Povestea ofițerului FBI care a vrut să-și avorteze fetița cu Sindrom Down

22313
1
DISTRIBUIȚI

Heath White este un bărbat „perfect”, care a făcut totul la perfecțiune: studiile, atletismul, cariera sa de ofițer FBI. Crescut în estul Texasului (SUA), știa un singur lucru: succesul. A câștigat o bursă la North Western State, în statul american Louisiana. Acolo a început pasiunea sa pentru alergat, dar și suita de reușite în viaţă.

Heath le-a povestit reporterilor de la emisunea E:60 a postului de televiziune ESPN că la școală avea numai note mari:

„După ce am absolvit liceul, am intrat la facultatea de drept pentru un semestru și am fost acceptat într-un program de antrenament pentru piloţi al Forţelor Aeriene ale Statelor Unite. Am crescut cu filmul Top Gun. Voiam să fiu Maverick (n. ed. — un personaj din film).”

ANTRENAT PENTRU SUCCES

După absolvirea clasei de piloţi, White a cerut-o în căsătorie pe prietena lui din școala generală: „La sfârșitul festivităţii de absolvire, toţi colegii s-au adunat în jurul lui Jeniffer, iar eu am îngenuncheat în faţa ei în timp ce toţi strigau: «Vrei să te căsătorești cu mine?»” Jennifer, viitoarea doamnă White, a răspuns afirmativ. În documentarul de la ESPN, ea își amintește cu nostalgie: „O doamnă s-a apropiat de mine și m-a întrebat: «Până la urmă pe care l-ai ales?» «Pe cel cu inelul», i-am zis.”

„Copiii noștri aveau să fie deștepţi, pentru că amândoi suntem absolvenţi de facultate. Urmau să fie perfecţi”, povestește Jennifer. Primul lor copil, Peeper, o fetiţă născută în 2005, a fost, desigur, și ea, perfectă, ca tot ce făcea Heath.

MOMENTUL DE CUMPĂNĂ

Peste un an, cei doi soţi, care și-ar fi dorit și un băieţel, așteptau din nou un copil. De data aceasta, lucrurile nu au mai fost la fel de minunate. Testele prenatale au arătat că acesta urma să aibă Sindrom Down, o boală provocată de un cromozom în plus, care întârzie și limitează modul în care copilul se dezvoltă, atât fizic cât și mental.

„El voia să fie perfect și voia să se asigure că nimic din ceea ce făcea nu-i va sta în cale. Nu era ceea ce plănuise, nu era familia pe care plănuise să o aibă. Nu mai era totul perfect, și asta nu era bine”,

își amintește cu amărăciune soţia lui.

Întrebată de reporterul de la ESPN de ce anume s-a temut cel mai mult în acele clipe, Jennifer a răspuns onest:

„Că mă va părăsi, că pur și simplu va fugi. Și cel mai rău era că știam că îmi va cere să avortez, deoarece principiile lui în legătură cu avortul nu erau atât de puternice ca ale mele!”

Ulterior, Heath nu a negat aceasta:

„Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă s-o forţez să facă un avort! Principala mea grijă era în legătură cu ce va crede lumea despre mine: ca bărbat, ca pilot, ca ofiţer în Forţele Aeriene.

Ce slăbiciune a mea a provocat acest lucru?!”

Jennifer își amintește și acum cu tristeţe de acele clipe:

„Nu a avut un comportament urât, obraznic sau abuziv. Dar pur și simplu era absent emoţional…”

„DE CE EU?”

Iată ce au povestit cei doi, în faţa camerelor de filmare, despre zbuciumul de atunci:

Heath White:

„Sunt superior din punct de vedere genetic. Sunt un câștigător cu sânge de campion. Să afli că vei avea un copil cu Sindromul Down e ca și cum ai muri. Așa mă simţeam eu. Mă simţeam de parcă aș fi primit un copil defect. Aveam permanent în minte întrebarea: de ce eu?…”

Jennifer White:

„Îl iubesc pe bărbatul acesta mai mult decât propria mea viaţă, deci a trebuit să mă gândesc ce ar fi dacă aș scăpa de fetiţă. Și îmi aduc aminte că o voce slabă din interior îmi spunea că nici nu se pune problema. Nu se va întâmpla așa ceva! Eu am luptat cu aceste gânduri aproape o oră. El a luptat luni în șir.”

PUNCTUL DE COTITURĂ

Paisley White s-a născut pe 16 martie 2007. Jennifer povestește despre acele momente: „M-am simţit de parcă pierdusem un copil, deși copilul era chiar în faţa mea. Dar, după ce am început s-o alăptez, mi-am zis că e perfectă, vom fi bine cu toţii.” Privind-o, i s-a părut că nici nu arată de parcă ar avea Sindromul Down. Dar Heath a adus-o imediat cu picioarele pe pământ, spunându-i că se
vede clar că fetiţa are Down.

„Pentru Heath, care în perioada aceea încetase să mai alerge în competiţii, acceptarea a durat câteva luni”,

își amintește și Jennifer. Dar ce anume l-a făcut să își schimbe atitudinea?

„Momentul decisiv”, povestește Heath, „a fost când am gâdilat-o, iar ea a început să râdă și a încercat să mă îndepărteze. Iar râsul ei și faptul că interacţiona cu mine m-au făcut să înţeleg că este la
fel ca orice alt copil. Este copilul meu.”

