Uniunea Europeană după alegerile din 25 mai

808
0
DISTRIBUIȚI

 Jakob Cornides

Avocat austriac, doctor în științe juridice, activist pentru familie

jcornides-37Prietenii – în special cei care își amintesc dezbaterea încinsă din ultimele luni din jurul rapoartelor Estrela sau Lunacek, ori al inițiativei „Unul dintre noi” – mă întreabă ce părere am despre rezultatul alegerilor de duminică pentru Parlamentul European (PE), și ce înseamnă aceste rezultate pentru viitorul Europei. Poate însemna succesul partidelor de dreapta (și, corespunzător, înfrângrea clară a stângii politice) un sprijin în apărarea dreptului la viață sau al instituției mariajului și familiei?

Un răspuns scurt ar fi: nu prea.

Triumful electoral al extremei drepte (precum Frontul Național, 25% în Franța) sau al euroscepticilor populiști (UKIP, care, avocațiind ieșirea Marii Britanii din UE, au câștigat primul loc în această țară) nu e ceva de care să ne entuziasmăm. Succesul acestor partide indică faptul că ceva foarte rău se întâmplă cu UE – dar nu contribuie la găsirea unei soluții. În același timp, cei menționați nu sunt nici pe departe singurii extremiști care au ajuns în PE. Extrema stângă (de exemplu SYRIZA în Grecia) a avut mare succes – pentru a nu mai menționa partidul extremist anti-viață și anti-familie D 66, care a obținut primul loc în Olanda, ori mișcarea ultra-naționalistă și secesionistă N-VA (Nieuw-Vlaamse Alliance) din Belgia. Noul Parlament arată mai degrabă haotic, iar extremisul pare în creștere.

Dar ce schimbări va aduce asta în viața de zi cu zi? Probabil, nu multe. Realitatea tristă este că PE nu e prea relevant, ca instituție politică. Votanții, chiar dacă nu sunt toți familiari cu complicata ierarhie instituțională a Uniunii Europene, au înțeles măcar atât – și acesta poate fi unul din motivele pentru care au părut mai degrabă placizi în legătură cu cine vor fi reprezentanții lor…

Mișcrile politice extremiste vor rămâne tot lipsite de putere în PE. Chiar dacă își vor uni forțele, ceea ce probabil nu se va întâmpla, nu vor putea să prevină adoptarea unor directive europene, sau să schimbe UE din interior. Pentru a se realiza asta, trebuie o conferință interguvernamentală.

Pentru a înțelege PE, e necesar să înțelegem că Parlamentul se vede pe el însuși nu ca pe un loc unde se dezbate între susținătorii guvernului și cei ai opoziției, ci că, în întregul său, acesta dorește să fie o opoziție la alte instituții UE, precum Comisia Europeană și Consiliul Uniunii Europene (care cuprinde reprezentanți ai guvernelor statelor membre). Rezultatul este că rareori există vreo dezbatere politică adevărată în PE. În fapt, a existat întotdeauna și există în continuare o coaliție hipertrofiată între Conservatori (Partidul Popular European, PPE), Socialiști, Liberali și Verzi. Atunci când probleme de importanță substanțială trebuie să fie decise, precum adoptarea unei noi Directive sau a unui nou Regulament, ori ratificarea unui nou acord comercial, aceste partide de obicei votează împreună – și nu există nicio falie între Stânga și Dreapta. Într-adevăr, există un interes comun care unifică: interesul instituțional al Parlamentului European. Oricând apare câte o problemă, „mai multă Europa” (citește: mai multe puteri pentru UE și în particular pentru PE) este soluția propusă. Ceea ce transformă Parlamentul într-o instituție orientată spre consens – și în același timp, una care e foarte departe de preocupările reale ale multor cetățeni.

O ruptură între Dreapta și Stânga devine vizibilă doar atunci când se dezbat subiecte sociale, pentru care oricum nu există o competență clară a Parlamentului (precum avortul, drepturile homosexualilor etc.), așa cum a fost cazul cu rapoartele Estrela și Lunacek. În aceste cazuri, Stânga politică va ataca valorile morale și culturale fundamentale, iar Dreapta va încerca să le apere. Unica diferență este că PPE e adesea nesigur pe el și rușinat de perspectiva votării împreună cu grupurile aflate mai la Dreapta, în timp ce socialiștii și liberalii nu ezită să voteze laolaltă cu cele mai extremiste grupări de Stânga (unele dintre ele reprezentând comuniști pre-1989), în ceea ce ei descriu ca pe o „luptă pentru drepturile omului”. Acestea sunt deci situații în care gruprurile politice radicale pot avea o contribuție decisivă – dar asta se petrece mereu în contextul unor documente fără putere legislativă, așa cum a fost raportul Estrela.

Așa că este greu de spus dacă apărarea valorilor fundamentale precum dreptul la viață, libertatea de conștiință și religie sau instituția căsătoriei a devenit, ca un rezultat al alegerilor de duminică, mai ușoară sau mai dificilă decât înainte. Este, evident, bine că PPE rămâne cel mai important grup din Parlamentul European, chiar dacă avansul odată considerabil față de Socialiști a scăzut dramatic. Pe de altă parte, e de notat că Socialiștii, Liberalii și Verzii au suferit pierderi serioase. Din cele 4 grupuri politice care au jucat un rol esențial în promovarea agendei homosexuale în PE, 3 sunt pierzătorii clari ai alegerilor: Socialiștii, Liberalii și Verzii. Doar Comuniștii au obținut voturi în plus, beneficiind de pe urma propulsării generale a extremiștilor de toate culorile.

