Cum legiferau conducătorii de altă dată – Expunerea Țarinei Ecaterina cea Mare

869 views
0
DISTRIBUIȚI

de Protopresviterul Vasilios E. Vouloudákis

Conjunctura aplicării noii „Legi antirasiste” (este vorba despre o lege recent adoptată în Grecia, n. red. CV) ne obligă să ne amintim de felul cum întocmeau legile popoarele ortodoxe în epocile lor de sănătate duhovnicească.

Astfel, vom încerca să ne readucem în memorie câteva adevăruri uitate privitoare la felul cum ar trebui să se întocmească legile, pe care le găsim în scrierea cuprinzând principiile legislative ale țarinei Ecaterina cea Mare, cu titlul Nakaz, adică „Expunere”. Din perspectiva Expunerii țarinei Ecaterina cea Mare, care a reprezentat cadrul legislativ orientativ pentru întregul Drept rusesc, se vădește diferența abisală dintre politica mioapă și dirijată de oportunisme din epoca noastră și clarviziunea politică bazată pe criteriile prea înțelepte și experiența Duhului Sfânt pe care le are Biserica. Acest lucru îl remarca și înțeleptul Învățător al neamului nostru, Evghenios Voúlgaris – diacon pe vremea aceea –, care a tradus cartea în limba greacă spre a fi folosită ca ghid politic în renașterea neamului nostru. Același lucru l-a constatat și Luminătorul neamului, Sfântul Nicodim Aghioritul, care a lăudat cartea ca fiind foarte prețioasă, nu numai pentru regimul politic, dar și „pentru Biserică”.

Am comentat exhaustiv această scriere cu caracter normativ în legislație cu ocazia reeditării sale, care a avut loc în 2013. În prezentul articol vom încerca doar să înfățișăm câteva puncte care o definesc.

Noțiunea de libertate

Noțiunea de libertate este definită pe baza principiilor credinței noastre creștine, iar nu pe baza mentalității lumești. Libertatea nu este definită ca posibilitate de alegere, ca posibilitatea adică de a face fiecare ce vrea, ci ca posibilitate asigurată de stat ca cetățeanul să vrea și să poată înfăptui cele ce trebuie să vrea (potrivit voii lui Dumnezeu). Este cu neputință să stea în picioare un regim politic în care nu domnesc principii imuabile, adică, acele principii care nu își au sursa în născocirile omenești, în patimile și aplecările omenești spre păcat, ci izvorăsc din povățuirile lui Dumnezeu. Altfel, vom ajunge să ne supunem născocirilor și patimilor omenești: „Într-un stat, adică într-o societate în care există Legi, libertatea nu înseamnă nimic altceva decât ca fiecare să poată să înfăptuiască ceea ce trebuie să vrea și să nu fie obligat să facă ceea ce nu trebuie să vrea”.

În societățile contemporane însă, cetățenii sunt constrânși să nu poată înfăptui ceea ce trebuie să dorească, pentru că prin acel „așa vreau eu” au ajuns să se impună niște minorități dinamice și dominante, așa încât, de pildă, din cauza grevelor, să fie împiedicați să meargă la lucru acei cetățeni care doresc să lucreze, și acei elevi care vor să meargă la școală. Însă libertate politică nu înseamnă samavolnicie, de aceea ”este necesar ca fiecare să aibă o idee clară și bine precizată asupra libertății. Libertatea înseamnă permisiunea ca fiecare să facă ceea ce prevăd Legile. Iar dacă cetățeanul poate să săvârșească și ceea ce interzic Legile, înseamnă că nu mai există libertate în acea societate: pentru că și ceilalți doresc să aibă aceeași putere. Soluția este simplă și aduce pacea și liniștea în stat: „Libertatea politică a cetățeanului este acea stare de liniște a sufletului, care pentru fiecare își are sursa în respectarea condițiilor siguranței de sine. Și pentru a se salva această libertate, se cuvine ca administrația să intervină în așa fel, încât un cetățean să nu ajungă să se teamă de celălalt cetățean, ci toți laolaltă să se teamă de Legi” (Articolul 39). Dacă aceste lucruri s-ar aplica azi, nu ar mai domina terorismul și nesiguranța în rândul cetățenilor. Asemenea legi însă cer ocârmuitori care cred în Dumnezeu!