Întrebat ce simte când își aduce aminte de acel moment, Heath spune: „Fericire. Pentru că în acel moment Paisley a reușit să mă schimbe!”

„SINDROMUL DOWN E ȘI DESTINUL MEU!”

De atunci, Jennifer povestește că Heath a început să alerge din nou — de data asta împingând-o pe Paisley în cărucior.

„Ca să vadă lumea că sunt mândru de ea”, explică Heath. „Nimeni nu știa cum m-am simţit înainte de a se naște. Iar dacă voi reuși să împiedic măcar o familie sau o persoană să trăiască cu sentimentul de vinovăţie și să facă greșeala pe care era cât pe ce s-o fac eu, va merita preţul plătit mai târziu, când Paisley va afla adevăratele mele sentimente.”

fl-participants-column24aPe 2 martie 2008, înainte ca Paisley să împlinească un an, au alergat la primul lor maraton. Jeniffer povestește că ea și fata se aflau în public, la 100 de metri de linia de sosire. Heath le-a văzut și s-a oprit. „Noi l-am întrebat «Ce faci?», iar el a zis: «O iau în braţe până la linia de sosire!»” — o linie de sosire care a fost punctul de plecare pentru ceea ce a urmat.

Heath a continuat să alerge la maratoane împreună cu fata lui. A câștigat chiar și medalii împreună cu ea, inclusiv locul întâi. „Primul lucru pe care îl vede cineva când se uită la Paisley este Sindromul Down și vreau ca același lucru să-l vadă și când se uită la mine”,
spune tatăl, care și-a tatuat pe piept diagnosticul fetiţei.

ULTIMA CURSĂ

Heath și Jeniffer au adus pe lume al treilea copil în 2010. O altă fetiţă, pe nume Tex. Iar în 2012, la data interviului, așteptau
al patrulea copil, tot o fetiţă, care s-a născut în octombrie, în același an.

Pe 4 martie 2012, la 38 de ani, Heath White a împins-o cu căruciorul pe Paisley, acum în vârstă de 5 ani, pentru ultima oară, la o ultimă cursă. Cu aceasta, se împlineau 321 de mile alergate
împreună de tată și fiică — un număr cu o semnificaţie profundă, pentru că Sindromul Down este dat de a treia replicare a celui de-al 21-lea cromozom.

„A fost un moment greu, de-abia mi-am recăpătat răsuflarea”, povestește el. „Nu știu dacă a fost epuizare fizică, dar eram destul de emoţionat, știind că va fi ultima oară când alergam împreună.”

Heath crede că a venit ziua când Paisley se poate juca, poate merge mai departe fără ca el s-o mai împingă de la spate.

PERFECȚIUNEA E ÎN DRAGOSTE

Jennifer observă: „La început, Heath a spus că nu vrea să aibă grijă de cineva pentru tot restul vieţii lui. Acum se îngrijorează
că s-ar putea să nu ajungă să aibă grijă de ea pentru tot restul vieţii ei.”

Într-adevăr, nicio medalie și nicio distanţă nu pot șterge grijile unui tată pentru fata lui: „Mă tem că cineva o va numi într-o zi «retardată». Cineva poate va folosi acest cuvânt în prezenţa
ei, pentru că e diferită. Iar eu va trebui să-i explic cum stau lucrurile cu societatea și s-o ajut să-și reconstruiască stima de sine spunându-i cât de mult o iubesc.”

Este, poate, unul din motivele pentru care, între curse și maratoane, Heath s-a așezat la birou și a început să scrie o scrisoare adresată fetei lui.

„A fost modul meu de a mă căi. Dacă n-aș fi scris scrisoarea, ea n-ar fi știut cum m-am simţit înainte să se nască. Putea fi secretul meu rușinos, pe care l-aș fi dus în groapă cu mine. Dar nu voiam să mai fie un secret, voiam ca ea să știe că reprezintă totul pentru mine”, spune tăticul Heath.

Iată ce i-a scris:

Dragă Paisley,

Am vrut să-mi rezerv un moment ca să-ţi spun despre furtuna emoţională prin care m-ai făcut să trec în ultimii doi ani. M-am temut că într-o zi vei afla cât de fricos și de egoist am fost și, cu cât m-am gândit mai mult la asta, cu atât am devenit mai hotărât să-ţi spun adevărul. Vreau ca oamenii să știe cât de multe m-ai învăţat, cât de mult te iubesc.

Înainte să te naști, eram îngrijorat numai de modul în care dizabilitatea ta va afecta imaginea mea. Nu există pe lume o oglindă mai bună decât tine. Tu ești lumina și întunericul meu și
este un privilegiu să-ţi fiu tată!

Te voi iubi întotdeauna!

Tati

Scrisoarea este o mărturisire adresată unei persoane care n-a citit-o niciodată. Persoana de care semnatarul a vrut să fugă și către care fuge acum. Tatăl care cândva nu a vrut-o spune acum:

„Tot ce am făcut, tot ce am încercat să realizez nu a fost perfect. Dar dragostea mea pentru Paisley este perfectă. Voi fi mereu acolo ca să mă asigur că trece de linia de sosire.”

La Stiripentruviata.ro gasiti materialul complet, inclusiv comentariile câtorva părinţi americani care au vizionat reportajul. Varianta prescurată este luată din numărul 4 al revistei „Pentru Viață”, apărut cu ocazia Marșului pentru Viață 2015.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

1 comentariu

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here