. Iubitul meu ma menaja si ma incuraja mereu, ii simteam iubirea si aprecierea mai mult ca niciodata, cu toate ca eu eram un pachet de nervi. Nu aveam bani de ecografii lunare sau de morfologii, speram ca este totul in regula si ne consolam ca de fiecare data mie imi ieseau foarte bine toate analizele.

    La prima ecografie nu m-a putut insoti, dar au fost alaturi de mine mama si fetita mea. M-am linistit cand medicul mi-a spus ca bebelusul este in regula si mi-a fost indiferent cand a presupus ca voi mai avea o fetita, noi dorindu-ne mult un baietel… Timpul trecea greu pentru mine, eram atat de nerebdatoare sa imi tin puiutul in brate! Si iubitul meu, cata rabdare a avut sa creasca putin bebe ca sa il poata macar auzi cum misca in burtica! Stateau seara, si el si fetita mea, cu urechile lipite de burtica si vorbeau cu bebe…ii spuneau Cleo, crezand ca este fetita.

    Am hotarat sa ne casatorim. Asa ca am inceput pregatirile si totodata a inceput si stresul. Am trecut relativ usor prin toate pentru ca am primit ajutor de la toti cei apropiati. A venit si ziua mult asteptata: 14 feb 2012!!! Ne-am prezentat emotionati in fata oficiantului starii civile. Am spus amandoi „DA” si dupa ce ne-am semnat bebelusul nostru a dat din picioare… Si petrecerea a fost una reusita si deloc obositoare pentru mine sau pentru bebe…

    A doua zi bebe s-a trezit ca de obicei cand a sunat telefonul. A fost activ si chiar eram fericita alaturi de sotul meu. A treia zi cand a sunat telefonul la 6:00 l-am simtit pe bebe foarte bine si chiar m-am mirat ca acum dadea si din manute si din picioruse cu o forta pe care nu o mai simtisem pana atunci. Am plecat la cumparaturi in ziua aceea si am cumparat o pereche de botosei de bebe drept cadou pentru sotul meu iar seara, ajunsa acasa m-am intins si asteptam sa imi simt odorul din burtica…nimic… In ziua urmatoare am stat cu atentia sporita pe burtica…nimic, nicio miscare… parca al meu copilas era sparat pe mine ca ma plimbasem cam multicel in ziua precedenta…

    A venit si ziua de sambata…am plecat spre casa parintilor mei sa o luam inapoi acasa pe Miruna care statuse acolo inca de dupa actele noastre. Pe drum i-am spus sotului meu ca imi e teama ca s-a intamplat ceva cu bebelusul nostru pentru ca nu l-am mai simtit miscand inca de joi dimineata. El mi-a zambit ingrijorat si mi-a spus ca e doar mai puturos zilele astea…”doar nu o sa ni se intample tocmai noua…”

    Am vorbit si cu mama mea si ramasese hotarat ca luni sa merg la un control, dar nu am mai apucat… Duminica dimineata am vazut primele pete de sange pe lenjeria intima. Ne-am imbracat grabiti si am fugit la urgenta.

    Initial mi-au spus sa nu ma ingrijorez, apoi mi-au pus un mic aparat pe burta sa ii asulte inima puiutului…Nimic! Mi-au spus ca poate din cauza grasimii nu se aude… Deja nu mai credeam si presimteam ca ma apropii de o prapastie. In drum spre ecograf i-am zambit sotului meu.

    M-am intins cuminte iar d-na doctor a inceput ecografia… Nu puteam vedea mai nimic in afara de conturul capsorului… Cand i-am vazut ochii mirati si l-a chemat pe colegul dansei mi-am dat seama… Lacrimile erau prea putine. As fi vrut sa strig ca nu poate fi adevarat. Apoi m-au luat la intrebari: am facut eco? le-am raspuns ca da… Dar morfologia? Le-am spus ca nu mi-am permis nici macar una… „la eco mi-au spus ca totul e bine si ca presupune ca e fetita”, le-am zis. „A fost!” mi s-a raspuns… Cuvintele au cazut cu o greutate greu de exprimat in cuvinte.

    Nu mai stiu ce s-a intamplat si ce mi-au mai spus, nu mai auzeam si nu mai simteam nimic. M-au pus sa mai astept pe hol, eu plangeam intr-una… Nu stiu cum am ajuns inapoi in urgenta si l-am reintalnit pe sotul meu. Cuvintele erau de prisos. Plangeam imbratisati ca doi copii si acum constientizam si durerea lui… Urma sa fie primul lui nascut… Primul lui copilas… Trebuia sa fie tata cu adevarat si sa se bucure de dragalasenia unui nou nascut, a unui bebelus… Acum toate astea erau vise neindeplinite…

    Cand la recomandarile asistentei l-am trimis sa imi cumpere vata i-am vazut fata…era distrus, abia il mai recunosteam…niciodata nu il vazusem asa, apoi l-am auzit dupa ce a iesit din spital…urlete sfasietoare!!! Atunci m-a durut si mai tare…

    M-au internat. Nu aveam nimic pregatit, nici papuci, nici macar servetele sa imi sterg lacrimile… Ajunsi in salon am inceput sa ne linistim si sa punem cap la cap ceea ce ni se spusese. S-a presupus ca bebe ar avea o malformatie si de aici si decesul. Dar facusem un eco! Degeaba, nu facusem morfologia! Ne simteam vinovati ca nu ne-am permis financiar sa facem si acea analiza, dar era deja prea tarziu. Ni s-a explicat ce se va intampla, urma sa mi se induca starea de travalui si in urma contractiilor sa imi expulzez bebelusul mort, iar finalul era un chiuretaj.

    Mi-au montat o branula si mi-au pus o perfuzie, injectand o solutie care trebuia sa imi provoace contractii. Colegele de camera nu stiau ce sa imi mai faca, erau speriate pentru ca durerile erau mari iar eu ma simteam din ce in ce mai rau. Se duceau dupa asistente spunandu-le ca ma doare si ca imi este rau sau ca am vomat iar, dar se intorceau povestindu-mi ca replica lor era:”asta trebuie sa se intample, nu am ce sa-i fac!”.

    Durerea fizica ce am simtit-o in noaptea aceea de 19 spre 20 feb era infima cu cea care o resimteam adanc in inima. Macar acum aveam un motiv sa tip, puteam invinovati durerea ce se resimtea in urma contractiilor. Asteptam sa se termine cosmarul ca sa vad daca nu cumva este doar un vis. Cred ca era deja trecut de ora 2 noaptea cand dupa ce s-a terminat si jumatate din ce-a de-a doua perfuzie mi-au zis ca trebuie sa merg in sala de travalui unde trebuia sa imi nasc bebelusul mort.

    Contractiile erau dureroase si parca interminabile, doar ca puiutul meu nu vroia sa isi paraseasca micul culcus in care era protejat, si sincer nici eu nu imi doream. Vroiam sa il pot pastra in mine, sa stiu ca este acolo, protejat de toate relele.

    Tot personalul medical care se invartea pe langa mine ma privea ciudat. Nu intelegeam de ce…Apoi mi-am adus aminte de o discutie intre doua fete din salon cu privire la geamurile inchise din saloane… le demontasera manerele…au avut un caz in care mama s-a aruncat de la etajul 7.

