Introducere în teoria dreptului natural

4.964 views
0
DISTRIBUIȚI
Vă propunem un scurt articol introductiv în „dreptul natural”, teoria pe care se sprijină, din punctul de vedere juridic și filosofic, afirmarea și protejarea dreptului la viață al copilului nenăscut – activitate esențială a mișcării provita mondiale.

Dreptul natural este o doctrină juridică bazată pe credinţa că există o lege naturală universală, care rezultă din ordinea divină a cosmosului sau din natura raţională şi socială a umanităţii. Dreptul natural este un drept ideal, imuabil şi universal, suprastatal – adică nu a fost conferit de nici o autoritate umană și ca atare nu poate fi restras de vreuna – și nemodificabile, „eterne”.

Dreptul natural precede sistemului de drept pozitiv, adică totalității normelor de conduită obligatorie, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin puterea de stat, care sunt în vigoare la un moment dat („legile”).

În anumite situații, cele două pot veni în contradicţie. Cazul dreptului la viață al copilului nenăscut, pe care mișcarea pro-vita îl afirmă fără rezerve, este unul din cele mai relevante: acesta face parte dintre drepturile naturale, dar nu mai este recunoscut de dreptul pozitiv în unele țări, precum România.

[cf. Bertelsmann Discovery Lexikon]:  (…) Dreptul natural apare ca drept raţional (…) încă din filosofia antică, mai apoi şi în epoca modernă (Renaştere, Baroc şi Iluminism). Dreptul natural a devenit o materie de sine stătătoare, fiind predată la  Universităţi, emiţând pretenţii de filosofie a dreptului şi de fundament al marilor sisteme legale (Grotius, Pufendorf), pentru teoria contractului statal şi social şi astfel şi a statului constituţional, pentru o umanizare a dreptului penal (desfiinţarea proceselor intentate vrăjitoarelor şi torturii) precum şi pentru pozitivarea drepturilor omului şi, implicit, pentru statul liberal.

(…) Uzul abuziv al dreptului statal pozitiv în prima jumătate a secolului XX a condus, după 1945, la o resuscitare a antropologiei filosofice şi la o „reîntoarecere a dreptului natural”.

O altă definiție tipică este următoarea:

Dreptul natural [cf. Beck, Reinhard: Sachwurterbuch der Politik, Kroner Verlag, Stuttgart 1986, p. 637]: Totalitatea drepturilor înnăscute, inerente naturii umane. Toţi oamenii dispun de o măsură egală de drepturi naturale (de ex. dreptul la viaţă şi la integritate corporală sau la libertate personală), indiferent de sex sau vârstă, de poziţia socială, de timpul, de locul şi de ordinea statală în care trăieşte. Drepturile naturale sunt drepturi suprastatale şi de aceea nemodificabile, „eterne”; ele se deosebesc de prevederile statale şi de normele legale care se pot schimba de-a lungul istoriei, adică de dreptul pozitiv, emiţând pretenţia că au o calitate juridică sporită faţă de acesta din urmă.

Drepturile naturale au rădăcini istorice adânci, în antichitatea greacă; ele apar în filosofia unora dintre sofişti (secolele 5 – 4 î. Chr.), în filosofia lui Platon (427-347 î. Chr.) şi a lui Aristotel (384-322 î. Chr.), ele au constituit însă mai ales centrul preocupărilor stoicilor (începând cu sec. 3 î. Chr.), fiind dezvoltate de adepţii greci şi romani ai acestui curent, de Cicero (106-43 î. Chr.), Seneca (cca. 4 î. Chr.- 65 d. Chr.) şi de Epictet (cca. 50-138).

În filosofia şi teologia Evului Mediu şi mai ales în cea a lui Toma d’Aquino (1225-74) şi a celorlalţi scolastici, drepturile naturale erau considerate o reminiscenţă a dreptului divin ce acţionează în om.

