Bioetica și omul viitorului (XI). Omul se schimbă, dar nu dispare

1.443 views
0
DISTRIBUIȚI

Memory and brain upgradeO primă problemă etică pusă de transumanism este aceea dacă este licită sau nu îmbunătăţirea fiinţelor umane sau a generaţiilor viitoare [1] (am abordat deja această problemă în subcapitolul V.2. Îmbunătăţirea organismului uman, o minciună pe care o vom plăti).

O altă problemă este aceea că transumaniştii nu mai văd valoarea corpului uman, pierzând astfel orice reverenţă pentru demnitatea umană:

Postumaniştii ca Ray Kurzweil […] pun în dubiu însăşi valoarea corpului uman. Forma corpului pare a fi un accident al istoriei, care, eventual, va fi modificată prin progresele ciberneticii şi a inteligenţei artificiale. Din moment ce forma fiinţei umane nu durează, demnitatea umană este o iluzie [2].

În acest fel, transumanismul este foarte limitat de dependenţa lui faţă de tehnologie şi de eventualele descoperiri tehnologice care mereu vor fi perfectibile:

Tehnologiile transumaniste, indiferent dacă implică cibernetica, nanotehnologia, „mind uploading” sau ingineria genetică, toate acestea vor rămâne înrobite de deteriorarea corporală. Toate aceste tehnologii vor avea dependenţele lor (de exemplu, continua nevoie de o sursă de energie de încredere, software antivirus, dezintegrarea mecanică). Putem prezice că aplicarea acestor tehnologii va conduce la „upgradarea” rasei sau chiar la un război pentru a păstra un avantaj fizic sau competitiv. Aşa cum trebuie să ne înlocuim computerele la câţiva ani, şi avantajele umane produse de ingineria noastră vor fi frecvent depăşite [3].

Transumanismul ca doctrină filosofică ar putea să nu-şi găsească mulţi „credincioşi”, dar înflăcărarea acestor filosofi de a îmbunătăţi specia umană, de a trăi mult mai mult pe Pământ şi de a fi „oameni de calitate superioară” are deja mulţi susţinători devotaţi pe care îi putem identifica şi în acele persoane care sunt dispuse să plătească pentru intervenţii chirurgicale estetice periculoase şi neesenţiale, pentru tratamente cosmetice, pentru medicamente sau nutrimente foarte costisitoare. Conform acestor filosofi, nu este o alegere morală sau socială refuzarea sau acceptarea intervenţiilor de îmbunătăţire, ci este o decizie care este luată calculând costurile, siguranţa şi eficacitatea [4].

Ceea ce noi putem şi trebuie să facem confruntându-ne cu ideologia postumanismului, este să „activăm o reflecţie critică asupra corpului uman care să poată identifica limitele biotehnologiilor GNR şi informatice, fără a ridica în slăvi tehnologia şi dispreţuind corpul, dar nici să ridicăm în slăvi corpul dispreţuind tehnologia: obiectivul este acela de a permite intervenţiile biotehnologice, genetice şi informatice asupra corpului uman fără a denatura identitatea, evitând transformări iremediabile asupra corporalităţii şi specificităţii” [5].

Şi chiar dacă în cele din urmă omenirea va reuşi să schimbe în mod iremediabil corporalitatea noastră umană, acest lucru nu va conduce la pierderea umanităţii noastre sau la transformarea noastră în postumani. În acel punct, având o nouă fizionomie, trăind într-o lume diferită, poate vom gândi diferit, dar cine ne poate spune că nu vom mai fi umani?

Imortalitatea terestră – o iluzie scumpă

„Manipularea genetică ar putea conduce la rezultate mai bune [pentru a ne prelungi viaţa] şi, ţinând cont de setea noastră de nemurire, modificarea biologiei care stă la baza îmbătrânirii noastre ar putea fi prima intervenţie asupra liniei germinale” [6]. Dacă acest lucru se va întâmpla în realitate nu depinde doar de posibilităţile tehnice, ci şi de propriile noastre decizii care ar trebui să ţină cont de toate aspectele relative unei astfel de practici.

Indiferent care vor fi intervenţiile descoperite de ştiinţă în tentativa de a găsi nemurirea sau prelungirea vieţii noastre, putem conveni asupra faptului că „dacă pe de-o parte acest lucru este un avantaj personal, pe de altă parte prelungirea vieţii umane generează boli cronice” [7] şi creşte toate costurile sociale conexe. Bineînţeles, posibilitatea de a găsi „nemurirea tinereţii” şi de a elimina orice formă de boală ar rezolva problema bolilor cronice, dar nu ar rezolva toate problemele sociale sau economice cauzate de nemurirea noastră terestră.