    Abia pe la 3:50 s-a terminat cosmarul. Mi-am simtit puiutul alunecand in jos. Atunci s-a oprit tot, si durere fizica si lacrimi… parca si timpul statea in loc. Nu era niciun vis, era realitatea… Imi doream sa ma ridic si sa il iau in brate, sa il sarut si sa nu ii mai dau niciodata drumul de la piept… dar am fost o lasa, m-am temut sa nu fiu privita ca o nebuna si sa fiu trimisa la un spital de nebuni.

    A venit un medic si l-a scos complet i-ar eu l-am intrebat: „fetita, nu-i asa?” „Nu” imi raspunde, „e baietel!” S-a sfarsit lumea pt mine! imi dorisem atat de mult un fratior pt Miruna… Ne gandisem noi si la un nume de baiat, Vlad Andrei ar fi trebuit sa il cheme… Mi l-au luat inainte sa il vad, i-am zarit doar spatele mic si capsorul firav. Mi-as fi dat viata atunci doar baietelul meu sa traiasca. L-au aruncat intr-o punga de plastic… L-au cantarit, 900 de grame.

    Uimita de greutatea ingerasului meu o asistenta m-a intrebat in timp ce d-na doctor ma chiureta : „cate saptamani aveai?” 25!!! M-a privit cu mila si a plecat.

    Dupa chiuretaj a venit o moasa la mine si intinzandu-mi o foaie si un pix m-a intrebat daca vreau sa semnez ca bebelusul meu sa fie trimis la crematoriu, ca nu se obisnuieste sa se ia avortonii acasa…”Asta e procedura!” Am semnat cu mana tremuranda nestiind ce sa fac altceva… Ma gandeam si la sotul meu, la suferinta lui…Mi-am adus aminte de urletele sfasietoare din ziua precedenta si mi-am zis ca macar el sa nu il vada asa, poate durerea ar fi mai mica… Cum, in loc sa ajung acasa tinand in brate copilul nostru, sa ies din spital cu un sicriu?

    Vroiam sa imi sun sotul si sa ii spun ca s-a terminat…visul nostru frumos se terminase!

    M-au transferat intr-un salon unde mai erau inca 4 femei. 3 din ele nascusera prematur si copilasii lor erau bine, doar una singura era in situatia mea. Imi venea sa imi smulg parul din cap cand venea ora la care mamicile se duceau sa isi vada copilasii si sa le dea sa manance! Asistentele imi ziceau sa nu cumva sa fac crize acum ca ale mele colege se duceau la bebelusi iar eu ramaneam in salon; mai exact sa nu cumva sa o iau razna. Eu le zambeam mereu si le ziceam ca sunt bine, sunt bine, nu au de ce sa isi faca griji, dar numai sufletul meu stia ce durere port cu mine si cum il intrebam pe Dumnezeu de ce ma lasa pe mine in lumea asta atata timp cat copilasul meu este in Cer?

    Copilasul nostru a fost trimis la necropsie dar nu s-a aflat cauza decesului deoarece era in stare avansata de descompunere, mi-au spus. Apoi l-au dus la crematoriu si l-au incinerat.

    Nu imi mai zicea nimeni nimic, oricat de mult ii rugam sa imi spuna ce s-a intamplat… dadeau din umeri. Ma resemnasem cu gandul ca nu voi afla niciodata ce anume ii curmase viata ingerasului nostru.

    Abia in ziua externarii am inteles ce anume zbuciumase multa lume… Pe fisa de iesire din spital statea scris negru pe alb : CORDON OMBILICAL INNODAT!!!!!!!

    Acum as vrea macar sa stiu ca nu l-a durut, ca nu a suferit…macar el sa nu fi simtit durere, pt ca noi acum in loc sa ii cumparam lumanare pt botez cumparam candele ca sa avem la ce plange… pt ca nu ne-a ramas nimic, nimic, decat lacrimile!

    Ajunsa acasa am inceput sa caut raspunsuri la miile de intrebari pe care le aveam, asa am descoperit siteul Organizatiei EMMA, infiintata de Bianca Brad, care la randul ei a experimentat durerea pierderii unui copil nenascut in aceleasi conditii, cordonul ombilical innodat. Pe forumul siteului am invatat sa lupt cu cei ce imi zic „esti tanara, faci altul” sau „nu te inteleg, nu era un copil”, si asta pentru ca sunt printre oameni care nu numai ca imi inteleg durerea dar o respecta si ma sustin. Acolo am invatat ca nu trebuie sa imi fie rusine sa plang si ca lucrurile ar fi putut fi altfel, nu ar fi fost atat de dureros daca as fi fost incurajata sa il vad pe Vlad si sa imi iau ramas bun de la el. Daca s-ar fi intamplat asta nu as mai fi trait acum cu regretul de a fi o lasa si cu dorinta de a da tot ce am doar ca sa il vad si sa il sarut macar o data. As fi avut ceva, o poza, o amintire, si de ce nu un mormant la care sa plang…

    Odihneste-te in pace ingerasul nostru iubit! Zbor lin ingeras Vlad Andrei! Mami si tati te iubesc si nu te vor uita niciodata!

  2. Mi sau pornit lacrimile citind acet mesaj, miky ai avut mul curaj cind ai scris acest mesaj. As dori si eu sa povestesc pe csurt cu a fost si la noi cu sotul. Am ajuns la o virsta de 47 de ani si sotul la 51 cind am inteles ca avem nevoie de un sprijin in viata, de un copilas indeferent fetita sau baiat (sa-l crestem impreuna). Dar virsta din pacate era trecuta de virsta reproductiva si in mod natural nu mai puteam avea copii. Sotul de la prima casatorie de acu avea 2 copii de 16 si 17 ani dar mult dorea si de la mine sa aiba unul (nu mai mult ci doar unul). In Romania nu se putea facea FIV cu ovule donate si neavind incotro am vizitat tara vecina Ucraina unde FIV cu ovule donate se practica. Am gasit o clinica unde vorbeau in limba romina, dar cind am ajuns la ei sotul mia spus ca vom face FIV dar cu o conditie ca lasam numai un copil adica daca se vor prinde mai multi vom face reductie embrionara. Dupa ce am comunicat cu medicii clinicii [editat] am inteles ca daca se vor prinde doi si se va lua unul prin reductie embrionara atunci unul care va ramine poate sa se nasca cu ceva dereglari. Din prima data nu am fost nsarcinata dar din a doua oara sau prins toti trei, sotul era stresat si ne certam mereu pina ce am plecat sa fac reductia. In ziua reductiei sa aflat ca unul sa oprit din evolutie si ramin doi snatosi!!! Nu am dorit sa risc cu copilasii mei care ii asteptam multi ani la rind si am hotarit ca vor ramine ambii. Cu sotul am devortat, el nu dorea sa auda nimic de doi copilasi. Acum sun singura cu doi bebelusi minunati, dar sincer sa va spun sunt fericita. Va multumesc pentru ca mati ascultat cu atentie, sunteti primii cui am putut sa ma impartasesc.