Cultivarea unui spirt care îi formează și îi „educă pe cetățeni”

Necesară este într-un stat cultivarea unui spirit care să îi formeze și să îi „educe” pe cetățeni, după cum se exprimă țarina Ecaterina cea Mare. Elementele care constituie acest spirit sunt „religia, clima, Legile, pozițiile conducerii de stat, pildele înaintașilor, moravurile, datinile”. Dacă toate acestea însă nu își au sursa în Dumnezeu, dacă viața în întregul ei nu își are sursa în Dumnezeu, atunci singura urmare logică este anarhia, de vreme ce nu este cu putință ca omul să accepte peste el un șef omenesc, decât numai prin intermediul forței. Acest lucru însă, singurul rațional și de la sine înțeles, este însă de neconceput pentru ocârmuitorii de azi, care după ce L-au alungat pe Dumnezeu din sufletele oamenilor, încearcă (o, grozăvie a prostiei!) să îi convingă pe oameni să se supună poruncilor lor!

Dacă viața omului, în întregul ei, nu izvorăște din Dumnezeu, atunci ajunge să se fărâmițeze, să se fragmenteze, iar viața fărâmițată nu poate fi suportată de toți oamenii, ci numai de aceia care au puține exigențe duhovnicești de la viața lor și care și-au limitat spiritul la activitățile pământești și intelectuale.

Această fărâmițare a apărut ca rezultat al filosofiei individualiste asupra vieții. La Turnul Babel, Dumnezeu a așezat niște hotare despărțitoare între oameni, izolând prin amestecarea limbilor fiecare grup de oameni, scindat și fărâmițat de întregul umanității, ca să se dea astfel fiecărui om posibilitatea de a se raporta responsabil la ceea ce el însuși a ales să trăiască. Dumnezeu nu a separat neamurile la Babel, pentru că atunci nu existau neamuri. Unul singur era neamul omenesc. A separat însă grupuri de oameni având același cuget, care, numai ei, înțelegeau limba celor de un cuget cu ei, iar alții nu puteau s-o înțeleagă. Astfel, prin faptul că Dumnezeu a lăsat fiecare caracter uman să își aibă apartenența acolo unde a ales să aparțină, a dus la crearea diferitelor popoare, fiecare neam fiind alcătuit din oameni omogeni în ce privește modul de gândire și de viață.

Desigur, nici un neam nu se poate lăuda că are numai virtuți, nu și defecte, de vreme ce

diferitele caractere ale neamurilor sunt un amestec de virtuți și defecte, de însușiri bune și rele” (Articolul 52).

Jurământul înaintea autorităților publice

În Rusia, jurământul înaintea autorităților publice se depunea prin sărutarea Cinstitei Cruci. În cartea menționată, se recomandă să nu se facă abuz de jurământ, pentru că

dacă jurământul devine o improvizație și un gest comun, i se slăbește și i se corupe forța. Nu se cuvine să se îngăduie deasa sărutare a Crucii, decât atunci când cel care jură nu o face mișcat în chip ipocrit de vreun interes personal; de pildă, jurământul se impune în cazul judecătorilor și al martorilor aduși la un proces”.

În țara noastră, în ultimii ani se poartă o vie discuție asupra posibilității desființării jurământului depus în fața autorităților publice și, din nefericire, printre promotorii acestei tendințe se află și unii episcopi, care nu tâlcuiesc corect cuvântul Sfintei Scripturi referitor la acest subiect și nici nu cercetează istoria de peste un mileniu a Imperiului Bizantin. Astfel, fără să-și dea seama, pledează alături de acei politicieni care sunt dușmani ai credinței noastre și, prin anularea jurământului, urmăresc să câștige încă un pas în eliminarea credinței creștine din viața publică.

Firea fiecărui neam

Sunt surprinzătoare observațiile țarinei Ecaterina despre firea fiecărui neam, cu deosebire utile oricărei guvernări, care se cuvine să cunoască particularitatea poporului său, dar și a oricărui alt popor, de vreme ce pentru guvernanții de azi relațiile cu alte popoare sunt de la sine înțelese:

„Natura și clima domină și determină firea oamenilor necultivați și încă nedomesticiți. Obiceiurile, de pildă, îi dirijează pe chinezi. Legile îi tiranizează pe japonezi. Moravurile dădeau altădată tonul în societatea spartană. Pozițiile conducerii politice și moravurile din vechime îl dădeau la Roma”.

Acest lucru se observă acum în Anglia.

