„A fost o luptă foarte grea de dus cu propria mea conştiinţă…”

1.727 views
0
DISTRIBUIȚI

Spun Părinţii Bisericii că avortul e un păcat, dincolo de uciderea unei făpturi a lui Dumnezeu (care primeşte „suflare de viaţă” încă din clipa zămislirii), pentru că acei prunci nenăscuţi se lipsesc de binecuvântarea Botezului, a unirii cu Hristos. Dar mila lui Dumnezeu lasă şi putinţa iertării păcatului, căci „pentru căinţa cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată”… (R.H.)

NA-woman-giving-birth-006u sunt nici un bun scriitor, nici un bun narator, dar am găsit curajul să pun pe hârtie lucrul ce mi-a marcat tinereţea atât din punct de vedere fizic, dar mai ales emoţional, la sfatul unui om cu suflet bun, care m-a ajutat să înţeleg cât de repede ne îndepărtăm de Dumnezeu şi cât de răbdător este El cu noi.

Istorioara vieţii mele începe ca a oricărui om. M-am îndrăgostit. Sentimentul e aşa frumos! Însă oamenii în ziua de azi, din păcate, nu mai cunosc noţiunea de iubire, iubire adevărată, o legătură care să fie Dumnezeu–eu–el. Ce păcat! Nu ştim a aprecia ceea ce avem…

Când l-am cunoscut pe „el”, ne-am împrietenit şi am decis să avem o relaţie. Era aşa frumos la început, îl vedeam bărbatul visurilor mele – aşa suntem noi, femeile, uneori rupte de realitate. A fost primul om căruia m-am dedicat în totalitate, şi suflet, şi trup. A fost o greşeală pe care mi-o asum în totalitate. De ce? Pentru că realizăm uneori prea târziu că nu alegem căile cele bune, şi la fel a fost şi cazul meu. Am început o relaţie cu stângul de la început, cu multe lucruri mai puţin frumoase, dar se crease o legătură puternică între mine şi el – şi am continuat aşa, cu bune şi rele, până în acea zi.

Ziua de 9 mai 2008 ar fi trebuit să fie o zi ca oricare alta. Însă, din slăbiciune, a devenit ziua care mie mi-a marcat existenţa ca femeie. Poate că unii mă vor judeca, dar poate vor fi şi femei care se vor regăsi aici. Eu vă scriu doar pentru a vă face să înţelegeţi că darurile pe care Dumnezeu ni le dă nu ar trebui să le distrugem – ar trebui să-I mulţumim şi să ne bucurăm de ele.

În urmă cu cinci ani am primit cel mai frumos dar pe care Dumnezeu îl poate oferi unei femei în această lume: am rămas însărcinată. Ce-i păcat e că la vremea aceea nu am fost suficient de puternică pentru a aprecia acest dar. Nu am fost capabilă să „lupt împotriva furtunii” care ştiam că va veni când el va afla vestea. Am fost slabă, laşă şi lipsită de ajutor în acele momente… Şi nici nu am cerut ajutor. Când i-am spus, a luat cea mai simplă decizie din toţi acei ani: „Faci avort!”. Cele mai dureroase vorbe spuse din partea lui… Deşi dureau, m-am conformat, nu am avut curajul să iau ce-mi oferea Dumnezeu ca pe-un dar frumos, pe care atâta lume îl aşteaptă şi nu-l primeşte… Ca o ironie a vieţii, eu adoram copiii, visam să am şi eu unul – şi, când mi s-a dat şansa, l-am refuzat. Rămâne o rană adâncă în suflet, care nu se vindecă oricât ai încerca să o tratezi.