  3. MARE< MARE prostie a fost in capul sotiei dumneavoastra… as putea sa o numesc chiar criminala, nu?… adica ce drept ai sa te joci de-a Dumnezeu??.. o sa plateasca toata viata asta si cealalta ,in veci! cat despre dumneavoastra…imi pare tare rau ca vi s-a intamplat una ca asta…se pare ca dumneavoastra sunteti mai afectat decat ea… Dumnezeu e sus si vede… si nu trebuiau omorati copilasii ceilalti doi, nu trebuiau omorati sub nici o forma! 🙁

  4. Miky imi pare tare rau pentru ce ti s-a intamplat… Eu am avut o sarcina extrauterina si acum dupa 4 ani jumate ma tot gandesc la copilasul care ar fi fost daca era o sarcina normale. dumnezeu mi-a daruit apoi doi baietei… Va doresc sanatate si putere!!! Dana, copiii sunt mai importanti… Lupta pentru ei… Numai bine si multa rabdare in cresterea lor…

  5. Flavia, nimeni nu are dreptul sa judece .. Ea a ales. Ca a facut bine sau rau, Dumnezeu stie. Eu insa nu as fi facut alegerea asta … Si eu am ramas insarcinata la 17 ani , nici ‘am vrut’, nici ‘nu am vrut’ … S-a intamplat. Sunt mandra sa spun ca desi multa lume m-a indemnat sa avortez, nu am facut-o. Am un pui de 1 an si 4 luni si ma uit la el si ma intreb cum as fi putut trai stiind ca am ucis un suflet nevinovat si frumos ca el ?! Acum pana si oamenii ce m-au indemnat la avort il iubesc si il alinta. Tatal copilului a devenit ulterior sotul meu si m-ar fi sustinut orice as fi ales sa fac, ma bucur ca am decis impreuna sa pastram bebele, mai ales ca eu am fost dintotdeauna impotriva avortului. Le doresc tuturor fetelor si femeilor care au dilema asta multa putere si intelepciune …

  6. Cu tot respectul, cred că soția dumneavoastră a făcut foarte bine ascultându-și instinctele. Este universal înțeles faptul că o sarcină multiplă pune în pericol atât viețile tuturor feților cât și viața mamei, că nașterea în sine este un pericol pentru toți, iar apoi se știe că jumătate dintre tripleți nu supraviețuiesc mai mult de un an de zile (asta pentru că majoritatea se nasc la doar 1.8kg!). Ceea ce a făcut soția dumneavoastră a fost să ia o decizie înțeleaptă. Nu aveți de unde ști ce s-ar fi putut întâmpla cu familia dumneavoastră dacă sarcina nu ar fi decurs normal și nu cred că ați fi vrut să-i aveți pe toți acei copii și pe soția dumneavoastră pe conștiință. Ați suferit un șoc și este normal să ripostați astfel și să nu împărtășiți opinia soției. Dar de aici până la a nu recomanda altor oameni să facă un avort pe care poate chiar și-l doresc din diverse motive, când dumneavoastră nu ați avut curajul să evitați unul, nu este corect. Fiecare om face cum consideră de cuviință și trebuie să ne alinăm suferința altfel decât încercând să-i co-optăm pe alții să facă cum am fi vrut noi.

  7. @Oana:
    O fi adevărat că nașterea multiplă expune la un risc ceva mai crescut, dar haideți să nu fim atât de dramatici și să ne grăbim a gândi că viața mamei ar fi fost pusă neapărat în pericol – în secolul acesta mortalitatea maternă s-a redus enorm în *toate* situațiile, există și cezariană în caz de necesitate și îngrijire neonatală absolut uluitoare, și chiar posibilități de intervenție chirurgicală intrauterin.
    Și dacă ar fi fost la un moment dat pusă în pericol viața mamei sau a unuia dintre feți, o sarcină FIV este oricum urmărită și răs-urmărită medical: se putea acționa la timp dacă se ajungea la situația respectivă sau dinainte să se ajungă acolo, nu era cazul să se omoare 2 suflete nevinovate pe o temere complet nefondată, privind un risc abstract.
    Tatăl și unchiul meu s-au născut (gemeni) la 1,5 kg fiecare și ar fost considerați amândoi avortoni în Rusia la vremea respectivă (conform legislației române, au fost „la limită”). Să-i fi avortat pe amândoi bunica „preventiv”? Acum sunt amândoi la aproape 60 de ani și bărbați zdraveni, fără probleme de sănătate.
    Eu consider că, în privința vieții *altora*, chiar dacă legea ne permite să „facem cum credem noi de cuviință” (adică, să omorâm sau nu sânge din sângele nostru), o astfel de alegere profund imorală și inumană nu are cum să lase pe cineva neafectat – fie că recunoaște, fie nu.
    Și fie că deranjează sau nu, am dreptul să exprim această părere, ca și tatăl care a scris această mărturie.

  8. cum ati putut face asa ceva …sa avortati …esto o crima ….si pentru asta Dumnezeu va va judeca …ca ati omorat un suflet oricat de mic sar vedea ……….nemernicilor 🙁

  9. Vă înțeleg punctul de vedere, dar cu toată părerea de rău, nu eu sunt cea ‘dramatică’. Eu v-am dat niște statistici reale și actuale, pe care doriți să le ignorați pentru că vă e mai ușor să dați vina pe mama copiilor. Ați făcut deja o dată cum ați crezut ‘de cuviință’ atunci când ați recurs la fertilizare in vitro. Dacă credeți că este imoral și inuman să întrerupeți o sarcină, atunci trebuie să recunoașteți că, din această perspectivă, este la fel de inuman și imoral să declanșați o sarcină în mod artificial. Nu puteți avea una fără cealaltă, mai ales dacă pomeniți de Dumnezeu. Moralitatea nu e subiectivă. Eu nu le consider deloc inumane sau imorale, ci absolut necesare pe ambele, în anumite cazuri. Am fost voluntar pentru o organizație anti-avort până mi-am dat seama că nimeni nu e îndreptățit să judece și că doar mama are dreptul să ia decizia. În cazul de față, ar fi fost bine ca dumneaei să fi discutat temeinic pe subiectul acesta cu dumneavoastră înainte să mergeți până la capăt și eventual să recurgeți la serviciile unui consilier; da, dar dacă nu a fost să fie așa, asta nu înseamnă că dumneaei trebuie să fie țapul ispășitor. Ce-a fost, a fost. E o femeie care v-a dat acei copii care vă vor duce numele mai departe. Nu o puteți condamna pentru faptul că a preferat să protejeze un copil, la sfatul medicului, decât să riște să-i piardă pe toți după atâta chin.
    Cât despre naștere, medicina poate ajuta, dar nu vă puteți baza mereu pe miracole. Amintiți de Dumnezeu, apoi de progrese medicale, în funcție de ce prinde mai bine. Tatăl dumneavoastră a fost un caz fericit, nu o regulă, iar de la gemeni la tripleți e cale lungă. Aveți soție și copii în carne și oase, nu în statisticile de mortalitate ale țării. E lucru mare. O minune, chiar. Chiar și cu reducerea numărului feților, existau încă șanse mari să se piardă sarcina, ca să nu mai zic de multitudinea de boli care ar fi putut apărea oricând.
    România continuă să fie o țară cu mortalitate infantilă mare, indiferent câte progrese medicale și câtă aparatură de ultimă oră se furnizează spitalelor: http://www.ccss.ro/public_html/sites/default/files/Mortalitatea%20Infantila%20in%20Romania%20in%20Anul%202012.pdf
    Dacă sunteți într-adevăr dornic să preveniți avorturi planificate, vă recomand să vă înscrieți într-o organizație anti-avort și apoi într-o organizație pro-avort. S-ar putea să vă schimbați părerea, sau dacă nu, cel puțin s-ar putea să vă alinați suferința alături de alți părinți care au trecut prin experiențe asemănătoare. Cu toții trecem prin ceva similar, mai devreme sau mai târziu, dar nu trebuie să încercăm să influențăm deciziile altora online, când nu știm concret prin ce trec acei oameni, străini nouă. Sunt oameni vulnerabili, cu altă suferință decât a dumneavoastră. De-aceea zic că o opinie exprimată public e una, dar o încercare de a convinge e alta, iar dumneavoastră spuneți clar că vreți să-i preveniți pe alții să vă urmeze. Puteți face la fel de mult rău cât bine zicând așa ceva.

