Bioethica militans (I): Începătorul vieţii

1.205 views
0
DISTRIBUIȚI

După serialul în 8 episoade despre „Problemele fundamentale ale bioeticii”, profesorul Sebastian Moldovan abordează, dintr-o necesară perspectivă academică, sub titlul generic „Bioethica militans”, alte subiecte aflate în atenția celor implicați în lupta pentru viață – în special creștin-ortodocși, dar nu numai.

buonarroti-michelangelo-creation-of-adam-1Învăţătura despre obârşia dumnezeiască a sufletului nostru omenesc este unul dintre articolele de căpătâi ale dreptei credinţe şi oricine ar pune-o la îndoială s-ar afla pe sine în apostazie, în afara adevărului şi a Sfintei Biserici a lui Hristos. Vremurile pe care le trăim scot însă în evidenţă şi o altă învăţătură, nu mai puţin importantă, cea despre obârşia divină şi a trupului nostru. Tăgăduirea acesteia din urmă nu este o noutate, dar are astăzi o înfăţişare aparte. Dacă de mai bine de un secol evoluţionismul darwinist şi neodarwinist proclamă sus şi tare originea animalică a omului – teorie cu care ne-am obişnuit resemnaţi, căci îi lăsăm pe dascăli s-o predea şi pe copii s-o înveţe la şcoală, fără să mai protestam (ca să nu mai vorbim de naivele încercări ale unora de-a pune de acord Revelaţia cu evoluţionismul) – de câteva decenii asistăm la un uragan al unei apostazii practice, apostazia uciderii de prunci, pe care l-a dezlănţuit „începătorul minciunii”. Că astfel îşi împlineşte poftele „cel ce de la început a fost ucigaş de oameni” (Ioan 8, 44) nu e de mirare. Marea şi dureroasa mirare este aceea că la crimă reuşeşte să-şi facă părtaşi tocmai pe cei pe care Dumnezeu – „de la care îşi ia numele toată paternitatea în cer şi pe pământ” (Efes. 3, 15) îi cheamă să fie împreună lucrători cu Sine la taina venirii în existenţă a celor ce încă nu sunt.

Poate nu puţini sunt aceia care, recunoscând gravitatea păcatului şi primejdia osândei, caută să-l evite, însa nu pe calea dobândirii virtuţilor, prin lucrarea poruncilor, a postului şi rugăciunii [1], ci pe cea a falsificării conştiinţei cu sofismele unor savanţi care ar demonstra, se pretinde, că viaţa omului ar începe nu cu zămislirea (fecundarea), ci cu aproape două săptămâni mai târziu (cu aşanumita nidaţie sau implantare). Până atunci, n-ar fi vorba decât de un „cocoloş de celule” fără suflet, ce poate fi îndepărtat după dorinţă. Înarmate cu această „nouă cucerire a ştiinţei”, o legiune de instituţii de stat sau civile, organizează în numele „dreptului la sănătate” o campanie mondială de „planificare familială”, al cărei instrument îl reprezintă mijloacele contraceptive. Cum acţionează acestea? Iată ce ne spune un pliant de popularizare realizat, printre alţii, de Ministerul Sănătăţii: „Mijloacele contraceptive nu urmăresc altceva decât să împiedice întâlnirea dintre spermatozoid şi ovul sau să determine modificări ale învelişului uterului pentru a nu fixa sarcina […] Metodele contraceptive împiedică apariţia sau dezvoltarea unei sarcini.” (subl. mea) Aşadar, se recunoaşte senin că metodele contraceptive sunt, în mare parte (şi anume toate tipurile de pilule, steriletul) şi contragestive [2]: împiedică implantarea embrionului uman în uter. Nu este o prevenire a sarcinii, ci o întrerupere a ei, adică un avort!

Teoria despre neînsufleţirea embrionului înainte de implantare care ar putea îndreptăţi în mintea unora folosirea contraceptivelor nu numai că nu are nici un temei ştiinţific, dar este în contradicţie flagrantă cu învăţătura Sfintei Biserici despre statutul fiinţei umane la începuturile sale [3]. Mai mult decât atât, indiferent de momentul în care Dumnezeu îi dăruieşte suflet, trupul embrionului este şi el opera singurului Creator al tuturor. Nimeni nu poate tăgădui – şi aici aportul ştiinţei moderne este semnificativ – că trupul fiecăruia dintre noi începe să existe odată cu fecundarea. Prin urmare, intervenţia distructivă a omului în procesul conceperii este un act îndreptat direct împotriva acţiunii creatoare a lui Dumnezeu! Modul cum recunoaşte şi afirmă Biserica, prin Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, această lucrare dumnezeiască de zămislire a unei noi fiinţe umane, sub aspectul ei trupesc, este ceea ce urmărim să înfăţişăm pe scurt în continuare.

