Libertatea celor doi. Mărturia unei mame

1195
0
DISTRIBUIȚI

autor: Irina-Roxana Ionescu

all3Scriu din postura unei femei care a ales – si a ales bine. Asta, in conditiile in care facusem parca tot ce-mi statuse in putinta sa ajung in cea mai nenorocita situatie cu putinta: am descoperit ca sunt insarcinata (in vreo 11 saptamani), eu fiind demult sub tratament pentru psihoza maniaco-depresiva, cu 2 medicamente puternice si toxice – Fluanxol si Carbamazepina, si mai ales nedorindu-mi sub nici un chip sa am vreun copil cu barbatul cu care ma culcasem dintr-un soi de disperare, pe care nu-l iubeam, nu-l mai doream alaturi de mine si caruia nu-i prea gaseam calitati.

Mizasem pe faptul ca insusi tratamentul pe care il faceam actiona ca un contraceptiv (intelegand prin asta o substanta care impiedica conceptia) si dintr-o data m-am trezit ca sunt insarcinata si, din neglijenta mea, puteam da nastere unui copil handicapat. (Carbamazepina, luata in primele 3 luni de sarcina putea provoca o malformatie grava a coloanei copilului, Spina bifida).

Sub o presiune imensa: ginecoloaga ma convocase, fara drept de apel, la avort, neintarziat, avand in vedere nu numai periclitarea sarcinii prin medicamentele luate ci insasi boala mea psihica etc.; mama ma presa sa fac avortul, inspaimantata de ce-ar putea urma; „tatal” copilului la fel; psihiatra asemenea; iar eu eram, pur si simplu, ingrozita. Insa alternativa – avortul – ma inspaimanta si mai tare: urmam sa devin ucigasa propriului meu copil, lipsindu-l de cel mai elementar drept al oricarei fiinte umane – dreptul la viata, apoi si mai important (pentru ca eram totusi crestina) lipsindu-l de Botez, fara de care nu putea intra in Imparatia lui Dumnezeu.

Ca presiunea sa fie si mai mare, in aceeasi zi cand am aflat de sarcina se difuza un film la TV despre copii cu handicapuri grave care totusi nu fusesera „refuzati” de parintii lor, si acum mari, chiar daca unii sufereau de Sindromul Down, altii nascuti fara brate sau picioare ori handicapati mintal, erau fericiti ca parintii lor alesesera si pentru ei viata…

Nu mai conta ca eu eram bolnava, necasatorita, fara loc de munca si cu perspectiva sumbra de a nasta un copil handicapat. Copilul din pantecele meu ar fi ales viata… Pentru el era singura sansa de a vedea lumina zilei.

Genetica a dovedit-o demult: suntem unici si irepetabili. Asa ca, luptandu-ma, in primul rand cu propriile-mi frici si sentimente negative, m-am hotarat sa ma incred in mila si iertarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos care spune „Cine primeste pe unul din acestia mici pe Mine ma primeste” si in Maica Domnului, Careia m-am rugat neincetat ca pacatele mele sa nu cada asupra pruncului nevinovat si el sa se nasca sanatos…

Desi nu-mi dorisem sa devin mama, din clipa cand am respins alternativa groaznica a avortului, am primit pace sufletasca si putere sa imi duc sarcina la bun sfarsit. Pe parcursul lunilor ramase pana la nastere nu mi-a fost usor (mi-am scos o masea de minte ce-mi provocase dureri groaznice 2 saptamani in luna a cincea, am avut doua viroze puternice si o gripa urata in luna a 7-a, in ultima luna am facut o complicatie cu umflarea exagerata a picioarelor si cresterea tensiunii, in ultimele luni de sarcina avand si mancarimi insuportabile de piele – spre norocul meu varicele pe care le aveam de mai demult s-au trombozat la 10 zile dupa nastere). Totusi, fara sa mai iau vreun medicament de nervi, si in pofida pronosticurilor sumbre ale unor psihiatri, am avut o stare psihica stabila, desi nu eram pe deplin incredintata ca voi naste un copil sanatos. Dar speram din tot sufletul…

Toata vara anului 2003 auzeam, in spatele blocului meu, unde se afla un spital de copii handicapati neuro-psiho-motor, strigatele uneori de durere alteori de bucurie ale celor internati acolo, cand se jucau intr-o piscina…

In sfarsit, am nascut intr-o zi incarcata de zapada a lunii ianuarie 2004, dupa ce in ultimul moment doctorul care ma supraveghease de prin luna a 4-a a descoperit, chiar inainte de operatie, un fibrom imens ce apasa capul copilului si astfel a stiut cum sa taie, ca si eu si fetita mea sa ne bucuram una de alta… Privirea luminoasa a doctorului care ma certase ca vreau sa nasc cu problemele mele i-a anuntat intai pe parintii mei ca au o nepoata sanatoasa (de 3,900 kg) si ca eu sunt bine. Eu mi-am vazut copilul abia a 2-a zi si credeam ca visez de fericire.

Si toate acestea, pentru ca de la un moment dat cel putin, mi-am folosit libertatea de a alege respectand si libertatea fiintei umane aflate la inceput de drum, pe care, din pacate, acum aproape nici o lege omeneasca nu o mai apara, in afara de legea morala sadita de Dumnezeu in fiecare om si bineinteles Pronia Lui.

4 martie 2007

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here