Din altă perspectivă există şi o problemă politică: dacă prelungirea vieţii umane va conduce la consecinţe nefavorabile, va fi foarte dificil pentru guvernele care au permis acest lucru să întoarcă armele împotriva acestor tehnici de prelungire a vieţii. În aceste circumstanţe, conform unora, nu mai avem nevoie de etică pentru a respinge dorinţa de a ne prelungi semnificativ viaţa pe Pământ, ci ajunge raţiunea şi frica de riscurile ireversibile pentru a face acest lucru: „singură, problema politică oferă un motiv foarte clar pentru a fi prudenţi. Nu avem nevoie de etică [8]: ne ajunge o aversiune motivată împotriva riscurilor enorme şi ireversibile” [9].

Bineînţeles, bolile şi moartea nu sunt un lucru pe care trebuie să cauţi, să ţi le doreşti, dar acest lucru nu trebuie să conducă în mod implicit la refuzarea lor şi la crearea unei „medicini «atotputernice»” [10]:

Eliminarea bolii şi a morţii, sunt dintr-un punct de vedere justificabile pe plan psihologic, fiind inteligibil instinctul vital al omului de a-şi conserva viaţa, dar este totuşi şi produsul iluziei omului modern şi postmodern dominat de impulsul omnipotenţei, care nu vrea să-şi recunoască limitele: omul pretinde reîmproprietărirea subiectivă a morţii, vrea să-şi „gestioneze” propria moarte care nu mai este înţeleasă ca fiind ceva ce trebuie să suporte pasiv sau un eveniment inevitabil al vieţii, ci ca un eveniment programabil în prima persoană [11].

Pe de altă parte, nimeni nu ne va putea cere să trăim pentru eternitate. Ar fi o decizie personală, liberă, care va depinde de costurile sociale şi de posibilităţile tehnologice:

Cred că generaţia căreia îi aparţin şi cea a fiilor ei vor fi ultimele care vor trebui să se confrunte cu experienţa morţii, cel puţin în felul în care specia noastră a întâlnit-o până acum (şi asupra acestui lucru oamenii de ştiinţă încep să vorbească) şi cred că acest lucru va fi, din multe puncte de vedere, consecinţa cea mai perturbatoare a „Singulariţăţii” în care intrăm. Acest lucru, evident, nu înseamnă că descendenţii noştri vor deveni brusc cu toţii nemuritori (chiar dacă acest cuvânt este împrumutat din mitologie, el va reuşi să-şi păstreze un anumit sens). Doar că, pe de-o parte, ingineria genetică în curând va putea prelungi aproape indefinit posibilităţile noastre de viaţă biologică, iar pe de altă parte se vor multiplica stadiile intermediare în care va fi posibilă menţinerea funcţiilor unui gând sau a unei personalităţi individuale în structuri parţiale sau total extrabiologice care vor conserva puţin din planul nostru anatomic. Până unde va trebui să prelungim viaţa – în sensul propriei autoconştiinţe – va deveni, probabil, o alegere subiectivă în raport cu costurile sociale ale duratei sale şi ale responsabilităţilor care vor deriva din ea [12].

Până nu de mult, predecesorii noştri credeau că „moartea era unica certitudine în viaţa omului; astăzi, nemurirea terestră pare a fi inevitabilă”, dar o nemurire terestră care nu va cunoaşte bătrâneţea, va fi una plină de energie şi fericire [13].

În realitate, însă, lumea în care se va putea trăi pentru eternitate, dincolo de riscurile „politice” ale ireversibilităţii sau ale costurilor necesare pentru susţinerea unei populaţii care nu mai moare, rămâne o lume ştiinţifico-fantastică care, din punctul nostru de vedere, este propusă pentru a substitui dorinţa nemurii spirituale într-o lume în care ştiinţa îşi asumă rolul salvatorului atotputernic.

____________________

[1] Cf. C.C. Hook, «Transhumanism and Posthumanism» în S.G. Post, Encyclopedia of Bioethics, Macmillan, New York 20043, 2517-2520, 2518.

[2] C.B. Mitchell (et al.), Biotechnology…, 62.

[3] Ibid., 150.

[4] Cf. G. Stock, Riprogettare…, 219-220.

[5] F. D’Agostino – L. Palazzani, Bioetica. Nozioni fondamentali, La Scuola, Milano 2007, 174.

[6] Cf. G. Stock, Riprogettare…, 113.

[7] P. Ferri, Bioetica, Ambiente e Salute. Alla ricerca di un possibile modello di salute, Monte Università Parma, Parma 2007, 235-236.

[8] Nu este foarte clar ce înţelege autorul când vorbeşte de etică, însă orice act uman are o valenţă morală, deci implicit orice analiză a comportamentului uman poate fi interpretată drept o analiză etică.

[9] J. Baron, Contro la Bioetica, 104-105.

[10] P. Cattorini, Bioetica. Metodo ed elementi di base per affrontare problemi clinici, Elsevier, Milano 20063, 79.

[11] L. Palazzani, Introduzione alla Biogiuridica, 184-185.

[12] A. Schiavone, Storia e destino, Giulio Einaudi, Torino 2007, 74.

[13] A. Vaccaro, L’ultimo esorcismo. Filosofie dell’immortalità terrena, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna 2009, 6.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here