„La ce bun toate astea!?” Mărturia unei mame al cărei copil nu a supravițuit nașterii

908
0
DISTRIBUIȚI

botez1„La ce bun toate astea!?” Este intrebarea pe care mi-a pus-o un medic neonatolog după ce micuța Maria Elisabeta a fost botezată și apoi a murit la doar o jumătate de oră de la naștere. Răspunsul cel mai bun la această întrebare poate fi găsit în mărturia Valentinei, mama fetiței. Valentina ne arată că pacea în suflet se împlinește atunci cînd vieții nu i se răspunde cu jumătăți de măsură, ci i se răspunde fără teamă cu „DA”! (Mărturie culeasă de dr. Maria Dunca)

„Totul a fost minunat de când am aflat că sunt însărcinată și până la momentul primei ecografii, la 10 săptămâni și șase zile. Atunci a început marea încercare! Doctorii mi-au spus că o să am un copil cu „anencefalie” și ce bine că am descoperit așa devreme cât încă mai pot avorta, că oricum nu are șanse. Mi-aduc aminte c-am început să plâng iar soțul, fiind cu mine și văzând că sufăr, a început să spună: „Vezi ce îți dă Dumnezeu, să nu te mai prind că te rogi”. Am încercat să-i explic că noi nu suntem perfecți și cu atât mai mult noi nu cunoaștem planul Lui, iar dacă ne-ar cere Dumnezeu socoteală pentru faptele noastre, nicio pedeapsă nu ar fi prea mare căci toți suntem păcătoși.

Cu toate astea, în inima mea eram oarecum îndreptată spre a face o crimă, spre a-mi omorî propriul copil. Următorul pas a fost să vorbesc cu sora mea și să-i povestesc totul. Ea m-a ascultat cu atenție, iar la sfârșit a zis: „Nu ai omorât niciodată niciun copil deși nu îl cunoșteai pe Dumnezeu și acum că îl cunoști, cum poți face asta? Mergi și vorbește cu preotul tău și vezi ce-ți spune și el”. Eram într-un fel supărată pe ea, mi se părea că nu voia să mă înțeleagă, dar i-am ascultat sfatul și am mers să vorbesc cu părintele Fabian. La rândul lui, părintele mi-a zis: „Uite, Valentina, noi pe pământul acesta suntem ca niște „purtători” și dacă Domnul a îngăduit aceasta, e cu un scop. Și apoi, când te rogi „Tatăl nostru” și spui „Facă-se voia Ta”, cum se va face voia Lui dacă tu te opui?” Așa am început să înțeleg că Domnul vrea să merg până la capăt, dar tot nu eram pe deplin convinsă! Văzând aceasta, părintele mi-a spus: „Bine, Valentina, o să te trimit să vorbești cu un alt doctor și apoi mai vedem”. M-a trimis la dna dr. Dunca Maria.

Dânsa a început să mă încurajeze și să îmi povestească de fata ei care a trecut prin multe încercări cu copiii și cum Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile. În final, i-am zis doamnei doctor că dacă Dumnezeu a făcut atâtea minuni pentru ceilalți, poate va face și pentru mine. Dar chiar dacă nu va fi așa și va lua copilul la El, măcar se va face voia Domnului și nu a mea. Am luat hotărârea de a merge până la capăt indiferent de ce se va întâmpla. Am mers înapoi la părinte să-i spun ce decizie luasem și să-l rog să mă sprijine cu rugăciunea lui. Din acel moment, în care am hotărât să merg până la capăt, toți m-au sprijinit. Când spun „toți”, mă refer la sora mea, dna Dunca, părintele Fabian și domnul doctor Isopescu, cel care a făcut operația de cezariană.

Până la momentul nașterii au mai trecut câteva luni, timp în care colegi de serviciu, șefi, chiar și unii dintre prieteni îmi reproșau că nu mă gândesc, cum pot să fac așa ceva, cu alte cuvinte „ești nebună”. Ba chiar mi-a spus un șef: „Mai crede omul în Dumnezeu, dar nici chiar așa!” I-am răspuns că sunt sigură că Dumnezeu face minuni și dacă nu va fi așa e pentru că El știe mai bine și cu siguranță mă va ajuta să merg mai departe.