În capitolul al treilea din Faptele Apostolilor ne sunt înfăţişaţi Sfinţii Petru şi Ioan care, urcând la Templu să se roage, întâlnesc un olog din pântecele maicii sale pe care îl vindecă în numele lui Iisus Hristos (3,1-6). Desigur, o minune ca aceasta nu stă în puterea sau cucernicia omeneasca (3, 12), ci aparţine puterii Celui înviat, Cel pe Care, lepădat şi omorât de bărbaţii lui Israel, La înviat şi L-a slăvit ca Fiu al Sau „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri”(3,13). Sfinţii Apostoli îl numesc în acest context pe Mântuitorul Hristos Începătorul vieţii (3, 15). Or, această viaţa al cărei Începător e Hristos nu e doar „viaţa de apoi”, ci viaţa în integralitatea ei, începând cu cea biologică. Numai Cel ce a zidit pe om îl poate rezidi; iar cine rezideşte nu poate fi decât Ziditorul. Este o evidenţă a credinţei întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu – „Şi a zis Domnul către Moise: Cine a dat gura omului? Sau cine a făcut rău la auz şi surd, văzător şi orb, au nu eu Dumnezeu?” (Ieşire 4, 11) – şi pe care întreg poporul lui Israel o recunoştea: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.” (Ioan 9, 32). Tocmai această evidenţă descoperită în minunea vindecării ologului din naştere o invocă Apostolii pentru a-L propovădui pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu înviat.

Faptul că rezidirea omului prin învierea Mântuitorului Hristos – „primul născut din morţi” (Col. 1, 18; Apoc. 1, 5) – şi zidirea lui prin actul procreaţiei stau împreună în iconomia mântuirii ni-l arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur, când tâlcuieşte versetul din Gen. 4, 25:

„De aceea şi mama, când a pus numele copilului, l-a pus cu mulţumire, că n-a atribuit pruncul născut nici firii, nici puterii de naştere, ci puterii lui Dumnezeu. Căci aceasta a deşteptat şi firea spre naştere. Şi zice: „I-a pus lui numele Seth, zicând: Mi-a ridicat mie Dumnezeu altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Uită-te cât de precis este cuvântul. N-a spus: „Mi-a dat Dumnezeu”, ci „Mi-a ridicat”. Iată că aici, prin aceste cuvinte, ni se arată obscur semnele care prevestesc învierea. Cu alte cuvinte a grăit aşa: „În locul celui mort, mi l-a ridicat pe acesta. Chiar dacă Abel a căzut la pământ de mâna fratelui său şi a murit, însă puterea lui Dumnezeu mi l-a ridicat pe acestea în locul celui căzut.” Pentru că nu era încă timpul învierii, Dumnezeu n-a ridicat pe cel căzut, ci pe altul în locul aceluia. De aceea a şi spus: „Mi-a ridicat Dumnezeu alta sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Ai văzut înţelepciunea femeii? Ai văzut iubirea de oameni a Stăpânului? [..] Pe aceasta s-o imităm toţi. Să atribuim totul harului de sus! Chiar dacă firea lucrează, însă nu prin puterea ei ci ascultând de porunca Creatorului.” [4]

Aşadar venirea pe lume a omului nu stă într-o simplă putere de generare a firii, ci într-o intervenţie specifică a Celui ce a zidit-o şi care lucrează prin ea. Sfântul Ioan Gură de Aur revine cu insistenţă asupra acestui adevăr revelat. Mai întâi, referindu-se la cuvintele Evei, mama tuturor celor vii:

„Şi a zis: „Am dobândit om prin Dumnezeu”. Vezi că pedeapsa ce s-a dat a făcut-o mai înţeleaptă pe femeie? Căci atribuie pruncul născut nu firii, ci lui Dumnezeu, şi îşi arată recunoştinţa. Ai văzut cum i s-a făcut osânda temei de povăţuire? Căci zice, „am dobândit om prin Dumnezeu”. Nu firea, zice, mi-a dăruit pruncul, ci harul cel de sus.” [5]

Apoi, urmărind istoria dramatica a obârşiei poporului iudeu prin împlinirea făgăduinţei făcute de Dumnezeu lui Avraam, marele ierarh foloseşte prilejul pentru a-i mustra pe soţii care îşi dispreţuiesc soţiile sterile:

