Celebrarea zilei împotriva suicidului într-o lume care revendică acest „drept”

1.941 views
0
DISTRIBUIȚI

eutanasia«Nu ne naştem pentru că suntem sortiţi morţii, ci destinaţi vieţii», scria Hannah Arendt, gând, însă, care pare dezminţit de o realitate înfiorătoare: răspândirea suicidului; unul la fiecare 15 minute în SUA, adică mai mulţi morţi decât omuciderile şi războaiele actuale la un loc, aşa cum relevă Asociaţia mondială pentru prevenirea suicidului (IASP).

Pe data de 11 septembrie în toată lumea se celebrează Ziua mondială pentru prevenirea suicidului, o zi împotriva singurătății, împotriva unei lumi ce nu este capabilă să stea în preajma celor însingurați ori să-i îngrijească pe cei care suferă de depresie.

Organizaţia Mondială a Sănătății  (OMS) a luat în serios această problemă până-ntr-acolo că în 2008 a promulgat ghidul pentru jurnalişti pentru prevenirea suicidului, în care se poate citi: «Să se evite un limbaj care publicizează ori face să pare normal suicidul sau îl prezintă ca pe un mod de soluţionare a problemelor». Se recomandă evitarea excesului în descrierea scenelor suicidului, în special acela al persoanelor faimoase. Însă aceste recomandări nu prea par să fie luate în seamă, iar aceasta-i o mare problemă, căci suicidul este «contagios» – aşa cum reiese din ultimul nr. al revistei Asociaţiei medicale canadiene; iar pentru OMS este un rău ce trebuie combătut.

Însă este posibil să existe un rău împotriva cui se iau măsuri de tutelare a individului şi a societăţii şi, pe de altă parte, să auzi ca se spune ca de fapt «este un act nobil», «este un gest liber»? Când cineva are pretenţii ca suicidul să fie recunoscut ca drept, lupta împotriva acestui rău este supusă unei teribile încetiniri. Şi, astfel, asistăm la paradoxala negare a faptului că suicidul este un rău social şi o afirmare a solitudinii cu scopul promovării legalizării suicidului asistat, ca şi cum principalul interes al bolnavilor ar fi acela de a muri şi nu de a fi îngrijiţi mai bine către sfârşitul vieţii. Iar adepţii legalizării suicidului asistat ajung să vorbească despre existenţa unui suicid „de tipul A”, pe care sunt gata să-l autorizeze, şi unul „de tip B” care, chipurile, ar trebui prevenit.

Unica diferenţă între cele două tipuri ar fi aceea că în primul caz deciziile suicidului au trecut prin sita unei comisii de experţi, în timp ce-ntr-al doilea caz este vorba de un act izolat. Distincţie arbitrară, căci contrazice în mod paradoxal ipoteza autodeterminării pe care ei înşişi o consideră ca fiind temelia alegerii suicidului: de ce bolnavul de cancer ar trebui autorizat să se sinucidă, iar afaceristul care a dat faliment nu? Logica pe care o propun aceştia aduce cu sine distincţii arbitrare sau, mai rău, le dă tuturor posibilitatea să se sinucidă, cu condiţia semnării unui document care să certifice această decizie.

Însă şi cei care afirmă că suicidul reprezintă dreptul la autodeterminare, nu sunt în stare să susţină că o reacţie de fugă este cu adevărat un gest liber: astăzi suicidul este o patologie socială bazată pe catastrofism, care nu vede altă cale de scăpare decât cenzura şi fuga, fără o adevărată abordare a problemelor. De fapt, la nivel social, s-a încetăţenit acel raţionament iraţional («dacă se întâmplă asta, viaţa nu mai are sens», ori «dacă se întâmplă aceasta, mă vor urî toţi») pe care Albert Ellis (1913-2007), psiholog american, îl punea la rădăcina atâtor patologii mentale. Însă ceea ce într-o vreme era patologia individului, astăzi este o patologie socială: trăim într-o societate bolnavă; boala este disperarea, iar când totul este cenuşiu, alegerile nu mai par a fi libere. De altfel de-a lungul istoriei teoretizarea suicidului a relevat aproape întotdeauna o viziune cenuşie a vieţii; aceasta uneori este împopoțonată în haine nobile (este de ajuns să ne gândim la filosofia cinică) ori de-a dreptul cinstit ca fiind puritate religioasă (vezi suicidul ritual al ereticilor catari, care era predicat cu scopul sustragerii de la o trăire într-o creaţie considerată total negativă şi rea), însă rămâne o viziune întunecată. Şi nu este de mirare că într-o perioadă caracterizată de pierderea valorilor, în care singurătatea este ridicată la rang de ideal, suicidul este din nou teoretizat. Începând cu studiile lui S. Freud până la recentele analize asupra depresiei – vezi ultimul nr. al revistei Depression and Anxiety – reiese că „alegerea” suicidului are de-a face cu bolile mintale şi cu singurătate. Şi mai rezultă şi că obligaţia societăţii este aceea de a preveni, aşa cum specifică OMS, şi nu de a deschide larg uşile, dând din umeri, autorizând suicidul.

Nu putem să fim altcum decât stupefiaţi când într-unul şi acelaşi ziar se citeşte, pe o pagină, despre eroismul aceluia care-l salvează pe un suicid de la înec, iar pe alta despre teoretizarea dreptului la suicid. S-ar putea ajunge la paradoxul extrem de a considera că salvatorul a greşit riscându-şi viaţa pentru a-l sustrage pe suicid morţii.

Lupta împotriva suicidului, aşa cum este cerută de OMS, se află în faţa unei piedici când acest gest este considerat ca fiind un drept ce ar trebui legalizat. O dorinţă ce, cu toate că este mascată în idealuri înalte, este dictată doar de profunda contradicţie a unei societăţi bolnave, care nu este în stare să însoţească singurătăţile periferiilor existențiale.

Carlo Bellieni, pediatru şi expert în neonatologie
Sursă: L’Osservatore Romano, miercuri 11 sept. 2013, p. 2
Traducere: Adrian Măgdici
Publicat şi pe http://bioeticaledotcom.wordpress.com/http://www.catholica.ro/

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here