Ca o pedeapsă pentru slăbiciune, în acea zi el nici nu a fost lângă mine, ci o persoană străină, sora unei colege de serviciu care m-a condus la doctor şi m-a îngrijit pe parcursul acelei zile. Nu a fost uşor… Ţin minte şi acum, parcă ar fi fost ieri (şi au trecut atâţia ani!) cum doctoriţa mi-a spus că am fost un caz aparte, care striga în timp ce era acolo, sub anestezie: „Copilul meu, copilul meu!”… Am impresionat-o foarte mult, pentru că dânsa insistase să nu fac lucrul ăsta, fiind primul meu copil. După ce mi-am revenit din anestezie, a fost o luptă foarte grea de dus cu propriul meu corp şi cu propria mea conştiinţă, şi mai ales cu durerea ce-ţi stăpâneşte sufletul.

Nu merită să renunţăm la ce ne oferă Dumnezeu în viaţa noastră doar pentru a face pe plac cuiva. Trebuie să învăţăm să fim mai buni. Să înţelegem că avortul este o crimă. Instanţa care ne „judecă” nu este una pământească, ci cea mai importantă: este Dumnezeu.

„Avortul nu-ţi omoară doar pruncul, ci şi sufletul”

Pentru mine a fost greu să accept că am făcut asta, mai ales când am simţit nepăsarea din sufletul lui faţă de ce făcusem şi faţă de mine. Mi-a fost greu să-l mai privesc cu aceiaşi ochi sau să mai simt că el e cel care-mi va fi alături viaţa întreagă. În ciuda acestui război din lăuntrul meu, am încercat să-i arăt, în ciuda jignirilor şi a comportamentului ciudat pe care-l avea, că voiam să lupt pentru noi. Îl iubeam pe el şi uitasem de mine. Mă îndepărtasem de Dumnezeu. Ce greşeală! Când e vorba de doi, trebuie să fie doi care luptă – unul singur nu poate la infinit!

La mai puţin de un an de la avort am rămas însărcinată din nou şi, în trei luni şi jumătate, am primit vestea că voi avea un băieţel. Dumnezeu nu m-a părăsit: mi-a oferit cel mai frumos dar din viaţa mea, băieţelul meu Alexandru. Vreau să vă spun că nici pe acest copilaş nu l-a dorit – dar Dumnezeu mi-a dat puterea să-l păstrez, m-a ocrotit, nu m-a lăsat să fiu slabă din nou. Au existat multe reproşuri din partea lui, dar eu am mers mai departe.

La cinci luni şi câteva zile am fost la un pas de a pierde sarcina, şi atunci am realizat că nimic nu e mai important în viaţa asta decât acele fiinţe mici, care cresc înlăuntrul tău, trăiesc stările tale şi te fac să zâmbeşti, indiferent de greutăţi. E cel mai frumos sentiment, pe care doar femeia îl trăieşte cu adevărat! Şi pentru asta ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu…

Sunt cea mai fericită să ştiu că, atunci când ajung acasă, cineva mă aşteaptă, se bucură, mă strânge în braţe, mă strigă „mama”! Şi simt iubire sinceră şi curată… În fiecare dimineaţă îmi zâmbeşte şi-mi alină tristeţea din suflet, căci şi după atâta timp suferinţa e încă prezentă…

Şi, ca să închei această povestioară, Dumnezeu a lăsat ca pe 9 mai 2010 să-mi încreştinez copilul – în aceeaşi zi în care, în urmă cu fix doi ani, făcusem acea greşeală enormă: avortul. Dumnezeu nu m-a părăsit şi a avut grijă de sufletul meu.

Apoi, la Mănăstirea Putna am avut şansa să cunosc un Părinte care m-a ajutat enorm să înţeleg multe, şi mi-a dat curaj să vorbesc despre lucruri care m-au marcat, şi le ţineam închise în sufletul meu, şi dureau aşa de rău.

„Avortul nu-ţi omoară doar pruncul, ci îţi omoară sufletul, te distruge atât de mult încât uiţi să mai trăieşti”…

Aveţi credinţa şi nădejdea că Dumnezeu ne ajută, oricât de greu ni s-ar părea. Nu fiţi slabe! Nu vă temeţi! Noi, femeile, cu ajutorul lui Dumnezeu, dăm viaţă celor mai frumoase fiinţe – pruncii noştri.

Irina G.

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, nr 55 (August 2013)

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here