Melissa Ohden, supravieţuitoare a avortului, îşi spune povestea

2.243 views
0
DISTRIBUIȚI

melissa-ohdenPe 1 martie, 600 de oameni s-au adunat la strângerea de fonduri pentru Crossroads Pregnancy Center în hotelul Royal Park din Rochester Hills ca să asiste la discursul Melissei Ohden. Încă de la prima frază din povestea sa spectaculoasă, audienţa şi-a dat seama că până şi câteva mişcări simple erau, în cazul ei, ieşite din comun.

Această femeie frumoasă şi optimistă şi-a spus povestea vieţii exact aşa cum s-a întâmplat: o poveste complexă, dramatică şi demnă de compasiune: „N-ar fi trebuit să mă aflu acum aici”. Aşa a început discursul ei.

Acum 35 de ani, toată lumea îi spunea mamei ei, care avea 19 ani şi era nemăritată, că singura opţiune pe care o avea era să-şi întrerupă sarcina. Împinsă de propria familie să avorteze, tânăra femeie nu a avut altă alegere. I s-a făcut o procedură cu infuzie salină pentru a-i provoca avortul. Urma să revină la spitalul St. Luke din Sioux City, Iowa, ca să nască copilul mort.

Avortul prin infuzie salină, o injecţie cu o soluţie de săruri toxice care se face în lichidul amniotic ce înconjoară copilul în uter, îi arde copilului progresiv ţesuturile şi organele până când acesta moare. În mod normal procesul durează 72 de ore, dar în acest caz a durat mult mai mult.

Când a avut loc naşterea la spitalul St. Luke pe 29 august 1977 toată lumea credea că copilul murise şi se pregătea să-l ducă de-acolo, când o infirmieră a auzit-o scoţând nişte sunete slabe şi a luat decizia, pe care din punct de vedere legal n-ar fi trebuit s-o ia, să îngrijească copilul.

Se estimase că fetiţa de 1kg şi 300g era în a 31-a săptămână de gestaţie, adică mama era în luna a 8-a când i s-a făcut procedura de avort prin injecţie salină. „Într-adevăr lucrul ăsta ne şochează pe toţi… dar ar trebui să ni se frângă inimile indiferent dacă copilul are 31 de săptămâni sau 31 de zile” spune Odhen.

Doctorii au prezis că Ohden va muri sau va rămâne oarbă, surdă ori cu handicap mental sau emoţional. Avea grave probleme respiratorii şi hepatice, era prea firavă ca să sugă, era hrănită prin nişte tuburi din cap şi avea nevoie de transfuzii de sânge. „Ni se spune că doar anumite vieţi merită să fie salvate” remarcă Ohden. Însă personalul medical de la St. Luke i-a pus un nume, i-a tricotat botoşei, a hrănit-o cu biberonul pentru că au văzut în ea „o fiinţă care avea nevoie de ajutor”. Părinţii săi adoptivi n-au ezitat să-şi deschidă casa şi inimile pentru Melissa. „M-au iubit până am ajuns să mă simt în viaţă!” spune Ohden. „Acum sunt vindecată datorită dragostei, grijii şi rugăciunilor lor.”

Bebeluşul Melissa a plecat de la spital după doar 3 luni şi a crescut simţindu-se iubită şi dorită de părinţii adoptivi, care nu i-au spus niciodată în ce condiţii se născuse.

La vârsta de 14 ani, sora mai mare a Melissei i-a divulgat secretul iar părinţii au fost obligaţi să-i mărturisească: „Mama ta a făcut un avort… iar tu ai supravieţuit!” Această descoperire a lăsat-o fără glas pe Melissa. „Totul în mine mă durea” zice ea. „Am plâns şi am suspinat toată noaptea aceea, ţinând-o strâns pe mama în braţe…” Lacrimile erau pentru familia ei, pentru durerea lor, pentru copilul nenăscut care ar fi putut să nu vină pe lume. „Am noroc că sunt în viaţă!” exclamă Ohden, „Nu sunt supărată… sunt tristă!” Tristeţe a simţit pentru mama şi tatăl ei şi pentru familiile lor. „Cum s-or fi simţit ei după această faptă…”

Ohden a ştiut că firul vieţii ei o va conduce să vorbească în public despre povestea ei într-o zi. Până să vină ziua respectivă, s-a pregătit şi a încercat să-şi găsească familia. De ce? „Vroiam să le spun alor mei că îi iubesc şi îi iert” spune ea.