Drepturile naturale au dobândit relevanţă politică de abia în Iluminism (secolele XVII-XVIII). Teoria drepturilor naturale bazate pe raţiune (drepturi raţionale), teorie dezvoltată de J. Althusius (1557-1638) şi H. Grotius (1583-1645), mai apoi de S. Pufendorf (1632-94), Chr. Thomasius (1655-1728), Chr. Wolff (1679-1754), J. J. Rousseau (1712-78), I. Kant (1724-1804) ş.a.m.d a folosit la justificarea filosofică a Revoluţiei Franceze (1789) şi a celorlalte revoluţii „burgheze” ale secolelor XVIII şi XIX, devenind un instrument redutabil în mâinile burgheziei în lupta sa împotriva sistemului feudal şi a statului absolutist şi pentru statul de drept. Drepturile naturale şi-au găsit materializarea în drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului pe care se sprijină statul de drept modern.

Este un fapt indisputabil că drepturile omului provin din această tradiţie. Teoria raţionalistă şi iluministă a drepturilor naturale şi-a trăit momentele de glorie în secolele XVII-XVIII. În secolul al XIX-lea a predominat în schimb o mişcare împotriva drepturilor naturale, aşa numitul „pozitivism”, care stipula că doar legile pozitive (în vigoare) deţin valabilitate, indiferent de conţinutul acestora. Ambele direcţii se sprijină pe argumente solide, ambele ascund însă şi anumite pericole. În cele ce urmează vom încerca să confruntăm aceste două poziţii:

Dreptul natural Pozitivismul 
Există un drept natural superior, mereu valabil, deasupra oricăror norme pozitive. Drept care derivă din norme pozitive, indiferent de conţinutul acestora.
Teoria clasică a dreptului natural consideră conţinuturile legale ca fiind absolute. Pozitivismul consideră forma legilor absolută.
„Există principii care sunt mai puternice decât orice altă dispoziţie legală. Dacă o lege vine să contrazică aceste principii, ea este considerată invalidă. Aceste principii poartă numele de drepturi naturale sau drepturi raţionale. Cu siguranţă că şi în jurul lor planează unele îndoieli, totuşi secolele care au trecut peste ele au conturat o componentă stabilă, reunindu-le în aşa-numitele Declaraţii ale Drepturilor Omului şi Cetăţenilor” [Gustav Radbruch, Rechtsphilosophie, 1950] Politica are dreptul să stabilească conţinuturile legale.”Trebuie să recunoaştem caracterul obligatoriu al tuturor legilor, indiferent cum ar fi aceste legi, atâta vreme cât ele sunt produse corect din punct de vedere formal.” [Karl Bergbohm, Jurisprudenz und Rechtsphilosophie, 1892]”Adevărul este că puterea juridică poate impune orice legi doreşte.” [Felix Somle, Juristische Grundlehre, 1927]
Judecătorul dispune de autoritatea necesară de a trece judecăţile sale raţionale înaintea legilor scrise. Judecătorul este legat de legile emise de stat.
Pericole: instabilitate legală, abuzuri Pericole: Legile „nedrepte” ale unui dictator sunt aplicate la literă.

Pozitivismul secolului XIX considera cazurile extreme, precum introducerea unor legi „perverse”, pur ipotetice. Dar tocmai acest lucru s-a întâmplat în dictaturile totalitariste şi fasciste ale secolului XX. De aceea, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, dreptul a fost regândit, dreptul natural reintrându-şi în atribuţii. În cadrul Naţiunilor Unite s-a încercat pozitivarea dreptului natural sub forma drepturilor omului. Acest lucru a însemnat că, cu toate că exista deja ideea că există un drept superior, oficialităţile au încercat să fixeze aceste drepturi şi să le imprime caracterul obligatoriu şi universal.

Acesta a fost un compromis între cele două poziţii extreme reprezentate mai sus: bineînţeles că prioritare erau legile scrise; totuşi trebuia evitată respectarea literei legii cu orice preţ. Dacă legile contraveneau principiilor dreptăţii, atunci omul avea obligaţia să nu se ţină de ele. Ce trebuie să înţelegem prin ideea de „dreptate” reiese din documentele recunoscute la nivel mondial, mai ales din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here