  10. @Oana>
    In primul rand, articolul nu descrie situatia personala a autorilor de pe site, este o marturie preluata de pe un site din strainatate, iar autoarea mesajului catre dvs. este femeie.
    In al doilea rand, pe acest site nu sustinem nici avortul, nici declansarea sarcinii (cu exceptia situatiei in care viata mamei este efectiv in pericol, nu pe baza unor „riscuri” presupuse ce pot sa nu se materializeze in fapt), si nici FIV, dupa cum puteti vedea la o simpla cautare prin articole.
    Organizatia Provita care mentine acest site face consiliere pre-avort si post-avort. Nu obligam pe nimeni si nu judecam pe nimeni, dar este o diferenta intre a judeca omul si a judeca faptele. Avortul este crima, si una cu victime multiple: daca tot sustineti alegerea femeii pana in panzele albe, aflati ca circa 60% dintre cazurile de avort sunt avorturi fortate sau facute sub diverse presiuni (masculine) de gen „scapi de el sau te las”, „te dau afara din casa, sa-l cresti cum oi sti (viz. adolescente”. Alteori, tatal este cel care sufera pentru ca vrea copilul, dar mama are o alta „alegere” in care el nu este inclus. Nu cred ca se cauta neaparat tapi ispasitori in articol, si eu personal nu as judeca autorul sau orice alta persoana pentru felul in care isi gestioneaza durerea, fie la feminin, fie la masculin.
    Medicina ajuta mult, dar nu printr-o procedura invaziva si riscanta cum este avortul, care nu face nimic pentru a promova supravietuirea materna sau succesul sarcinilor ulterioare (dimpotriva – daca tot dati statistici privind mortalitatea infantila, studii privind corelatia dintre avort si prematuritatea severa sunt droaie).
    Reducerea nr. fetitelor se „datoreaza” tot avortului (selectiv in functie de sex).
    „Dacă sunteți într-adevăr dornic să preveniți avorturi planificate, vă recomand să vă înscrieți într-o organizație anti-avort și apoi într-o organizație pro-avort. ” Asta-i chiar buna. Si cum ma ajuta o organizatie pro-avort sa previn avorturile? Aceea isi incaseaza frumos banii de la Marie Stopes and Co.
    „De-aceea zic că o opinie exprimată public e una, dar o încercare de a convinge e alta, iar dumneavoastră spuneți clar că vreți să-i preveniți pe alții să vă urmeze.” Pai, daca nu avem dreptul sa incercam sa convingem, ce mai cautati dvs. aici? Nu ca ati avea sanse sa convingeti pe cineva dintre cititorii nostri fideli, dar ca idee.

  11. Pardon, cred că s-a produs o confuzie. Ați spus mai devreme ‘am dreptul să exprim această părere, ca și tatăl care a scris această mărturie.’ Am presupus că sunteți autorul, repsectiv tatăl îndurerat. Acum realizez că este vorba doar de o traducere. Avusesem impresia că este articol original datorită mesajelor anterioare. Mă scuzați. Nu mi-am dat seama cu cine am de-a face. Am urmat un link al unei prietene crezând că e o mărturie a unei cunoștințe din România. Permiteți-mi să reiterez. Ceea ce faceți dumneavoastră e critică și nimic mai mult. Marie Stopes este o clinică care ajută femei îndurerate ÎN REALITATE, nu le critică online, precum faceți dumneavoastră. Iar avortul planificat în sarcini multiple nu mărește șansele fătului de a se naște, într-adevăr, dar mărește șansele acelui copil de a supraviețui după naștere, ceea ce se dorește, de fapt.
    Dacă tot ați pomenit de Marie Stopes, poate ar trebui să vedeți reacția unei angajate însărcinate a clinicii respective atunci când protestatari anti-avort hărțuiesc mamele îndoliate: https://www.youtube.com/watch?v=XMy-V1TIoHI
    Pe cine ajutați, de fapt, când publicați asemenea materiale?

  12. Stimată domnișoară,
    În primul rând, cred că aveți o idee greșită despre organizația Pro-vita, deoarece Pro-vita nu critică mame, online sau altfel, ci avortul la cerere, precum și eutanasia și alte atentate la adresa vieții umane, FIV etc. Pro-vita *ajută* mamele prin consiliere pre-avort și post-avort și întreține 2 orfelinate pentru copiii salvați de avort, orfani sau pur și simplu nedoriți după naștere/adăposturi pentru mame, inclusiv victime ale violenței domestice, și practic pentru oricine are nevoie, la Valea Plopului și Valea Screzii: https://www.youtube.com/watch?v=XjcJFwFUTr8
    Sunt şi alte activități precum procese de paternitate, inițiative legislative etc.
    Ce să-i faci, Pro-vita operează după premisa demodată că există, totuși, bine și rău. Iar ciopârțirea unui copil este mereu un rău, nu există relativizări sau vreun „feeling” feminin, mistic sau de altă natură care să justifice așa ceva din punct de vedere moral. Este ușor pentru dvs. să vorbiți pentru că, probabil, nu faceți dvs. munca murdară; eu am ginecologi în familie (care nu fac avorturi) dar chiar și așa, vă asigur că dramele la care asistă sunt aproape zilnice, și greu de suportat.
    De asemenea, permiteți-mi să îmi exprim suspiciunea față de „ajutorul” oferit de Marie Stopes și alte clinici de avort, pentru simplul fapt că nu este vreo muncă jertfelnică, ci o activitate for-profit. Da, mamele respective vin îndurerate la ei, și nimeresc într-un mediu conceput special să le mângâie „empatic” cu o mână și să le mâne la abator cu alta – e drept, mamele nu plătesc mare lucru ele, grosul de bani este jecmănit de la contribuabili, dar tot au nevoie să le vină femei îndurerate pe mână și să mai ciopârțească vreun copil ca să-și ia tainul.
    Femeia din videoclipul dvs. habar nu are despre situație și mă îndoiesc că ar fi lucrat la Marie Stopes; de fapt, chiar reiese din discursul ei că doar trecea și ea pe stradă și a vrut să-și dea cu părerea. Sunt doar niște prejudecăți care zboară prin aer (inclusiv că este mai bine pentru un copil să fie hăcuit decât să moară într-un tomberon – din punctul meu de vedere, ambele sunt o moarte agonizantă și nu văd să fie diferențe esențiale), promovate cu voracitate în mass-media de MS și alții pentru propășirea afacerii și în scopuri depopulaționiste.
    Dacă respectiva femeie ar fi dispusă să analizeze și alte argumente (deși oamenii sunt destul de rezistenți în prejudecățile lor, preluate inconștient din polis, și trebuie un anumit moment prielnic și un imbold de la Dumnezeu pentru deschiderea inimii), mă îndoiesc că ar mai fi fost atât de vehementă în susținerea acelor nenumărate puncte de vedere, care au inclus judecarea unei mame care a făcut avort, nu pentru că l-a făcut, ci pentru că, din această suferință, a devenit ulterior pro-viață (o, ce oroare!)
    Remarc faptul că activiștii pro-viață „hărțuitori” au lăsat-o în plata ei și nu au confruntat-o – ceea ce mă face să cred că n-or fi fost chiar așa hărțuitori cum se pretinde.

