Fiecare viaţă e un dar. Episodul 2: Rada

1.141 views
0
DISTRIBUIȚI

Macheta-promovare-mars-Andreea-si-Rada-2“Atunci când vorbesc despre copii, trebuie să îi menţionez pe amândoi, pe Rada de 8 ani şi pe Andrei Ioan de 7 ani. Amândoi sunt copii, daruri meritate sau nemeritate pe care le-am dorit în viaţa mea. Fiecare copil este un dar şi fiecare copil este perfect în felul lui, indiferent că este sănătos sau suferă de o boală care-i marchează întreaga viaţă ori de o condiţie genetică care poate genera diverse boli asociate, aşa cum este sindromul Down cu care este diagnosticată Rada.

N-am să reţin atenţia asupra firului vieţii noastre, aş vrea însă să împărtăşesc câteva din gândurile şi trăirile pe care le-am avut. Sper ca prin cele câteva rânduri să pot schimba perspectiva mult prea sumbră care se aruncă asupra păstrării şi naşterii unui copil cu dizabilităţi.

Da, ca toţi părinţii am spaime, am dorinţe, nemulţumiri, griji dar şi bucurii, satisfacţii, revelaţii şi mângâiere. Şi le am cu fiecare dintre copiii mei. Amândoi sunt acum în clasa I.

Rada mă bucură cu fiecare cuvânt pe care-l citeşte mai bine, cu fiecare cuvânt scris mai frumos, cu fiecare adunare şi scădere pe care reuşeste să o facă singură. Mă bucură cu dragul ei pentru pian, cu cântecelele (simple) pe care deja singură le cântă, ori cu faptul că reuşeşte să se încheie singură la haine. Mă întristează când văd că trec zile bune şi săptămâni până corectăm un comportament nedorit, un obicei nepotrivit de care se desprinde mai greu din cauza afectării cerebrale generate de condiţia ei genetică. Ori ani de când ne luptăm cu dezvoltarea limbajului, comunicarea şi interacţiunea socială. Mă bucură orice mic progres, pentru că el este o victorie asupra propriei ei condiţii genetice limitatoare, dublate la naştere şi de o hemoragie cerebrală gradul 3/4 care i-au afectat mâna şi piciorul drept.

Andrei mă bucură zi de zi cu conştiinciozitatea lui, cu seriozitatea pe care i-am văzut-o de mic, pentru sufletul lui bun şi protectiv. Mă întristează curentul general de agitaţie, agresivitate şi neastâmpăr care afectează mai toată generaţia actuală de copii. Mă întristează când îl văd uneori copleşit de unele limitări ale surorii lui, parcă suferind el în locul nostru.

E o călătorie pe care orice părinte o face alături de copiii săi, călătorie care cere mai ales sacrificiu. Indiferent de starea de sănătate a copilului, a creşte un copil cere sacrificiu. Ce altă cale mai jertfelnică există decât aceea de a renunţa la tine pentru un pui de om? 

Dragi părinţi şi viitori părinti, sacrificiul se învaţă, a iubi aşa cum trebuie, în adevăratul sens al cuvântului, se învaţă. Şcoala părintelui nu se termină niciodată. Dar să nu uităm un lucru, pe care l-am învăţat mai târziu, că dincolo de orice sfătuitori şi sprijinitori ai noştri (soţ/soţie, restul familiei, comunitatea) cel mai de preţ sfătuitor este Dumnezeu prin Sfânta Scriptură.

Să nu ne speriem dacă primim în dar un copilaş cu dizabilităţi. Nimeni nu poate şti ce va ajunge acea fiinţă şi care este cu adevărat rostul ei. A opta pentru avort ori abandon după naştere, este cel mai facil lucru mai ales atunci când copilul e sănătos. Categoric, o decizie extrem de dificilă atunci când diagnosticul este cel de handicap. Însă dacă privim cu atenţie în jur vedem copii sănătoşi cu viaţa ratată, obiceiuri care îi distrug, singuri, fără familie, dezorientaţi. Starea de sănătate la naştere, condiţia genetică, condiţia socială ori materială bună nu este o garanţie a unei vieţi realizate a copiilor noştri. Fiecare copil trebuie vegheat îndeaproape, pentru fiecare copil trebuie luptat să devină tot ce poate mai bun.