„Fidelitatea japonezilor a fost dintotdeauna legendară. Istoria ne relatează cât de credincioși erau aceștia față de cele moștenite prin tradiție. Adesea preferau să moară, decât să încalce ceva din cele interzise; și această fidelitate a lor, pe care o au din vechime, se păstrează la ei până azi. Popoarele care se ocupă cu negustoria preferă să își încredințeze averea japozenilor și niciodată nu a regretat nimeni pentru aceasta. Și totuși, această însușire a lor vrednică de admirație, împletită cu indolența care îi definește, creează un amestec care este pricina tuturor acelor urmări dezastruoase pentru ei. Popoarele Europei, sub ochii lor, le subminează monarhia”.

Astfel se explică de ce și astăzi Japonia este victima economică a Europei.

„Caracterul chinezilor constă dintr-un alt amestec, cu totul opus celui al japonezilor. Viața lor, care prin natura climei și a pământului în care trăiesc, este plină de lipsuri și de osteneală, creează la ei o uimitoare vivacitate și o iubire de câștig atât de mare, încât nici un popor care se ocupă cu ale neguțătoriei nu poate avea încredere în ei. Infidelitatea acestora, care este cunoscută și vădită tuturor, a făcut ca neguțătoria japonezilor să ajungă pe mâinile chinezilor”. Această infidelitate a lor vădită tuturor”  a fost însă uitată astăzi de ai noștri politicieni, ca și cum s-ar fi schimbat acestor popor odată cu timpul, deși de-a lungul istoriei „nimeni dintre neguțătorii Europei nu s-a primejduit vreodată mai mult decât din pricina acestora, deși afacerile ar fi putut fi cât se poate de lesnicioase în provinciile de coastă ale Chinei”!

Cunosc oare guvernanții noștri de azi aceste particularități sau socotesc că popoarele își schimbă caracterul odată cu timpul și cu evoluțiile sociale, fără să aibă loc și o schimbare reală în orientarea lor duhovnicească?

„Nu toate defectele politice sunt defecte morale și, invers, nici defectele morale nu sunt defecte politice”

La fel de importante sunt și următoarele semnalări ale Ecaterinei celei Mari: a) că

nu toate defectele politice sunt defecte morale și, invers, nici defectele morale nu sunt defecte politice. Și iarăși, ceea ce nu trebuie să ignore legiuitorii este că nu se cuvine să dea legi care vin în contradicție cu caracterului general al poporului respectiv”

și b) că

cu cât există mai multă comunicare între popoare, cu atât mai ușor se uniformizează obiceiurile”

(vezi și cuvântul ”discuțiile rele strică obiceiurile bune”).

Astăzi, globalizarea a devenit sursa răului și cauza pervertirii globale a moravurilor.

„Prin legi se reglează cele stabilite de legi, iar prin obiceiuri cele stabilite de obiceiuri”

Despre reformele necesare și care adesea trebuie să fie radicale, Expunerea prezintă o regulă „de aur” care contribuie la perfecționarea regimului politic, fără a fi însă bulversate moravurile cetățenilor:

când se întâmplă să fie nevoie de mari transformări în popor pentru a se ajunge la o mai mare prosperitate a acestuia, cele stabilite de legi trebuie reformate tot prin legi, iar prin obiceiuri se cuvine reformate cele rânduite prin obiceiuri. Nu este o uzanță politică viabilă să vrea cineva să reformeze prin legi ceea ce se cuvine reformat prin obiceiuri și moravuri”.

Dacă legiuitorii noștri ar fi avut în vedere viziunea legislativă a țarinei, care este și a Bisericii noastre, ar fi fost de neconceput să se emită vreodată faimoasa „Lege antirasistă”, care pervertește în întregime ethosul neamului nostru, de vreme ce – potrivit modului de legiferare cel după Dumnezeu – moravurile nu se reglează prin legile statului – asta atunci când statul dorește prosperitatea reală a cetățenilor, iar nu slăbirea morală a acestora, după cum intenționează regimurile politice contemporane. Ceea ce țarina Ecaterina caracterizează ca nefiind „o uzanță politică viabilă, pentru linia politică contemporană este o măsură corectă politic” și chiar se impune!

„O Tempora, o mores”!

Apărut în ziarul Orthódoxos Týpos, 28 noiembrie 2014, nr. 2046, pp. 1, 7. Traducere: Mihai Ilie  – Graiul Ortodox