Prietenie. Homosexualitate. Prietenie?

1169
3
DISTRIBUIȚI

friendsportrait2În ultima vreme se pare că subiectul homosexualităţii a ajuns „hot”, atât de hot încât simt că va începe cât de curând să ne plictisească teribil, să ne aducă la suprasaturaţie toată această polemică acerbă pro şi contra.

Pro s-a spus cam tot ce era de spus. Să fim serioşi: nu secolul 20 a inventat homosexualitatea! Ea a existat, cel mai probabil, de pe la începuturile existenţei umane. Dar în ultimele decenii Hollywood-ul a dus treptat propaganda pro homosexualitate într-un crescendo de dimensiuni epice de la filmele soft, cu subiecte de amoruri siropoase între persoane de acelaşi sex, până la mari drame cu care de-a dreptul ţi-era greu să nu simpatizezi, urmat îndeaproape de toată pleiada de artişti în vogă ce şi-au avut „coming out”-ul şi apoi au început prin versuri mai mult sau mai puţin explicite, prin videoclipuri şi spectacole live să promoveze acest „stil” de viaţă, astfel încât, iată-ne în 2015, într-o Românie aşa zis creştină (cu tot respectul, mă tem că din ce în ce mai puţin ortodoxă) în care majoritatea tinerilor, cred, a ajuns să considere că, da, homosexualitatea este normală, înăscută şi, până la urmă, perfect acceptabilă. De ce nu?

Chiar aşa: de ce nu?

Cum te-ai putea opune atunci când întreaga ta fiinţă îţi spune că iubeşti? Ştim cu toţii: nu poţi. Mai ales că ai auzit în mod repetat de când te ştii că dragostea e totuna cu atracţia sexuală.  Nu, nu poţi, iar dragostea este „ceva” ce vine din noi (de dincolo de noi, câteodată) şi ne copleşeşte făcându-ne să dispărem pur şi simplu, ca un fulg în faţa unui tsunami. Noi nu mai existăm decât prin ceea ce simţim, acea imensă, de neînfruntat, dragoste. Iar dacă se întâmplă să fie o persoană de acelaşi sex, care ar putea fi diferenţa? De ce ar fi asta o problemă?

Păi nu e. Nu mai e. Zice America. Marea, democratica şi dreapta Americă.

Nu cred că mai e cazul să polemizăm. Ce era de spus, s-a cam spus, ce era de scris, s-a scris.

Cunosc mulţi homosexuali şi lesbiene. Cu unii am fost prietenă. Cu alţii mai sunt. Unii s-au declarat cu mândrie aşa, alţii încă nu au făcut-o. Încă.

Într-una din discuţiile mele cu unul dintre ei, unul dintre cei ce încă nu au recunoscut public, o discuţie în care subiectul era homosexualitatea, văzându-l cum se chinuie să îşi ascundă starea, m-a cuprins un nesfârşit sentiment de milă faţă de el. M-am tot gândit ce viaţă de coşmar trebuie să fie aceasta: o minciună nesfârşită faţă de tine însuţi, faţă de propria ta familie, faţă de toţi cei din jur, păstrarea aparenţelor, zâmbetele false… Minciuna. Cred că nu poate fi nimic mai firesc decât dorinţa imensă, nestăvilită a acestor oameni de a spune tuturor, odată, în faţă, urlând: „da, sunt homosexual, şi ce e cu asta? lăsaţi-mă în pace!”

Mila aceea nesfârşită nu reuşesc să o uit…

Până la urmă, oricum o sucim şi o învârtim, vorbim de nişte oameni chinuiţi (era să scriu „bolnavi”, dar nu ar fi politically correct, nu?). Oricum o sucim şi o învârtim, chiar lăsându-l pe Dumnezeu şi Biblia la o parte, legislaţia şi legiuitorul, vine biologia şi anatomia să ne arate negru pe alb că anusul nu e conceput ca să fie poartă de intrare în corp, iar vaginul şi uterul femeii mai au şi alte funcţii pe lângă cele de a produce plăcere. Oricâte legi, polemici, articole deştepte va scrie absolut oricine de pe această planetă despre homosexualitate, pro sau contra, biologia, săraca, în tăcuta şi umila ei existenţă, ne aminteşte mereu că o femeie este concepută pentru a se uni fizic cu un bărbat. Punct.

