De ce un om este infinit mai important decât un câine…

1002
5
DISTRIBUIȚI

cainiÎmi amintesc că demult, să tot fie vreo douăzeci şi cinci de ani de atunci, pe una dintre casetele de muzică populară ale tatălui meu era înregistrat un cântec de-al Ionelei Prodan, care îmi plăcea foarte mult, intitulat «Din bucata mea de pâine …». Era un cântec care te ungea la inimă pentru că, prin puterea unei metafore, sublinia tristul adevăr al lipsei de recunoștință – „câinimea”, dacă se poate spunea aşa – de care uneori dă dovadă omul, spre deosebire de câine, care pare mult mai „fidel”, mai „uman”: «Omul azi m-a părăsit / S-a dus şi n-a mai venit / Câinele mă recunoaște / Omul nu mă mai cunoaște». Evident, este vorba de o „personalitate” alegorică, din moment ce patrupedul se aciuează pur şi simplu acolo unde află resturi de mâncare, cu „scopul” de a se hrăni şi de a se înmulţi. Cu toate acestea, însă, pentru noi, oamenii, metafora are valoare, pentru că ne spune câte ceva, nu atât despre animalele care, chipurile, ar fi înzestrate cu sentimente, ci mai degrabă despre caracterul nostru omenesc, oricât de „câinesc” ar fi el. Acesta ar trebui să fie şi sensul celebrului refren cântat, tot cu ani în urmă, de Mihai Constantinescu: «Iubiţi şi câinii vagabonzi / Sunt mai cinstiţi şi, uneori, mai lorzi».

Noi, fiinţele umane, suntem persoane, adică aparţinem unei specii care are conştiinţa faptului este cu totul diferită de celelalte entităţi care populează universul vizibil. Ce va fi însemnând exact acest concept în esenţa sa meta-fizică, este greu de spus, mai ales dacă ţinem cont că termenul «transcendență» poate fi înţeles din cel puţin două puncte de vedere: unul pământesc, în sensul unei superiorităţi intelective, rod al unui parcurs filogenetic destul de îndelungat, iar altul suprafiresc, în sensul unei apartenenţe la un «univers» diferit cel în care trăim acum, «meta-fizic», adică dincolo de ceea ce este material. Însă, oricum am interpreta transcendența omului, inima ne spune că nu e tot una să-ţi dai avutul pentru îngrijirea câinilor maidanezi ori, de exemplu, să-l oferi acelor fiinţe umane a căror demnitate este pusă între paranteze de nepăsarea politicienilor „cosmopoliţi” (capabili, de dragul voturilor, să împace capra cu varza).

«Este de bun augur – mă întrebam eu, cam cu vreo lună în urmă, pe Bioeticaledotcom – întoarcerea către natură (biosferă)?». Depinde. Pericolul poate fi acela de a pune pe un plan secundar omul pentru a „exalta” necuvântătoarele. Am pus ghilimele pentru că de cele mai multe ori „apărătorii animalelor” sunt interesaţi de bani alocaţi protejării acestora, nu de animalele ca atare. «Pe de altă parte – continuam eu acolo – grija faţă de biosferă este un imperativ ce nu trebuie neglijat, mai ales dacă se ţine cont de faptul că şi noi, oamenii, facem parte din acest spaţiu vital, indispensabil nouă şi tuturor generaţiilor viitoare. Anticii obişnuiau să spună: „in medio stat virtus”. (…) NU radicalismelor de genul „ori… ori”. DA atitudinii mentale care pune accent pe varianta „şi … şi”. Asta pentru că omul nu poate face abstracţie de biosferă, a cărei component este, aşa după cum biosfera nu se mai poate lipsi actualmente de grija omului. «Simbioza – spuneam – este posibilă», însă, şi pe acest fapt trebuie să punem accent, «omul transcende natura». «Înţelegerea acestei transcendenţe a omului (…) este cheia care ne permite să accedem la adevărul ultim al persoanei umane, adevăr care face din bioetica personalistă o bioetică specială, fără ca prin aceasta să se desconsidere biosfera. Sf. Francisc de Assisi era pe deplin conştient de acest adevăr în momentul în care a ajuns să exclame: „Lăudat fii Tu, Domnul meu, pentru sora noastră, maica Terră / care ne ţine şi ne hrăneşte / care rodeşte poame felurite cu flori smălţuite şi cu ierburi” ».

