Bioetica și omul viitorului (III). Nemurirea terestră

1.161 views
0
DISTRIBUIȚI

Speranţa de viaţă [1] este influenţată de mulţi factori, de exemplu de calitatea vieţii, mediul social, modul de viaţă personal etc. Astăzi speranţa de viaţă la nivel mondial este de 66.12 ani, dar oscilează de la 38.2 ani în Angola la 84.36 ani în Macao (o regiune din China) [2]. Mărirea indefinită a speranţei de viaţă este unul dintre visele acestui om al viitorului. Să propui nemurirea prin încătuşarea într-un computer nu este foarte atrăgător, iar alţii se consolează cu faptul că măcar genele noastre sunt nemuritoare:

[Gena] sare dintr-un corp în altul de-a lungul generaţiilor, manipulând corp după corp în felul său şi pentru scopurile sale, abandonând o succesiune de corpuri muritoare înainte ca acestea să se scufunde în senilitate şi în moarte. Genele sunt fiinţe nemuritoare sau, mai degrabă, se definesc drept unităţi genetice care sunt aproape de a merita acest titlu [3].

Dacă ne gândim însă la nemurirea terestră a fiinţei umane şi la căutarea acesteia cu orice mijloace, vom descoperi că este vorba de cu totul altceva şi că e foarte greu de realizat. Este adevărat, speranţa de viaţă s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimele decenii, iar dorinţa de a învinge moartea nu este nouă, provine din timpuri antice, mulţi dintre contemporanii noştri fiind şi ei dispuşi să apeleze la orice pentru a încetini procesul de îmbătrânire, indiferent de riscul pe care ar trebui să şi-l asume [4], dar drumul spre nemurirea terestră nu trebuie să elimine doar cauzele unei morţi premature, aşa cum a început să o facă medicina ultimului secol, ci trebuie să depăşească şi numeroasele limitări biologice ale propriului nostru corp.

Depăşirea acestor limite pentru a înşela procesul natural de îmbătrânire, „expediind” bătrâneţea şi moartea în manualele de istorie, se poate face doar cu ajutorul ştiinţei [5].

Susţinătorii viabilităţii acestui drum înspre tratamentul [6] „anti-moarte” sau cel puţin tratamentul care va putea prelungi mai mult viaţa organismului uman se bazează pe descoperiri care erau inimaginabile cu câteva secole în urmă, cum este, de exemplu, modificarea artificială a unei gene a viermelui Caenorhabditis elegans care i-a dublat acestuia speranţa de viaţă [7].

Odată găsit tratamentul pentru încetinirea procesului de îmbătrânire [8] unii se aşteaptă ca şi bolile corelate bătrâneţii să dispară [9], dar nimeni nu ne poate garanta că nu vor apărea alte boli, necunoscute de noi astăzi, corelate tocmai cu încetinirea procesului de îmbătrânire.

Pentru a îndeplini visul imortalităţii au fost create organizaţii non-profit, cum este The Immortality Institute, care are ca scop „cucerirea blestemului morţii involuntare” [10], dar lăsând, totuşi, celui care vrea în mod voluntar să moară, să poată face acest lucru.

Chiar şi filosofia contemporană încearcă se „exorcizeze moartea” şi să descopere elixirul nemuririi terestre chemând în ajutorul ei tehnica, o high-tech numită GNR Revolution: Revoluţia Geneticii, Nanotehnologiei şi a Roboticii [11].

Unul dintre aceşti filosofi şi totodată om de ştiinţă care adoră ideea de a trăi pentru totdeauna şi care este convins că acest lucru se va putea realiza este Ray Kurzweil, un american cu o carieră fructuoasă în lumea informaticii, unul dintre cei mai cunoscuţi transumanişti la nivel mondial. În cartea sa Fantastic Voyage: Live Long Enough to Live Forever (Călătoria fantastică: Să trăieşti suficient de mult pentru a trăi pentru totdeauna), scrisă în colaborare cu un alt transumanist, Grossman, afirmă:

Avem astăzi cunoştinţele şi tehnologia necesare pentru a trăi veşnic? Dacă toată ştiinţa şi evoluţia tehnologică s-ar opri dintr-o dată, răspunsul ar trebui să fie „nu”. Avem mijloacele necesare pentru a încetini în mod semnificativ bolile şi procesul de îmbătrânire mai mult decât crede majoritatea persoanelor, dar nu avem încă tehnologia necesară pentru a extinde în mod nedeterminat viaţa umană. Totuşi, este clar că, în loc să se oprească evoluţia descoperirilor ştiinţifice, aceasta accelerează. […] Deci, răspunsul la întrebarea noastră este, în realitate, un categoric „da” [12].

E. Dexler susţine şi el că epoca în care se va putea trăi o tinereţe prelungită este foarte aproape de noi:

Persoanele care vor supravieţui intacte până la începutul epocii maşinilor de reconstrucţie celulară vor avea posibilitatea să-şi recâştige sănătatea din tinereţe şi să o păstreze atâta timp cât vor dori. Nimeni nu poate reuşi să facă să existe pentru totdeauna o persoană (sau orice altceva), dar, cu excepţia accidentelor grave, cei care vor dori vor putea trăi pentru o foarte lungă perioadă de timp [13].

_________________

[1] Este un indicator care aproximează câţi ani ar putea trăi o persoană care aparţine unei anumite populaţii, începând de la naşterea ei.

[2] Central Intelligence Agency, The World Factbook, updated 6-04-2010, în https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/xx.html [16-04-2010].

[3] R. Dawkins, Gena egoistă, Tehnică, Bucureşti 2001, 32.

[4] Cf. G. Stock, Riprogettare…, 22.

[5] Cf. M. Brookes, La genetica, 188.

[6] Îmbătrânirea, implicit şi moartea, este considerată „boala prin excelenţă”, de care nu scapă nici o fiinţă umană – Cf. G. Stock, Riprogettare…, 123.

[7] Cf. Ibid., 72.

[8] Încă nu se ştie care este vârsta maximă până la care viaţa omului ar putea fi extinsă – Cf. Ibid., 120.

[9] Cf. Ibid., 116.

[10] Immortality Institute, Immortality Institute Constitution & Bylaws, în http://www.imminst.org/mission [11-03-2010].

[11] Cf. A. Vaccaro, L’ultimo esorcismo. Filosofie dell’immortalità terrena, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna 2009, 5.

[12] R. Kurzweil – T. Grossman, Fantastic Voyage: Live Long Enough to Live Forever, Rodale Bookes, New York 2004, 3 citat în A. Vaccaro, L’ultimo esorcismo…, 12.

[13] K.E. Drexler, Engines of Creation. The Coming Era of Nanotechnology, Anchor Books, New York 1986, 75 în http://www.venetonanotech.it/bin/Engines_of_Creation_ITA.pdf [13.03.2010].

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorVIDEO Lansarea cărții „Avortul, ultima exploatare a femeii”
Articolul următorPericolele adoptării „parteneriatului civil”
Andrei Claudiu Hrișman
Doctor în bioetică al universității Ateneo Pontificio „Regina Apostolorum” Roma, cu teza „Îmbunătăţirea organismului uman şi omul viitorului”. Autor al mai multor lucrări de bioetică (Cultura morţii în România actuală; Bioetica şi omul viitorului). Licențiat în teologie greco-catolică la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Născut în 1985, locuiește în Bistrița.