În tot acest timp m-am rugat ca Dumnezeu să-mi întregească copilul și să fie sănătos, dar știam că nu cunosc căile Domnului și nu știu pentru ce este încercarea. Pe la vreo 6 luni de sarcină, după ce am mai făcut o ecografie, sora mea mi-a zis: „Îți dai seama, dacă face Domnul minunea și întregește copilul cum o să rămână toți!” Atunci i-am răspuns: „Dar tu știi că în afară de noi două, doamna doctor, părintele și poate câțiva care mai cred în Dumnezeu vor crede că e minune de la El, căci ceilalți vor spune că s-au înșelat doctorii, că au greșit și nicidecum că Dumnezeu poate face minuni.”

Chiar și așa, Domnul nu m-a lăsat și m-a întărit pe tot parcursul sarcinii, ba mai mult, am întărit și eu prin credință pe soțul meu și pe cei din familie, care tot nu erau în totalitate de acord cu ce făceam. Îmi mai spuneau uneori să mă gândesc ce se întâmplă dacă copilașul rămâne cu handicap? Nu neg că și mie mi-au trecut prin minte aceste gânduri, dar când îmi veneau în minte toate acestea, îmi venea totodată și gândul „dar dacă băiețelului meu, Cătălin, i s-ar întâmpla ceva, oare nu îl mai iubesc sau nu îl mai cresc?” Când le spuneam și lor, tăceau și mă aprobau. Până la urmă, la 36 de săptămâni, a trebuit să fac cezariana deoarece apăruseră contracțiile, eu mai având o naștere prin cezariană.

În ziua aceea, 17.04.2013, am mers cu soțul la spital unde ni s-au alăturat dna Dunca, sora mea și părintele Fabian. Deși îmi era teamă de operație, am optat pentru anestezie parțială, din dorința de a o vedeam măcar pentru o secunda pe Maria Elisabeta. M-am rugat când a început operația ca totul să se termine cu bine, iar micuța și fragila Maria Elisabeta s-a născut vie și a trăit aproximativ 30 de minute, timp în care părintele Fabian a botezat-o, nașă fiindu-i doamna doctor Maria Dunca. Mi-au povestit că la finalul botezului, atunci când a fost stropită cu apa sfințită, s-a înviorat puțin, iar după alte câteva minute a plecat la Domnul.

Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat putere să merg până la capăt. Au fost niște luni minunate în care am sperat și m-am rugat tot timpul, nefiind singură în rugăciune. Toți cei care au fost alături de mine la naștere s-au rugat și ei în tot acest timp, plus alte persoane cărora le-am povestit sau care au auzit de mine. Astfel Domnul a făcut ca foarte mulți să ne unim în rugăciune. Micuța Maria Elisabeta s-a născut slăbită, dar Domnul a întărit-o prin botez. Astăzi sunt bucuroasă că am putut merge mai departe, am înmormântat-o, iar acum are locul ei unde putem merge să fim cu ea. Știu că nu este ușor, dar dacă ne-am încrede în Domnul așa cum ne spune El, nimic nu ar mai fi atât de greu. Dar oamenii se încred mai puțin în El și mai mult în puterea lor și de aceea nu au izbândă.

Pentru mine aceasta nu este prima încercare pe care am trecut-o cu ajutorul Domnului. Primul meu copil a fost tot o fetiță, Andreea Laura, care a murit la 7 zile de la naștere, deoarece a fost diagnosticată prea târziu. Atunci am avut un șoc pentru că nu am știut nimic și nici nu a fost nimic care să mă anunțe în vreun fel de ce va urma. Andreea Laura a murit cu diagnosticul de „atrezie de esofag”, am înmormântat-o și pe ea, iar Dumnezeu m-a ridicat să merg mai departe.

Sper ca povestea aceasta să ajute cât mai multe fete să înțeleagă că a lua viața propriului copil înainte de a avea șansa să se nască nu este niciodată o soluție, ci doar o crimă. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și să ne ajute să îl urmăm mereu. ”

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here