„Unii ca aceştia judecă uşor şi fără socoteală, când atribuie femeilor lor naşterea sau nenaşterea de copii; nu-şi dau seama că totul se datorează Creatorului firii; că nici unirea dintre bărbat şi femeie, nici altceva n-ar putea face nimic pentru naşterea de copii, dacă n-ar fi ajutorul mâinii celei de sus, care deşteaptă firea spre naşterea de fii […] După cum noi, îi spune Sara lui Avraam, închidem şi deschidem casa, tot aşa face şi Stăpânul firii; cu porunca Lui închide şi iarăşi, când vrea, deschide şi porunceşte firii să îndeplinească lucrarea ei.” [6]

Două generaţii mai târziu, naşterea fiilor lui Israel apare în chip lămurit ca o lucrare a providenţei divine, ocazie pentru Sfântul Ioan Gura de Aur să o reafirme:

„Şi a deschis pântecele ei” (Gen. 29, 31) Din aceste cuvinte află, iubite, că Cel ce rânduieşte totul este Creatorul universului; El trezeşte firea spre naşterea de copii şi că fără ajutorul de sus nu-i de folos traiul împreună al bărbatului cu femeia. De aceea a spus Scriptura: „A deschis pântecele ei”, ca să cunoaştem că Însuşi Stăpânul a vrut ca Lia să aibă copii, pentru ca să-i mângâie tristeţea. Dumnezeu este Cel ce plăsmuieşte pruncii în pântece şi le dă viaţă, precum spune şi David: „Tu mai alcătuit din pântecele maicii mele” (Ps. 138, 12) Şi iată că Dumnezeiasca Scriptură ne arată că prin puterea Sa Creatorul firii a făcut şi una şi alta: a deschis pântecele Liei, iar pe al Rahilei l-a închis. Dumnezeu lucrează cu uşurinţă pe toate pentru că e Stăpânul firii.” [7]

Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur nu este una arbitrară. El ne avertizează împotriva unor interpretări care, pentru a-şi dovedi propria înţelepciune, ignoră precizia cuvântului Scripturii:

„Noi, însă, vă rog, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupam urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, urmând spusele ei.” [8]

Care sunt spusele Sfintei Scripturi care ne pot lămuri în problematica noastră şi pe care avându-le în vedere Sfinţii Părinţi ne-au întărit învăţătura mântuitoare despre alcătuirea de către Dumnezeu a fiecăruia dintre noi? Dacă locurile scripturistice nu sunt prea multe, ele sunt cât se poate de limpezi şi adevărul lor delimitează graniţele Bisericii, asa cum rezultă din slujba Tainei Botezului, în care trupul celui ce urmează a se boteza este uns cu untdelemn sfinţit cu cuvintele Psalmului 118, 73: „Mâinile tale m-au făcut şi m-au zidit”. Iată pe cele mai semnificative dintre ele:

„Mâinile Tale m-au plămădit şi m-au făcut, după aceasta schimbându-mă m-ai doborât. Adu-Ţi aminte că din lut m-ai plămădit şi iarăşi în pământ mă vei întoarce. Au nu ca laptele m-ai muls şi nu m-ai închegat ca pe caş? Cu piele şi carne m-ai îmbrăcat, m-ai ţesut din oase şi din vine. Viaţa şi mila mi-ai dat, şi cercetarea Ta a păzit duhul meu.” (Iov 10, 8-12)„
„Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele. Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu înfricoşare Te-ai făcut minunat. Minunate sunt lucrurile Tale, şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu s-au ascuns de la Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, şi fiinţa mea întru cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate de mine le-au văzut ochii Tai şi în cartea Ta toţi se vor scrie.” (Psalmul 138, 13-16)
„Precum nici oasele în pântecele celei însărcinate, aşa nu vei cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, pe toate câte le va face .” (Eclesiastul 11, 5)
„Aşa zice Domnul Dumnezeu Cel ce te-a făcut pe tine şi te-a plămădit din pântece. Încă vei avea ajutor, nu te teme, sluga Mea Iacove şi iubite Israele, pe care l-am ales.” (Isaia 44, 2; cf. 44, 24)
„Şi eu sunt om muritor asemenea tuturor şi din neamul celui dintâi plăsmuit; şi în pântecele maicii s-a întocmit trup vreme de zece luni, întărit în sânge din sămânţă bărbătească şi în somn de dulceaţă împreunându-se.” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 1-2)
„Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu, nici nu v-am dat eu duh şi viaţa şi alcătuirea fiecăruia n-am meşteşugit-o eu. Ci Ziditorul lumii Cel ce a plămădit facerea omului [..], şi duhul şi viaţa vouă iarăşi cu mila vă va da, devreme ce acum vă treceţi cu vederea pentru legile Lui.” (2 Macabei 7, 22-23)