  13. Doamnă, sunt printre acele doamne care au pierdut tripleți pentru că nu au făcut intervenții medicale de reducere a sarcinii. Puteți să-mi dați absolut orice fel de justificări teoretice anti-avort. Atât timp cât nu ați trecut prin așa ceva, nu aveți dreptul să faceți comentarii despre ceea ce ar trebui să fie permis și nu atunci când este vorba de o sarcină cu risc mare, sau să interpretați dumneavoastră noțiunea de risc în sarcină altfel decât ar interpreta-o un medic specialist. Nici măcar nu ar trebui să publicați materiale care să creeze impresia că avortul este o crimă, atunci când a lăsa o sarcină de acest fel să progreseze fără intervenție medicală este o crimă triplă. Eu vă dau argumente logice, atâta tot. Când am vorbit de hărțuire, făceam referire la ceea ce făceau acei activiști cu mamele care intrau în clinică, nu la ce s-a petrecut când angajata din filmare i-a pus la punct și i-a numit ipocriți. Iar în cazul în care vă întrebați, nu am recurs la avort planificat. Am suferit un avort spontan fără ca măcar să știu de sarcină. Dar dacă aș fi știut, aș fi luat clar decizia de a salva măcar unul din acei copii. Nu vi se pare logic? Nu vi se pare că trebuie să fie lăsat la alegerea mamei? Nu vi se pare că puneți selecția sexului, reducerea sarcinii și avortul impus în aceeași oală, când sunt lucruri total diferite?

  14. Așa cum am scris în condițiile de la comentarii, acest website promovează un set de valori CLARE. Indiferent care v-ar fi fost experiența și cât de nefericită, promovarea unei agende contrare, respectiv avocațierea ucigașilor în masă de la clinicile de avorturi, este de nepermis aici. Sperăm că am fost clari.

  15. Stimată doamnă,
    Vă mulţumesc pentru răspuns şi regret nespus pierderea dvs. – eu recunosc că nu ştiu ce este să pierzi un copil, decât prin prisma rudei mele ginecolog care lucra la Polizu, unde sunt trimise cazurile cu cele mai grele complicaţii. Dacă este greu pentru el ca bărbat, pentru mamă trebuie să fie sfâşietor şi toţi recunoaştem acest lucru la Pro-vita, tocmai pentru că nu dorim să se piardă niciun copil.
    Este un motiv principal pentru care nu susţinem FIV, acesta că rata de pierderi de sarcină este foarte mare şi unii embrioni (a se citi, copii) sunt de sacrificiu. Şi nu neapărat pentru că sunt gemeni sau câte trei copii deodată – pentru că s-a reuşit să se nască şi să supravieţuiască şi 8 odată !! – ci dintr-un cumul de factori, începând cu tratamentele hormonale care se fac, alterarea endometrului matern ş.a.
    Vă recomand acest articol despre o mamă care a avut cvadrupleţi, chiar şi prin FIV, o sarcină cu complicaţii, dar care a fost dusă la capăt cu bine: http://www.today.com/parents/parents-shocked-quadruplet-pregnancy-welcome-four-girls-1D80395017
    Credeţi că această mamă ar fi trebuit să facă vreo „reducţie”? Medicii specialişti se pare că nu i-au recomandat-o. Alţi medici specialişti o recomandă fără să fie vreo necesitate reală, ci „de principiu”, pentru creşterea unor şanse teoretice, chiar şi când nu se anunţă vreun pericol real, palpabil, pentru copii.
    Îmi permit să vă întreb (doar ca temă de reflecţie, pentru că nu mă aştept să îmi răspundeţi online la aşa probleme sensibile): Din moment ce nu aţi ştiut despre sarcină la momentul la care aţi pierdut-o, cum puteţi fi sigură că un medic specialist v-ar fi recomandat reducţia embrionară? Aţi fi avut tăria să alegeţi care dintre copii trăieşte şi care moare? Şi dacă l-aţi fi pierdut, până la urmă, şi pe cel căruia i-aţi fi permis să trăiască? Şi dacă trăia, dar ar fi dezvoltat aşa-numitul sindrom al supravieţuitorului despre care am scris pe site? http://www.culturavietii.ro/2014/12/09/sindrom-de-stres-post-traumatic-al-copilului-supravietuitor-fertilizarii-vitro/
    Problema are foarte multe faţete chiar şi în acest caz, care aveţi dreptate să spuneţi că este o situaţie specială, chiar dacă diferim în modul de a privi situaţia.
    Preşedintele Colegiului Medicilor, dl. Vasile Astărăstoae, consideră că nicio formă de avort nu este cu adevărat o formă terapeutică, decât în rarele cazuri în care se salvează viaţa femeii, şi nu pentru că avortul în sine ar avea vreo valoare: https://www.youtube.com/watch?v=K-PbTc96vNo
    Şi pentru că spuneţi că eu le pun pe toate în aceeaşi oală, nu este adevărat – dvs. aţi spus de la început că susţineţi toate formele de avort, că sunteţi angajată într-o organizaţie pro-avort, deci militaţi pentru toate, nu doar reducţia embrionară.
    Marie Stopes vă asigur că nu face reducţii, ci doar avorturi clasice cu chiureta şi aspiratorul (la noi), plus otrăvirea copiilor cu digoxină în sarcina mai avansată şi inducerea naşterii sau chiuretaj ulterior, în UK. Avortul este singura opţiune pe care ei o oferă femeilor aflate în dificultate.
    Noi le oferim pe toate celelalte – şi suntem inclusiv dispuşi să creştem gratis copiii pe care mamele nu-i doresc şi pe care Marie Stopes i-ar omorî, contra cost.
    Dacă doriţi să discutaţi cu cineva profesionist despre durerea dvs. şi vreţi să vedeţi cum este şi la noi, avem şi psiholog pentru dvs., o doamnă extraordinar de caldă şi mult mai feminină şi empatică decât sunt eu: https://www.youtube.com/watch?v=cM4EmlxT8Ro
    Dacă va răzgândiţi că am fi vreun fel de bau-bau pentru că am decis să creştem copii nedoriţi, vom fi aici în continuare, inclusiv pentru dvs.
    Până atunci, nu ştiu dacă are sens să mai discutăm, pentru că este clar că, dacă durerea o putem înţelege amândouă, nu ne vom înţelege pe plan principial.
    Multă sănătate vă doresc.