În momentul în care, însă, am fi siliţi să alegem între viaţa unui om şi aceea a unui câine ori a oricărui alt animal, chiar şi pe cale de dispariţie, răspunsul nu poate fi decât unul radical: întâietate are fiinţa umană, înzestrată cu o demnitate care transcende valoarea oricărei alte entităţi din universul nostru. În faţa demnităţii omeneşti jumătăţile de măsură n-au ce căuta, iar rolul metaforelor, precum acelea de mai sus, nu este altul decât de a-l face pe om să-şi înţeleagă mai bine demnitatea sa.

de Adrian Măgdici

articol postat și pe http://bioeticaledotcom.wordpress.com/http://sfintisisfinte.blogspot.ro

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

5 comentarii

  1. Sunt total de acord cu articolul. Sunt „atat” de acord si atat de mahnita ca oameni cu care impartasesc aceasi credinta vad viata unui copil curmata de niste animale e doar un accident, ceva regretabil dar nu atat de tragic ca masurile luate pentru protejarea ei…Nu e vorba doar de instinct matern si patern, sau de principii, sau de religie, Se intreaba de ce exista oameni care ajung pe cai gresite, ca societatea noastra nu functioneaza cum trebuie? Pai cum sa functioneze cand viata si demnitatea umana e mai prejos de libertatea unui caine? Ce putem sa facem?…Eu una nu am decat sa ma zbat si mai tare ca sa compensez indiferenta lor.

  2. Este destul de trist că s-a ajuns până la ipoteza eutanasierii câinilor maidanezi, căci nu numai omul simte suferinţa, ci şi animalele. Însă simplu fapt de a nu putea ieşi să te plimbi pe stradă din cauza haitelor de câini e dovada că ceva trebuie făcut. Nu putem sta baricadaţi în case, iar riscul de a fi muşcaţi ori, mai rău, mutilaţi şi ucişi de câinii de pe stradă cred că justifică invocarea principiului „legitimei apărări”.

  3. Adriana, desi am apreciat tonul articolului, cred ca exagerezi cu „stam baricadati in case”. Iar „ceva trebuie facut”, in spiritul lui „si…si” pe care il sustii in articol inseamna ca acesti caini trebuie stransi de pe strada si dusi in adaposturi. Atat! Omorarea lor este un pas in plus, crud si nejustificat. Nu suntem in razboi cu ei, iar ca sa putem sa iesim pe strada este suficient sa fie stransi cainii agresivi, nu avem nevoie sa-i si omoram.
    Cta despre importanta omului fata de caini – sa nu uitam ca Domnul ne-a dat in grija pamantul cu plantele, copacii si animalele (cf. Genezei). Ar trebui in primul rand sa fim demni de increderea pe care ne-a acordat-o, nu sa ne trufim cu cine e mai important…Cel putin asa cred eu

  4. stimată Ileana, problemelor simple le sunt îndeajuns soluţii simple. Eu sunt adeptul lui „şi şi”, adică şi noi şi celelalte vieţuitoare în mod normal avem dreptul la viaţă. Însă există o problemă: aceşti 60 de mii de câini, dacă e să ne referim doar la situaţia din Bucureşti, NU POT FI GĂZDUIŢI ÎN ADĂPOSTURI SPECIALE (sunt prea mulţi) şi NICI NU VOR FI ADOPTAŢI. Ţi se pare că e o problemă simplă? Soluţia ta, aceea a strângerii „câinilor agresivi” e o soluţie actualmente imposibilă. Ar însemna că mai întâi câinele trebuie să te muşte pentru ca, abea după aceea, să fie strâns de pe stradă. Dar stai, suntem siguri că autorităţile vor trimite imediat pe cineva să-ţi rezolve problema? Eu nu cred. Câinele nu are nici o „vină” dacă muşcă, căci colţii făcuţi pentru muşcat, nu? Însă chestea cu baricadatul în casă poate să fie adevărată.

    Imaginează-ţi că stai undeva mai la marginea oraşului, unde străzile-s pline de maidanezi. Imaginează-ţi că fii tăi trebuie să treacă pe acele străzi în fiecare zi, însă toate reclamaţiile tale la autorităţi au rămas fără răspuns ori le-au dat curs doar în mod superficial. Ce faci? Îi sfătuieşti să înconjoare jumătate de oraş? Păi şi pe acolo sunt câini.

    Conform Genezei este adevărat că Dumnezeu ne-a dat în grijă pământul. Dar ce înseamnă acest fapt? Vom renunţa, oare, să mai sacrificăm oi, porci, viţei, pentru a ne hrăni? Nu cred. A avea grijă, în acest caz, înseamnă a păstra un echilibru. Or, cu 60 de mii de câini doar în Bucureşti nu ştiu de ce fel de echilibru mai poate fi vorba. Spune-i „să nu se trufească” acelei femei care şi-a pierdut copilul, ori acelora care, în ciuda muşcăturilor de câini, trebuie să ajung dis de dimineaţă la serviciu, şi vom vedea cum îţi vor răspunde.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here