Nu putem pretinde nici noi ca viitori părinti, nici cei din lumea medicală, că ştim care sunt şansele reale de supravieţuire ori dezvoltare şi evoluţie ulterioară a unui copil cu dizabilităţi. Sunt multe cazuri de copii care au învins toate prognosticurile de la naştere. Şi care sunt fericiţi cu nivelul condiţiei lor. Copii care au mişcat inimi, au transformat inimi, au deschis uşi altădată închise. Copii cu dizabilităţi care au oferit altora posibilitatea de a fi buni, de a dărui timp, bani, lucruri, sprijin moral.

Copiii cu nevoi speciale sunt o ocazie pentru noi de a fi mai buni, de a fi până la urmă …umani, trecând peste prejudecăţi, discriminarea şi segregarea inoculate din perioada comunistă.

Dumnezeu a lăsat familia ca celula de bază a unei societăţi normale şi sănătoase. Şi spun spre încurajarea mamelor ce poartă în pântec un copilaş bolnav, că a avea un copil bolnav NU este o ruşine, nici o pedeapsă, ci este şansa lor transformare a propriei persoane şi a celor din jur. Este exact ocazia când familia trebuie să rămână familie ori să devină familie!

Copiii sunt una din şansele noastre de mântuire.

Copiii, oricum ar fi ei, sunt calea noastră bună şi curată, cu bucurii şi tristeţi. Ei  (unii prin incapacităţile lor datorate bolii, ceilalţi prin năzdrăvăniile copilăriei ori ale adolescenţei poate necugetate) ne pun în situaţia de a ne îndrepta spre ultimul reazem al omului: Dumnezeu. Copiii ne întorc la credinţă, la o analiză mai profundă asupra a cine suntem noi, câtă dragoste avem în noi, câtă răbdare, curaj, speranţă, spirit de sacrificiu. Şi dacă nu le avem, ne obligă să le dobândim.

Rugăciunea curge din inima mamei atunci când copilul este bolnav. Suferinţa este un prilej de rugăciune şi de întărire prin rugăciune.

Tot copiii ajung să ne poarte la modul concret spre biserică. Vă dau un exemplu: acum câţiva ani Rada mi-a spus că vrea la Doamne Doamne. În biserică am lăsat-o să facă ce simte, aşa că m-am trezit dusă de mână tot şi tot mai aproape de altar până la scări, unde stăteau cei mai din faţă. Acolo Rada m-a tras de mână să mă pun în genunchi şi cu mânuţele ei mi-a împreunat palmele în rugăciune. Apoi râzând şi privind în sus spre icoane, a făcut cu mâna vesel. Am întrebat-o cine e acolo, iar ea a spus : “Doamne Doamne” …

Copiii cu sindrom Down, şi în general copiii cu nevoi speciale, au o mare chemare către cele sfinte. Iubesc icoanele, biserica, muzica religioasă, tot ce e serafic şi diafan. Le aduce seninătate şi linişte, le curăţă parcă mintea şi sufletul de orice încărcătură neplăcută pe care ei o resimt. Aşa cum ni se întâmplă şi nouă când suntem cu totul pătrunşi de Sfânta Liturghie. Ei, în inocenţa lor, ştiu şi simt ceea ce este bun şi curat pe lumea aceasta.

Dragi mămici şi tătici, vindecarea copiilor noştri vine şi cu ajutorul medicamentelor, a medicilor cărora eu le mulţumesc pentru grija de care au dat dovadă. Mai sus de aceştia este Doctorul sufletelor noastre, pe care-l găsim în rugăciune, în Liturghie, în Sfânta Împărtăşanie. Nu deznădăjduiţi. Dumnezeu vă va întinde mereu mâini mângâietoare şi ajutătoare vouă şi copiilor voştri, pentru că tot El este cel ce v-a făcut darul cel mai minunat şi de nepreţuit: copilul vostru.

Fără Rada şi Andrei, astăzi strângeam în braţe singurătatea, neîmplinirea mea ca mamă, regretul şi golul de a nu-mi fi născut copiii ori de a-l fi abandonat pe cel bolnav.”

DSC_4226

…ne-a mărturisit Andreea, mama Radei

Vino la Marşul pentru Viaţă, în Arad, sâmbătă 21 martie 2015 începând cu ora 12:00 din piaţa Avram Iancu pentru că …

fiecare viaţă e un dar!

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here