  16. Eu pot sa ii spun doamnei Oana ca sunt situatii, iar eu cunosc caz concret, cu tripleti nascuti la termen, fara complicatii in timpul sarcinii, sanatosi, fara sa fie nevoie sa stea nici macar o ora la incubator. Stiu ca se poate, am caz concret, dupa ce medicii din clinica in care s-a facut inseminarea (nu Vitro!), ii sfatuiau pe parinti pe recurga la „reducerea selectiva”, din punctul meu de vedere, doar pe considerente materiale.
    Parintii, total ingrijorati si debusolati de ceea ce le spusesera medicii ca urma sa li se intample, au mers la o alta clinica pentru inca o parere. Aici, li s-au prezentat cazuri concrete cu situatii similare cu final fericit si au reusit sa le lumineze mintea. Acum au trei copii MINUNATI in varsta de 4 ani!
    Iar eu ma intreb: Cine suntem noi ca sa decidem cine ramane in pantecul nostru si cine trebuie sa moara?? Nu condamn pe nimeni, am doi copii pe care ni i-a dat Dumnezeu atunci cand ni i-am dorit, nu am trait niciodata experienta dureroasa a unui avort, dar stiu ca daca s-ar intampla sa raman insarcinata fie si cu tripleti, nu as putea sa imi omor propiul copil! Va doresc sa cantariti bine inainte de a lua o asemenea decizie. Eu personal nu as putea duce toata viata povara ca mi-am omorat propiul copil!!

  17. multa prostie….romaneasca

    intr-o clinica straina (in Anglia cel putin) v-ar fi recomandat sa puneti doar unul…maxim 2 (trebuie sa dai in scris ca vrei 2)…iar daca vrei sa-ti bage 3 trebuie sa semnezi si sa-ti asumi riscurile si ti se spune de la bun inceput, indirect, ca esti un diliu daca bagi 3

    tehnologia a evoluat mult…oamenii au ramas aceeasi

  18. Nu as fi facut niciodată alegerea asta:((( oricât de greu imi era..nu as putea sa aleg doar unu…toți erau copii mei si nu as fi renunțat la nici unu:(((( pacat

  19. buna ziua……in primul rand as vrea sa zic ca singurele fiinte de care imi pare rau cu inima sfasiata sunt copilasii……pentru mama ..nu sunt cuvinte cand greul vietii o va apasa sa nu se intrebe de ce??”plata pacatului este moartea”asa scrie in sfanta scriptura…pentru tata avea si el un cuvant de spus si putea sa salveze acele vieti…..dar…eu zic sa va ganditi doar la un lucru :puneti-va doar un minut in locul acelor suflete…daca erati voi 2 ca parinti acei copii care au trebuit sa moara desi odata infiintati au vrut sa traiasca!!!!!!!!

  20. As dori sa scriu un mesaj pentru persoana numita Micky care a lasat un comentariu la acest articol: NU te invinovati, nu e vina ta/ voastra (spuneai ca te-ai simtit vinovata ca nu ai avut posibilitati sa faci ecografii morfofetale si mai stiu eu ce). Cred cu tarie ca in Romania managementul gravidei e exagerat, doar cu scopul de a stoarce bani de la sarmanii parinti care ar face orice, normal, pentru a sti ca totul e in regula cu copilul lor. Si cu toate cele n-spe mii de ecografii lunare si analize, se nasc copii cu malformatii grave, nedetectate de nimeni in timpul sarcinii. NU e vina ta, acea ecografie pe care nu ti-ai permis sa o faci poate nu ar fi spus nimic si situatia ar fi fost aceeasi si dupa ea. Eu traiesc intr-o tara scandinava si aici se face 1 singura ecografie, in saptamana 18, si atat. Daca la aceasta unica ecografie totul arata bine mai vezi ecograful cand te duci la spital sa nasti, nici atunci 100% sigur. In toata sarcina te supravegheaza o moasa, nu vezi medicul daca nu ai nici o problema. Moasa trateaza si urmareste diverse afectiuni (anemie, hipotiroidism, etc…) si doar in cazul in care competenta ei e depasita te trimite la o moasa ‘mai educata’ care lucreaza in clinica de ginecologie de la spital. Deci te rog, nu te invinovati, ai facut tot ce ai putut si nu ai fi putut schimba nimic din tot ce s-a intamplat. Uneori natura are grija de anumite lucruri mai bine decat putem noi….

  21. Toata consideratia pentru profilul moral al tatalui….nu sunt eu in masura sa judec faptele mamei. Imi aduc bine aminte ca s-a inventat procrearea prin inseminare artificiala. Retin ca sunt situatii in lume cand au nascut si domnii. Daca era vorba de sterilitate….de ce ” domnul tata” dornic de tripleti/ octeti…nu a ales sa fie el purtatorul sarcinii, ” mama surogat, mama de dupa nastere?

  22. Eu am doua nedumeriri… cum poti sa alegi care copil sa moara si care sa traiasca? Cine iti da acest drept si mai ales cum poti sa lasi un strain sa decida care e copilasul care va ramane?
    Si oare de ce avem noi impresia ca actul de a concepe un copil e un drept? Eu il vad ca un dar… Da, e decizia mamei, pentru ca a fost binecuvantata cu darul conceperii, dar in afara de cateva exceptii, femeia ar trebui sa conceapa in momentul in care s-ar simti pregatita sa isi asume toate riscurile unei sarcini. Conceperea nu e ca modelajul, nu iti place ce iese, strici si mai incerci o data… Copilul nu face „cerere” sa vina pe lume, adultii decid in locul lui, asa ca poate ar trebui mai multa maturitate si responsabilitate atunci cand ne asumam decizia de a avea un copil.

  23. Oana, cred ca ar trebui sa te uiti adanc in trecutul tau si sa vezi daca nu cumva scuzele si decizile „corecte” ce i le atribui acestui personaj numit „mama”, cauta sa te disculpe de vreo decizie „inteleapta” luata „la sfatul medicului, pentru siguranta ta”… Imi pare rau ca ai luat decizii gresite in trecut (daaa, a curma viata unui prunc este o decizie gresita si nu-ti apartine, ca nu esti Dumnezeu sau vre-un alt zeu!), imi pare rau ca voluntariatul „in campania anti-avort” nu ti-au fost de ajutor si n-ai reusit sa intelegi ce ar fi trebuit sa promovezi, dar poate nu e timpul pierdut si mai „primesti o sansa de la viata”, sa te trezesti pana la menopauza! Sa-ti dea Dumnezeu putere, lumina in sulfte, iertare pentru greseli si viata usoara!

  24. Felicitari organizatiei Provita. Am 3 copii si cine vrea ceva face chiar si atunci cand are de ales o „viata mai buna”, dar cine nu, gaseste o scuza si un tap ispasitor.

  25. Micky si eu am trecut printr-o experienta asemanatoare de curand. Cunosc sentimentul durerii si te inteleg prin ce ai trecut, ;( Aveam 22 de saptamani si era prima sarcina. A fost o sarcina toxica si am avut preeclamsie (tensiune mare) ceea ce a adus la agravarea sanatatii mele si a bebelusului. Trebuia sa renunt la sarcina deoarece viata mea era pusa in pericol, si bebele nu mai primea hrana si sange cum ar fi trebuit.
    Norocul meu e ca sunt intr-o tara Scandinava si mamicile sunt atent monitorizate atat de medici cat si de maose.
    Mi-a fost declansat travaliul si am nascut normal.
    Dupa ce am nascut moasele ne-a tot rugat cateva zile daca vrem sa vedem copilul ca e foarte frumos. Aici daca doresti poti sa.ti faci poze cu copilul mort, si sa ii iei amprentele ca sa ai amintire, ceea ce in romania nu cred ca va fi niciodata. Daca doresti poti sa-l ingropi intr-un cimitir(sunt firme care se ocupa cu asa ceva).Nasterea s-a declansat intr-un salon cu un singur pat, baie, de conditii nici sa nu mai vorbi, Primeam in permanenta sucuri naturale si mancare foarte buna. Iar dupa nastere am fost separata de mamicile care au nascut sau urmeaza sa nasca, la 2 etaje mai sus. Dupa acestea am primit consiliere psihologica in spital. Sper ca pe viitor si in Romania sa fie la fel ca si in strainatate. Doamne ajuta.