Această dorinţă sinceră a devenit o experienţă din ce în ce mai frustrantă, pentru că încercările de a lua legătura cu familia ei biologică i-au revelat ruptura profundă provocată de acel avort. Extrem de bucuroasă că şi-a găsit tatăl trăind în acelaşi oraş, Sioux City, i-a trimis o scrisoare la birou în care îşi exprima dorinţa să primească un răspuns de la el. A aşteptat, dar el nu i-a răspuns niciodată.

Anii au trecut şi, dând o dată o căutare pe Google, Ohden a găsit anunţul decesului tatălui său în care era scris că a murit la 51 de ani, la puţin timp după ce-l contactase ea. Cu părere de rău că n-a putut să-l întâlnească niciodată, Ohden a aflat ulterior că familia tatălui său îi găsise scrisoarea printre acte. Familia nu ştiuse niciodată de avort.

Printr-o incredibilă ironie a sorţii, familia tatălui biologic a lui Ohden a regăsit-o pe 26 aprilie 2008 exact în acelaşi loc unde ar fi trebuit să moară: la spitalul St. Luke. Tocmai o născuse pe fiica ei, Olivia. Melissa s-a întâlnit acolo cu bunicul şi cu mătuşa ei, şi a văzut reacţiile lor atunci când au aflat adevărul: se simţeau îndureraţi, ruşinaţi, vinovaţi, supăraţi. „Erau supăraţi pentru că n-au putut să mă salveze, vinovaţi pentru ceea ce se întâmplase şi supăraţi pentru că m-ar fi adoptat ei dacă ar fi ştiut” spune ea. „Toţi membrii familiei” spune Ohden „au fost profund mişcaţi de povestea avortului”.

Pentru Ohden, emoţia puternică pe care o simte atunci când se gândeşte că a fost avortata e vizibilă şi chiar şi fericirea naşterii fiicei ei îi evocă dureroasa eliminare a victimelor care n-au supravieţuit. „Fiica mea nu s-ar fi născut niciodată dacă eu aş fi murit” spune ea.

Cât despre mama ei, Ohden o mai caută încă. A primit veşti de la bunicul ei, chiar cel care-a obligat-o pe mama sa să avorteze. Acesta i-a povestit cum familia e înstrăinată şi el nu mai are nici un contact cu fiica sa. Ohden că se roagă pentru mama ei în fiecare noapte şi încă speră s-o întâlnească într-o zi.

Viaţa lui Ohden n-a fost uşoară şi nici simplă. Dar spiritul milostiv, mulţumirea de sine şi pofta sa de viaţă persistă datorită certitudinii că Dumnezeu o foloseşte pentru a transmite mesajul Său de dragoste şi iertare supravieţuitorilor avortului. Le cere femeilor şi bărbaţilor să nu tacă, ci să vorbească limpede despre impactul pe care îl are avortul asupra vieţii lor. Chiar dacă copilul nu moare, efectele avortului sunt devastatoare pentru familiile celor implicaţi: sentimente de vinovăţie, de ruşine, supărare, precum şi relaţii destrămate.

Pe măsură ce neobişnuita misiune a lui Ohden se desfăşoară, ea continuă să-i roage pe oameni să ia poziţie în salvarea vieţilor copiilor nenăscuţi. Ea îi roagă să-şi caute propriul răspuns la întrebarea: „Care e menirea mea în lupta pentru viaţă?”

Prelucrare după LiveActionNews de Vremuri vechi și noi

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here