Două întrebări importante se pot ivi în mintea cititorului şi, nelămurite, pot deveni obiecţii faţă de cele de mai sus. Prima, este aceea dacă nu cumva numai primul om, Adam, este opera unei lucrări speciale a lui Dumnezeu, pe când urmaşii săi sunt doar rezultatul unei lucrări a firii, desigur în virtutea puterii date ei de Creator. În ce raport se află, aşadar, facerea primului om cu naşterea urmaşilor săi? La această întrebare avem la îndemână răspunsul Sfântului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei:

„Iar dacă ar fi să-i recunoaştem celui dintâi zidit un privilegiu, ca fiind învrednicit de mâna lui Dumnezeu, acesta e unul numai de cinste, iar nu de fire. Căci s-a făcut din pământ ca şi toţi [ceilalţi], iar mâna care l-a plămădit cândva pe Adam aceeaşi [e cea care] şi acum şi întotdeauna plămădeşte şi îi constituie pe cei care vin după el. Şi Însuşi Dumnezeu îi zice aceasta lui Ieremia, precum am mai spus: „Înainte de-a te plămădi tu în pântece te ştiu” (Ier. 1, 5), şi despre toţi a grăit: „Toate acestea le-a făcut mâna Mea” (Isa. 66, 2); şi iarăşi prin Isaia zice: „Aşa grăieşte Domnul Cel ce te-a izbăvit şi te-a plăsmuit pe tine în pântece: Eu Domnul Cel ce săvârşeşte toate, întins-am cerul singur şi am întărit pământul” (Isa. 44, 24). Cunoscând aceasta şi David psalmodiază: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73), iar cel ce grăieşte în Isaia: „Astfel zice Domnul Cel ce M-a plămădit din pântece ca să-I slujesc” (Isa. 49, 5) aceleaşi înţelege. Deci, după fire nu se deosebeşte de noi cu nimic, deşi premerge în timp, devreme ce cu toţii am fost constituiţi şi am fost zidiţi de aceeaşi mână.” [9]

Se poate ridica acum o a doua întrebare. Care mai este atunci rostul şi rolul părinţilor? Nu numai ca învăţătura noastră de credinţă nu îi pune în umbră şi nu le micşorează aportul, ci dimpotrivă, doar ea îi arată pe părinţi în autentica lor demnitate, aceea de săvârşitori ai „tainei creaţiei omului”, taina pe care „omul civilizat” de astăzi n-o mai înţelege şi n-o mai recunoaşte, spre propria lui nenorocire. Referindu-se tocmai la acest temei al poruncii cinstirii părinţilor, Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune:

„Aşadar, după ce am pus mai întâi ca o temelie necesară cunoştinţa dreaptă despre Dumnezeu şi le-a înrădăcinat ştiinţa despre Dătătorul Legii, coboară la cele omeneşti şi înfăţişează îndată ca vecin şi unit cu respectul faţă de Dumnezeu, pe cel faţă de tată şi de mamă, prin care am fost aduşi, la porunca lui Dumnezeu, la fiinţa şi existenţa, ţinând, aşa-zicând, al doilea loc după Creatorul. Căci firea modelează în sine pe cel ce se naşte prin porunca dumnezeiască, printr-o lucrare neînvăţată, imitând slava Creatorului. Şi precum Dumnezeu e începutul şi obârşia tuturor, ca Făcător şi Creator, aşa şi fiecare dintre cei ridicaţi la ştiinţa de născători este ca o rădăcină a naşterii copilului ca născut din sine şi ca un izvor al trecerii lui în existenţă. Aşadar, slujba tatălui şi a mamei spre aducerea la existenţă a tuturor celor de pe pământ este un chip al Creatorului tuturor.” [10]

În scrierile altui „dascăl al lumii şi ierarh”, Sfântul Vasile cel Mare, aflăm subliniate atât contribuţia lui Dumnezeu, cât şi cea a părinţilor, într-un mod la care se cuvine să luăm aminte. Pe de-o parte, Sfântul Vasile pune în evidenţă contribuţia divină:

„Acesta este omul: intelect legat într-un trup folositor şi potrivit. Acesta este plăsmuit în sânurile materne de către Prea Înţeleptul Meşter al tuturor. Acesta în vremea durerilor naşterii merge spre lumina din acele cămări de nuntă întunecoase.”11 Desigur, „acesta” nu poate fi decât omul întreg, suflet (identificat aici cu intelectul) şi trup, unite într-o însoţire nupţială, şi nu doar sufletul sau doar trupul. În altă parte însă, pare a atribui lui Dumnezeu mai mult sufletul, iar părinţilor mai mult trupul, cum face când se adresează unui tată: „Căci socot că este drept să-i ceri ascultare în celelalte; căci, în privinţa trupului, ţi se supune atât prin legea firii, cât şi prin cea civilă după care vieţuim. Sufletul însă, provine dintr-o obârşie mai dumnezeiască şi se cade să fie îndatorat altei autorităţi.”12 Trebuie să înţelegem aici că Dumnezeu şi omul nu stau pe acelaşi plan în sinergia procreaţiei. Sufletul vine doar de la Dumnezeu; dar în privinţa trupului, părinţii sunt înălţaţi la conlucrarea cu Creatorul, aşa cum îl face Sfântul Vasile pe Dreptul Iov să afirme: „El este Plămăditorul neamului meu, iar eu o unealtă!” [13]

Este o caracteristică a stilului Sfântului Vasile aceea de a înfăţişa când una, când cealaltă dintre cele două lucrări. De pildă, arătând începutul alcătuirii omului, spune:

„Natura face întâi inima; inima ia de la natura structura sa în raport cu fiinţa pe care are s-o alcătuiască, pentru că trupul se ţese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia diferitelor forme şi mărimi ale fiinţelor.” [14]

Însă, iarăşi, lucrarea naturii este opera proprie a lui Dumnezeu:

„Aşa de bine priveşte Dumnezeu pe fiecare, că priveşte inimile pe care Însuşi le-a plăsmuit fără vreun amestec de răutate. Că simplă a plăsmuit Dumnezeu, Creatorul oamenilor, inima lor, ca să păstreze în ea chipul lui Dumnezeu.” [15]

Considerarea inimii ca organ central al fiinţei umane nu este întâmplătoare. Desigur, din punct de vedere strict biologic, inima nu este singurul organ vital (de altfel, capul, rinichii şi chiar oasele ocupa un loc nu mai puţin important în „anatomia duhovniceasca” a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii). Altul e sensul acestui cardiocentrism. Inima reprezintă prin excelenţă unitatea trupească-sufetească a făpturii umane. Sufletul dat de Dumnezeu şi trupul plămădit prin lucrarea firii vin în existenta împreună şi rămân în veşnicie în providenţa divină şi în unitatea lor personală. Suntem persoane întrucât suntem în providenţa lui Dumnezeu cu trup şi suflet, de la începutul existentei noastre până în eonul nesfârşitei îndumnezeiri pentru care ne-a hărăzit Creatorul.

Dacă era cumva de înţeles absenţa din catehismele şi manualele noastre de dogmatică sau morală dinainte de 1989 a acestei învăţături de credinţă fundamentale, absenţa ei astăzi trădează o neglijenţă greu de scuzat. Ea lipseşte şi din catehezele sau predicile prin care ierarhii şi preoţii îşi exercită slujirea învăţătorească, iar urmările sunt, vai, pe cât de tragice, pe atât de uşor de constatat. Se poate pune întrebarea când şi de la cine ar trebui să înveţe credincioşii acest capitol al dreptei credinţe? Aşa cum am putut constata, el există în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi chiar în cântările sfintelor slujbe. Dar oare e suficient să contăm numai pe râvna lor autodidactică? Să rămână oare numai o „tema pentru acasă”? Realităţile înconjurătoare ne pretind, cred, altceva.

———————–
Note bibliografice

1. „Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân […] Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; frâu pentru oamenii în floarea vârstei, talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Aşa sunt binefacerile pe care le aduce postul în fiecare casă.” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a II-a despre post, în Scrieri. Partea întâia, PSB 17, EIBMBOR, Bucureşti 1986, p. 361).
2. Restul metodelor fie nu au eficienţa dorită, fie o au numai cu preţul mutilării firii.
3. Lămuririle necesare pot fi găsite în „Revista Teologica”, nr. 1/1998.
4. Omilii la Facere, în Scrieri. Partea întâia, PSB 21, p. 248
5. Ibidem, p. 214
6. Omilii la Facere, în Scrieri. Partea a doua, PSB 22, p. 52
7. Ibidem, p. 225
8. Omilii la Facere. Partea întâia, p. 153-154
9. Despre Sinodul de la Niceea, Patrologia Greaca 25, col. 429-431
10. Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237
11. Despre a nu ne lipi de cele lumeşti, în Scrieri. Partea întâia, PSB 17, p. 577
12. Epistola 276, în Scrieri. Partea a treia, PSB 12, p. 562
13. Despre a nu ne lipi …, p. 526-527
14. Omilie la Psalmul I, în Scrieri. Partea întâia, p. 185
15. Omilie la Psalmul XXXII, ibidem, p. 257

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here