  26. Oameni buni care va impartasiti experientele REALE si durerile TRAITE aici, e pacat sa va lasati manipulati. „Marturia” de mai sus e o inventie care si-ar gasi cel mai bine locul in paginile unei reviste lacrimogene de genul „Povestea mea” – sau cum s-or mai numi acum. Si daca autorul e un barbat, eu imi mananc monitorul.
    Eu sunt, in principiu, contra avortului… pentru mine (NU pot hotari pentru altcineva). Dar prea des ne lasam pacaliti pentru ca ni se servesc minciuni care se intampla se ne confirme convingerile personale.

  27. Ştirea este preluată de pe un site respectabil – wwww.LifeSiteNews.com, care verifică articolele înainte de publicare. Mărturia este reală.

  28. FIV-ul nu este cu nimic mai diferit de conceptia naturala in ceea ce priveste supravietuirea embrionului. Embrioni de sacrificiu sunt si la o femeie sanatoasa, la conecptia naturala. Multi embrioni se opresc din evolutie in prima luna (avort menstrual), iar femeia nici macar nu isi da seama ca a fost insarcinata. Asa se intampla si la FIV, daca sarcina nu se prinde, nu inseamna ca cineva a omorat embrionii, pur si simplu au murit, cand moare un om de moarte naturala, l-a omorat cineva? E cam acelas lucru….

    Iar tratamentul hormonal, alterarea endometrului…tot ce se face la FIV este pentru a mari sansele de supravietuire a embrionului. Dar daca embrionul este defect din punct de vedere genetic tot va muri. Ar fi bine putina documentare inainte de a comenta, nu?

    In ceea ce priveste Pro-Vita si copiii din Valea Screzii, da, fac multe lucruri bune ajutand mamele si copiii aflati in dificultate. Dar ce se intampla cu acei copii pentru care situatia este clara, care au fost abandonati de parintii biologici. De ce raman ei captivi acolo, de ce nu au sansa la adoptie, de ce nu au sansa la o familie? Din punctul acesta de vedere asociatia greseste, greseste fata de acei copii deoarece oricat de bine ingrijiti ar fi tot institutionalizati sunt.

  29. @Dia
    „Ar fi bine putina documentare inainte de a comenta, nu?”
    La cate enormitati ai debitat, ti se potriveste perfect dumitale.

    Cat priveste situatia de la Valea Screzii, ca sa poti constata cat de usor e sa-ti dai cu parerea despre lucruri de care HABAR NU AI, precizam ca nu PRO VITA, ci statul declara copilul adoptabil sau nu. PRO VITA este un ONG si nu face legi.

    Oricum, copiii traiesc acolo nu in orfelinat, ci in familii sociale… Dar ce pretentii sa avem de la cineva care spune ce-a spus mai sus si tot pe noi ne trimite la documentare…

  30. In primul rand eu am vorbit pe un ton politicos, da? Ma surprinde sa vad un astfel de ton agresiv din partea unui ONG cu substrat religios, dar deh, in spate sunt tot oameni si oamenii gresesc, corect? Si unde sunt enormitatile debitate, ceea ce am spus despre FIV este perfect corect si in concordanta cu studiile stiintifice. Nu eu am afirmat ca embrionii sunt de sacrificiu pentru ca, dupa parerea dumneavoastra, nu au aceleasi sanse de implantare ca in cazul procesului natural. Ceea ce este fals…Nici macar nu pretind sa fiti de acord cu FIV-ul, toata lumea are dreptul la o opinie, insa de aici pana la afirma ca embrionii sunt ucisi de catre cei care apeleaza la FIV este cale lunga. Singura situatie in care se produce acest lucru este atunci cand procedura reuseste, iar embrionii ramasi sunt distrusi cu buna stiinta, insa nu toata lumea alege sa faca asta. Iar a-i baga pe toti in aceesi galeata si a afirma ca ucid embrionii este din punctul meu de vedere dovada de neinformare si agresivitate.

    In ceea ce priveste copiii abandonati… Inca o data, va felicit pentru ceea ce faceti pentru familiile aflate in dificultate, probabil sunteti printre putinii din tara asta care fac ceva real in ceea ce priveste prevenirea abandonului, solutia cea mai buna, din punctul meu de vedere pentru copiii aflati in dificultate. Stiu ca statul face legile, exista o lege, si conform legii, copiii care sunt abandonati de parinti trebuie luati in evidenta de protectia copilului si facute demersurile pentru declararea adoptabilitatii lor. Se face acest lucru pentru copiii din centrul respectiv? Va intreb, cati copii adoptabili aveti in centru?

    Si nu am zis nicio clipa ca acei copii ar trai in orfelinat, ci ca sunt institutionalizati, ceea ce nu este acelasi lucru. Imi este clar ca le este mult mai bine decat intr-un orfelinat, insa le-ar fi si mai bine intr-o familie permanenta, o familie doar a lor. Atata tot. Chiar si intr-o familie sociala, efectele abandonului asupra creierului in dezvoltare sunt mari si de multe ori ireversibile.

    Si in loc sa imi spuneti mie ca „habar nu am”, mai bine ne explicati cum functioneaza lucrurile, nu? Nu asa ma convinegti ca nu am dreptate, dimpotriva, discutiile in contradictoriu sunt benefice atunci cand sunt aduse argumente solide, nu doar atacuri impotriva celuilalt.

  31. Dnă/Dră., tonul politicos este greu de menţinut în condiţiile în care (cel puţin păreţi să) susţineţi avortul ca alternativă la activitatea noastră. În condiţiile în care criticaţi o activitate de salvare a unor suflete de la o execuţie atroce şi susţineţi avortul în schimb, „de sus” şi „din degeţel” pe tastatură, ne scuzaţi, dar nu credem că dvs. sunteţi o victimă.
    Puteţi sta liniştită, copiii de la Valea Screzii sunt la fel de adoptabili ca şi oricare alţii din „sistem”, iar afirmaţiile dvs. tendenţioase şi în necunoştinţă de cauză cu privire la o situaţie contrară nu vă fac cinste.
    De asemenea, în cadrul procesului natural de implantare acel ovul (unul) iese singur fără niciun tratament şi se aşază singur unde trebuie – tratamentul pentru stimularea ovulaţiei în vederea recoltării a cât mai multe ovocite este cel care are efectul pe care l-am menţionat asupra endometrului şi pe care îl combateţi tot în necunoştinţă de cauză, în timp ce acceptaţi sau cel puţin minimalizaţi „reducţia embrionară”, care tot crimă este, cu destulă lejeritate.
    De fapt, sunt şi eu de părerea lui Bogdan că faceţi afirmaţii destul de tendenţioase şi în necunoştinţă de cauză în general, ceea ce nu mi se pare deloc „politicos” aşa cum susţineţi.

  32. Am zis eu ceva de avort? Culmea este ca sunt complet impotriva avortului. Ceea ce am spus este ca nu consider ca FIV=avort. Atat!