Bruno Selun, secretarul și organizatorul extrem de influentului intergrup homosexual din PE a fost recent auzit spunând că se teme că succesul partidelor de extrema dreaptă precum UKIP sau FN ar putea însemna reîntoarcerea partidelor conservatoare, cele din interiorul PPE, la apărarea unor poziții mai autentic creștin-democrate asupra avortului și homosexualității, față de modul cum s-au comportat acestea în ultimii ani. Ar putea fi foarte bine să fie adevărat. Să ai înclinații socialiste sau liberale nu s-a dovedit o strategie câștigătoare pentru PPE: nu le-a adus înapoi voturile pierdute în precedentele legislaturi – dar le-au alienat mulți votanți și au deschis spații largi de manevră pentru zona extremă a dreptei politice. Pentru a-și recâștiga acești susținători, PPE va trebui să arate că din punct de vedere social este încă un grup conservator.

Ceea ce ne aduce în cele din urmă la întrebarea pe care intenționam să o discutăm: cine va fi noul lider al Comisiei Europene? Va obține Jean-Claude Juncker, candidatul PPE, poziția de vârf a executivului european?

Un lucru e clar: Martin Schulz, autoproclamatul candidat Socialist nu a fost un candidat de succes. Chiar dacă pare să se împace greu cu înfrângerea, nu există nimic în rezultatul alegerilor care să îi poată îndreptăți pretenția de a fi noul șef al Comisiei: Socialiștii au ieșit e locul doi – pierzând fotolii față de actuala configurație a PE. Nu prea e un portret de învingător.

De cealaltă parte, nici Jean-Claude Juncker nu este un învingător în aceste alegeri. Chiar dacă PPE este încă cel mai mare grup politic, nu trebuie uitat că nominalizarea dlui. Juncker nu l-a putut împiedica să piardă multe locuri. Ar fi deci incorect să spunem că Juncker a „câștigat” alegerile.

Schulz și Juncker au spus amândoi că democrația va fi subminată dacă guvernele Uniunii Europene nu vor nominaliza pentru postul de Președinte al Comisiei pe liderul celui mai mare grup politic din PE. Pretenția lor este însă falsă. În primul rând, din cauză că postul de Președinte al Comisiei este o prerogativă exclusivă a guvernelor și nu există nicio clauză în tratatele UE care să le impună acestora obligația de a desemna vreun candidat sau altul. Și în al doilea rând, din cauză că atât Schulz cât și Juncker își datorează pozițiile de „candidați principali” doar unor înțelegeri obscure de culise din interiorul grupului propriu. Nu avem niciun motiv să credem că vreunul din votanții de duminică și-a exercitat votul gândindu-se să îl facă pe dl. Schulz sau pe dl. Juncker viitorul președinte al Comisei. Ambii au fost impuși electoratului și nu e clar cum anume ar fi „subminată democrația” dacă ar fi ales altcineva, având în vedere că publicul larg n-a avut nicio influență asupra nominalizării celor doi.

Dar principalul argument contra ambilor candidați este că amândoi sunt oameni ai trecutului. Ei aparțin unui sistem politic care conduce UE în ultimii 20 de ani și care a construit și apărat toate deciziile greșite responsabile pentru criza dramatică în care este prinsă actualmente Uniunea. De ce ar crede cineva că fie Schulz fie Juncker are o strategie pentru a scoate UE din dezastrul la a cărui creare au contribuit ei înșiși?

NOTA RED.: Se cuvin următoarele precizări, pentru cei neobișnuiți cu structura arborescentă a instituțiilor europene, cu limbajul birocratic și denumirile imposibile, care au ca scop intenționat să îl ducă pe cetățean într-o stare de confuzie și să-i creeze lehamite și dezinteres pentru viața politică: spre deosebire de legislativele naționale, Parlamentul European are puteri legislative slabe. Principalele organe legiuitoare sunt Comisia Europeană (un fel de guvern unional) și Consiliul UE (alcătuit din reprezentanți ai guvernelor statelor membre). Cam 8 din 10 legi (denumite Directive sau Regulamente) pleacă de la aceste 2 structuri care, atenție, sunt NUMITE și nu alese și deci sunt dincolo de orice posibilitate a publicului de a le trage la răspundere. Rolul PE este unul mai mult de fațadă și de dezbatere în special pe subiectele fără miză legislativă, precum cele care prin natura lor țin de suveranitatea statelor. Printre acestea se numără și probleme precum avortul, căsătoria, familia, politicile de sănătate etc., concretizate în Rapoarte sau Rezoluții a căror însemnătate este mai degrabă una politică și care nu au, în general, efecte de obligativitate. Vă lăsăm să decideți singuri cât de democratică este cu adevărat Uniunea Europeană, în aceste condiții!

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”
DISTRIBUIȚI
Articolul anterior„Marşul celor 5.000 de morişti” – simbol al valorilor traditionale ale familiei: Iaşi, 1 iunie 2014
Articolul următorFarsa democrației participative în UE – Comisia Europeană respinge Inițiativa Cetățenească „Unul dintre Noi” (I)
Guest Post

Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori:

William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here