Sunt feministă și mă opun avortului

942 views
0
DISTRIBUIȚI

Erika Bachiochi

Erika BachiochiErika Bachiochi este doctor juris, avocată în baroul Massachussets și membră a Forumului Catolic al Femeilor al Misiunii Permanente a Vaticanului pe lângă ONU. Autoarea cărții Women, Sex and the Church și a studiului Embodied Equality: Debunking Equal Protection Arguments for Abortion Rights, apărut la Harvard Journal of Law & Public Policy. Acest articol de opinie feminist a apărut în original la CNN.

Sondajele efectuate după pronunțarea deciziei Roe c. Wade au arătat în mod constant că femeile favorizează restricțiile pentru avort, și în numere mai mari decât bărbații. Dar cum este posibil acest lucru? Cum poate orice femeie să dorească limitarea licenței de a face avort acordată lor de Curtea Supremă a SUA în urmă cu 42 de ani?

Deoarece odinioară am susținut dreptul la avort, cunosc prea bine tentația de a vedea dreptul la avort ca pe o reprezentare a egalității femeii [cu bărbatul]. În definitiv, sarcina cu un copil nedorit pare să întrerupă capacitatea femeii de a-și croi viitorul conform scopurilor și ambițiilor sale. Mai tulburător, o sarcină în sărăcie sau când ea este deja copleșită de îngrijirea altor copii, sau poate când se confruntă cu riscuri de sănătate, pare într-adevăr o nedreptate care atinge numai femeile.

Avortul pare să le ofere femeilor un răspuns practic la responsabilitatea disproporționată ce poate rezulta în urma actului sexual.

Dar avortul, care adeseori în cultura noastră este soluția implicită în cazul sarcinilor neașteptate, încearcă să „vindece” această asimetrie sexuală: faptul biologic că femeile rămân gravide și bărbații, nu. Și face acest lucru punând responsabilitatea îngrijirii – sau eliminării – vieții unei ființe umane noi, aflate în dezvoltare, numai în cârca femeilor.

Avortul nu implică niciun fel de așteptări de la bărbați, de la medicină sau de la societate. Avortul le trădează pe femei, făcându-ne să credem că trebuie să devenim ca și bărbații – adică, să nu mai fim gravide – pentru a atinge paritatea cu aceștia, în plan profesional, social, educațional. Și dacă suntem sărace, copleșite sau abandonate de tatăl copilului sau dacă am avea cheltuieli prea mari pentru noi sau pentru copilul nostru, „responsabilitatea” socială ne impune să scăpăm de propriile vlăstare.

Feministele de astăzi ne aplaudă. Este aceasta într-adevăr egalitatea pe care o căutam acum 42 de ani?

Cred că majoritatea femeilor dorim să avem o cultură care respectă și valorizează femeile nu numai pentru nenumăratele talente cu care noi contribuim ca indivizi în profesiile noastre, în comunitățile noastre și în țara noastră. Femeile doresc, de asemenea, să trăiască într-o societate care, în același timp, prețuiește capacitatea noastră definitorie și absolut minunată de a purta în pântece o nouă viață de om. Vrem să fim respectate pentru munca pe care o depunem ca mame.

Poster al mișcării „Feminists for Life”
Poster al mișcării „Feminists for Life” din SUA

Cum ar fi o cultură în care capacitatea femeii de a purta în pântece copii ar fi recunoscută nu ca un impediment în calea statutului nostru social, și în niciun caz ca singura rațiune de a exista a femeii, ca odinioară, ci ca un bun pentru care întreaga societate ar trebui să arate un pic de recunoștință? În loc să structureze societatea în jurul bărbatului, care nu are nici pântece, nici „dureri de cap”, nu ar fi cazul ca societatea să fie structurată în jurul acelora care, pe lângă capacitatea de a face tot ce fac bărbații, pot de asemenea să poarte o nouă viață umană?

O astfel de restructurare culturală în sprijinul îngrijirii – pe care o doresc feministele pro-viață – ar fi benefică și pentru tații acestei generații. Mulți bărbați din ziua de astăzi preferă să dedice cu mult mai mult timp și atenție copiilor lor decât făceau sau puteau face tații din generațiile anterioare. Politicile pro-femeie, pro-copil, pro-familie ar trebui să favorizeze acest lucru.

Nu toate femeile devin mame, dar cele care o fac depind, în obținerea sprijinului social și profesional, de respectul cultural atât pentru sarcină, cât și pentru maternitate. Când denigrăm copilul care se dezvoltă în pântece, o realitate științifică pe care mulți lobbiști pro-alegere au ajuns să o recunoască, atunci denigrăm și distorsionăm ceea ce reprezintă mama acelui copil. O echivalăm pe aceasta cu drepturile de proprietate asupra propriului copil nenăscut, aflat în dezvoltare (la fel cum soții aveau, odată, drepturi de proprietate asupra soțiilor lor).

Îi oferim „dreptul” inuman (dar de 42 de ani, protejat constituțional) de a decide soarta altei ființe umane, a unui copil vulnerabil – copilul ei – față de care are datoria pozitivă de a-l îngriji. Facem toate acestea, în loc de a-i oferi suma ajutoarelor familiale și sociale de care are nevoie, indiferent de situația ei, și de a prețui rolul pe care ea îl joacă în miracolul vieții umane.

Trăim, însă, într-o epocă în care a vorbi despre acest miracol sau despre diferențele biologice dintre sexe pare depășit, ca și cum am fi depășit sexul în minunata lume nouă a „fluidității genurilor”. Pare a exista un efort de eradicare a noțiunilor de mamă și tată – ca și cum acest lucru ar fi un avantaj pentru progres, ca și cum societatea ar fi în sfârșit liberă de acele categorii perimate și deterministe reprezentate de masculin și feminin.

Dar iată problema: putem să ne prefacem că diferențele dintre sexe nu există, dar femeile sunt cele care poartă povara atunci când o facem. Și bărbații, și femeile fac sex, dar femeia rămâne gravidă, femeia trebuie fie să găsească modalități de a-și îngriji și a-și hrăni, cu curaj și sacrificiu, copilul care se dezvoltă în pântecele ei, fie să facă inimaginabilul și să curme viața propriului copil. Bărbații pot să facă sex și să meargă mai departe, iar odată cu „dreptul” conferit lor de decizia Roe, o fac în numere tot mai mari.

Este timpul să admitem adevărul despre diferențele sexuale – acest adevăr frumos și miraculos – și să modelăm societatea astfel încât să acorde prioritate în îngrijire acelora care se îngrijesc de cei mai vulnerabili dintre noi. Și este timpul să cerem mai mult, mult mai mult, de la bărbați.

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorPatru motive pentru a te alătura campaniei „40 de zile pentru viață”
Articolul următorȘtiri pe scurt (10 martie 2015)
Guest Post
Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori: William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here