    In ceea ce priveste endometrul, da, in unele cazuri tratamentul hormonal altereaza calitatea endometrului (dar doar in unele cazuri). Tocmai de aceea uneori se opteaza pentru criogenarea embrionilor si transferarea lor ulterioara (poate) chiar si pe un ciclu natural pentru a mari sansele de reusita. Asa ca nu mai pomeniti de necunostinta de cauza ca nu e chiar asa.

    Din nou, am pomenit eu ceva de reductie embrionara, cum ca as sustine asa ceva? Mai nou, in clinicile de reproducere asistata recomandarea este de a transfera UN SINGUR embrion tocmai pentru a evita o astfel de situatie, deci nu este o practica obisnuita. Deci dumneavoastra cititi si intelegeti doar ce vreti. Asa ca nu toti cei care fac FIV sunt criminali (asa cum sustineti), haideti sa nu mai generalizam.

    Stiati ca exista si FIV pe ciclu natural, in care nu se intervine nicicum hormonal? Doar ca se da posibilitatea ovocitului si spermatozoidului sa se intalneasca, pentru o femeie fara trompe nu s-ar intalni in veci altfel.

    Si in ceea ce priveste copiii din Valea Screzii nu vorbesc in necunstinta de cauza, am o amica care a sunat si acolo si la directia pentru protectia copilului si i s-a spus clar: copiii de acolo nu sunt adoptabili. Ba, i-au inchis si brusc telefonul si au „sfatuit-o” (asta ca sa nu folosesc alte cuvinte) sa nu se mai bage. Dar sa zicem ca nu am experienta directa, asa ca nu mai zic nimic de acest subiect. Stiti cum ati fi putut sa ma convingeti cu privire la acest subiect? Sa imi ziceti cati copii au fost adoptati de acolo in ultimul an sau cati au procedura de adoptie deschisa, dar preferati sa ma acuzati pe mine in schimb, asa ca, sa ma scuzati, dar deocamdata o cred pe amica mea, i s-a raspuns in acelasi stil in care mi-ati raspuns mie: agresiv.

    Oricum am inteles, expunerea unei pareri personale contrare cu a dumneavoastra nu este de dorit, pardon este tendentios. Iar dumneavoastra afirmati lucruri pe care eu nu le-am zis, acuzati, atacati, presupuneti cine stie ce.

    Nu va mai obositi sa raspundeti, oricum eu nu voi mai raspunde, acum vad ca site-ul este de fapt moderat de Pro-Vita. Eu am ajuns intamplator acolo, cautand alte lucruri, dar imi este clar ca nu are rost sa continuam discutia.

  33. Din moment ce trolul de mai sus intitulat „Dia” a enunțat niște minciuni sfruntate cu privire la copiii de la Valea Screzii, consider util să nu mai continui nicio discuție cu acest personaj și să clarific unele chestiuni, pentru persoanele care ar putea fi interesate de activitatea Pro-Vita de la Valea Plopului/Valea Screzii sau care ar dori să adopte copii de acolo și care nu ne cunosc totuși prea bine.
    1) Toți copiii de la Valea Plopului/Valea Screzii sunt raportați autorităților, conform normelor legale. Dacă nu am fi respectat această lege de a raporta copiii respectivi, probabil așezămintele ar fi fost închise de mult. De asemenea, legea protejează toți copiii, indiferent că provin de la Valea Plopului/Valea Screzii sau din orice altă instituție, în mod egal.
    A insinua că în mod special copiii de la Valea Plopului/Valea Screzii nu sunt adoptabili sau altfel spus, în mod magic nu sunt acoperiți sau sunt defavorizați în vreun fel de legea română sau de autorități, este o aberație și o minciună.
    2) Majoritatea mamelor își lasă copiii la Valea Plopului/Valea Screzii în îngrijire temporară, aceia într-adevăr nefiind adoptabili *conform legii*, deoarece părintele natural nu renunță la ei / nu sunt în situație de abandon – însă astfel, o vastă majoritate din totalul copiilor asistați (circa 80%) până în prezent au fost reintegrați în familiile proprii (la cel puțin un părinte natural sau la o altă rudă). Declarația părintelui Tănase la nivelul anului 2010: „În 20 de ani am avut peste 1.500 de copii şi acum mai avem 328; restul s-au întors în familiile naturale, pentru că în două-trei săptămâni, într-o lună-două, bunica sau mama sau cineva din familie îşi înmoaie inima şi începe legătura cu copilul”: http://ziarullumina.ro/adoptia-este-o-fapta-buna-valabila-insa-cand-toate-posibilitatile-au-fost-epuizate-27853.html
    3) Dintre copiii care sunt într-adevăr adoptabili, am avut mai mulți care au fost adoptați, deci este perfect posibil.
    4) Menționăm însă următoarele:
    a- Asociația Pro Vita NU INTERMEDIAZĂ ADOPȚII și nu se implică în procesul de adopție în niciun fel. Orice implicare în procesul de adopție, a unor organizații private de orice fel, a devenit ilegală în România în urma unor abuzuri comise de alte organizații decât a noastră. Prin urmare, dacă doriți să adoptați un copil de la Valea Plopului/Valea Screzii care este adoptabil conform legii, este perfect posibil să faceți acest lucru, însă în rigorile legii și adresându-vă direct și exclusiv autorităților statului.
    b- Legislația și situația adopțiilor în România sunt cele care sunt, noi nu putem declara nimănui că orice încercare de a adopta un copil, de la VP/VS sau din altă parte în mod absolut egal, va fi și încununată de succes (conform unor estimări, rata adopțiilor la nivel național este de 2%). Asociația Pro Vita nu vă poate ajuta în niciun demers, întrucât acest lucru ar fi ilegal, după cum am specificat mai sus.
    Totuși, pe plan de lobby politic, ne implicăm pentru simplificarea procesului de adopție, propunând sau susținând proiecte de lege în materie de adopție. De asemenea, alte asociații pro-viață, precum Studenți pentru Viață, au organizat în 2014 un Marș pentru Viață cu tema, „Adopția, o alegere nobilă”.

  34. Tipic barbatesc si romanesc: nu lua raspunderea asupra ta, mai da si vina pe doctori! orice fiinta ar fi simtit ceva, ca doar a devenit un organism …dar fara stiinta si cu multe superstitii! si cu faptul,ca ti-ai postat aici povestea, nu imi da impresia ca o suporti si ai grija de ea, gandeste-te la asta..

  35. Macar sotul a avu grja de nevasta lui, a ales sa aiba mama primul copil si sper ca nu i-a paasit niciodata. Unii barbati insista ca femeia sa faca tratament de sterilitate si apoi isi paasesc si nevasta, si copilul. Nu mai spun ca unii barbati, daca nu pleaca de tot, nu isi ajuta cu nimic mamele copiilor. Asa ca autorului acestui articol ii recomand sa is respecte mama copiilor, sa ii fie alaturi in continuare si sa isi creasca impreuna copiii pe care ii au acum.

  36. Cunosc o femeie care s-a chinuit multi ani sa aiba un copil. Dupa ce a reusit sa aiba o fetita frumoasa si sanatoasa la 4 ani a ramas iar insarcinata, de data asta a decis sa faca avort. La 5 ani de la avort a dat o masina peste fetita, cand venea de la o colega de scoala si a murit. DUPA FAPTA SI RASPLATA…

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here