Fericita Chiara Badano (1971-1990)

1.251 views
0
DISTRIBUIȚI

Părinţii o aşteaptă

Sassello e un sat din Piemonte, Italia. În acest colţ de pace, în anii ’60, Maria Teresa şi Ruggero Badano îşi doresc un fiu. Îl aşteaptă timp de 11 ani îndelungaţi. Ruggero se roagă la sanctuarul Nostra Signora delle Rocche pentru a obţine acest har şi, pe 29 octombrie 1971, soseşte raza de soare care, în sfârşit, va încălzi inimile acestor doi părinţi: s-a născut Chiara.

Fiind singură la părinţi, Chiara este dată la grădiniţa din sat pentru ca să se obişnuiască cu ceilalţi copii. Mama o educă îndemnând-o, prin citirea Evangheliei, să îl iubească pe Isus şi pe Maica Domnului, să fie generoasă faţă de cei sărmani şi să apare adevărul şi dreptatea. Copila alege jucăriile sale cele mai noi şi frumoase pentru a le dărui copiilor săraci. Strânge într-o cutiuţă banii pe care îi primeşte pentru a-i oferi copiilor africani: îi iubeşte în mod special şi visează că într-o zi îi va putea ajuta în calitate de medic. Chiara este o copilă normală, însă are ceva în plus: iubeşte. În ziua Primei Împărtăşanii primeşte în dar cartea Evangheliilor. Va fi pentru ea o „carte magnifică”.

Mama, Maria Teresa, amintindu-şi de data de 14 martie 1989, povesteşte: „Ştiam destul de bine că în acea zi Chiara va înţelege gravitatea bolii sale. Când s-a întors din spital am văzut-o plimbându-se îndelung, agale, iar când a ajuns la uşă, am întrebat-o: «Ei, Chiara, cum a fost?». Iar ea, fără să mă privească – cu un chip posomorât – răspunse de două ori, «acum să taci, să taci acum». Şi s-a aruncat, aşa cum era, pe patul său. Eu aş fi voit să-i zic multe lucruri… însă, trebuia să respect ceea ce îmi ceruse. Vedeam de pe chipul său întunecat lupta pe care o ducea înăuntru, căci ştia că trebuia să-i spună da lui Isus nu doar în bucurii, dar şi în dureri. Nu reuşea, însă, deoarece, cu elanul celor 17 ani ai săi, dorea să trăiască.

Cam după 25 de minute s-a întors spre mine, cu al său surâs dintotdeauna, radioasă, cu o privire plină de lumină şi mi-a spus de două ori: «Mamă, acum poţi să-mi vorbeşti, vorbeşte-mi acum». În inima mea îmi spuneam: «Doamne Isuse, Chiara a spus acum da-ul său, însă cine ştie de câte ori va trebui să-l repete, când va suporta operaţii, când va cădea pradă durerii». Chiara, însă, a avut nevoie doar de 25 de minute pentru a-i spune da lui Dumnezeu şi nu şi-a mai întors privirea înapoi”.

Iubirea faţă de aproapele

Chiara creşte şi se dovedeşte plină de calităţi, însă nu încearcă să iasă în evidenţă. Alege drept scop al vieţii Iubirea; lui Isus îi este dedicat primul loc. La 14 ani afirmă: „Am descoperit Evanghelia într-o lumină nouă: aşa cum îmi este uşor să învăţ alfabetul, tot aşa trebuie să învăţ să trăiesc Evanghelia”. Trăieşte din plin adolescenţa sa. Pentru a-i face plăcere lui Isus, se îmbracă curat şi în mod ordonat, fără a căuta luxul, „deoarece ceea ce contează este să fii frumoasă înlăuntru”.

Boala

În vara anului 1988, în timpul unei partide de tenis, o durere teribilă la umărul stâng o obligă să dea drumul rachetei. Examenele clinice şi internările succesive dau în vileag o diagnoză crâncenă: un osteosarcom (cancer la oase). Chiara are doar 17 ani. Când află trista veste şi se întoarce acasă de la spital, îi cere mamei să nu îi pună nicio întrebare. Trec 25 de minute de tăcere, după care învinge harul: se abandonează în mâinile lui Dumnezeu. Se scurg luni de zile, însă niciodată vreo clipă de disperare; totul se transformă în ofrandă: „Dacă aşa doreşti tu, Isuse, aşa voiesc şi eu”.

Iulie 1989. Răul înaintează cu rapiditate. La nici măcar 18 ani, Chiara nu-şi mai poate folosi picioarele. Îi spune mamei: „Îmi plăcea foarte mult să merg cu bicicleta”. Mama îi răspunde: „Dacă Isus te-a lăsat fără picioare, îţi va da aripi”.

Întâlnirea finală

Chiara nu doreşte numaidecât un miracol. Într-un bileţel astfel se adresează Preasfintei Fecioare Maria: „Maică Cerească, tu ştii cât de mult doresc să mă vindec, însă dacă nu-i aceasta voia Domnului, dă-mi puterea să nu mă descurajez. Cu umilinţă, Chiara”.

Chicca, o prietenă a sa, povesteşte despre ultimele zile: „Chiara doreşte să fie îngropată cu o rochie albă, precum o mireasă care merge în întâmpinarea lui Isus. Mi-a cerut să o încerc în locul ei. Chiarei îi place mult simplitatea croielii. Este un moment intens: o privesc pe Chiara, frumoasă, cu părul foarte scurt, mult mai luminoasă decât de obicei, iar în acel zâmbet e totul”.

La ora 04.10, pe data de 7 octombrie 1990, Chiara îşi luă rămas bun de la mama sa: „La revedere! Să fii fericită, căci eu sunt”. Lumina ochilor săi s-a stins pentru această lume, dar s-a aprins pentru lumea cealaltă. A plecat ca să-şi întâlnească „Mirele”.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here