Şi atunci?

De unde toată înverşunarea asta împotriva a ceea ce este atât de limpede şi de necontestabil?

Pe de altă parte, de unde înverşunarea asta a creştinilor de varii denominaţiuni împotriva unor oameni atât de vădit tulburaţi? (iar era să scriu „bolnavi”, dar nu ar fi politically correct, nu e aşa?) Chiar nu le vedem boala? Chiar nu le vedem durerea? Chiar nu îi VEDEM?

Răspunsurile s-au dat deja, sunt sigură, eu mă întreb şi vă întreb acum numai şi numai retoric, pentru că, de fapt, am conştientizat recent faptul că încă ceva începe să mă deranjeze la toată această controversă.

Mi-e teamă că nu va mai trece prea multă vreme, sau poate că vremea a şi sosit, până când vom ajunge să privim cu suspiciune orice băiat care iese împreună cu prietenul lui, orice bărbat care este în aceaşi maşină cu un bărbat, orice îmbrăţişare dintre doi bărbaţi sau dintre două femei, orice poză postată pe vreun site de aşa-zisă socializare în care apar două persoane de acelaşi sex.

Deja trăim asta, mulţi dintre noi.

E clar ca lumina zilei: oricât s-ar strădui, doi homosexuali nu vor putea avea copii. În ciuda tuturor procedurilor medicale sau comerciale, pe cale biologică, firească, natural, două persoane de acelaşi sex nu pot procrea.  Ce să îi faci? Biologia.

Dar de aici până la a-i cataloga pe toţi cei care au prieteni de acelaşi sex ca suspecţi de homosexualitate, nu e decât…o jumătate de pas.

Familia homosexuală legiferată sau nu, este o aberaţie socială care se sfârşeşte, moare în sine, care nu are viitor.

Prietenia, însă, acea legătură firească şi extrem de puternică, iată viitoarea victimă a propagandei homosexuale!

De 6 ani fiind în cadrul unei campanii de informare a tinerilor despre diversele riscuri legate de comportamentul sexual libertin mi-a fost dat să văd şi să aud (şi să îmi amintesc) toată gama de dileme adolescentine. Nu odată am auzit la clasă spunându-se, de obicei în gura mare şi nu întotdeauna cu dorinţa de a jigni, despre unul sau altul că ar fi „gay”. Sunt ei, oare?

Toată această presiune care se pune de cele mai multe ori asupra unor adolescenţi mai sensibili decât majoritatea, nu face decât să îi seteze, să îi oblige, practic, să o apuce în viaţă pe acest drum. Nu ştiu câţi dintre adolescenţii de 14-15 ani cărora li se spune aşa ceva şi care, mai apoi, ajung să îşi împroprieze afirmaţia, chiar înţeleg despre ce este vorba.

Da, la 14 ani s-ar putea să îţi fie mai uşor să ai în preajma ta colegi de aceeaşi vârstă. Te transformă asta, instantaneu şi fără de tăgadă într-un homosexual?

Da, la 14 ani şi cu un tată indiferent şi/sau alcoolic, s-ar putea să găseşti mai uşor afecţiunea pe care o cauţi lângă o fată, poate chiar în îmbrăţişarea ei, dar te transformă asta instantaneu şi fără de tăgadă într-o lesbiană?

Da, s-ar putea să mergi pe la 16 ani la un chef şi după câteva beri să te săruţi cu cineva de acelaşi sex. Ai văzut lucrul ăsta de mii de ori prin filmele şi videoclipurile care ţi-au făcut educaţia. Dar te transformă asta pe vecie într-un om care urmează să nu mai aibă parte de viitorul şi stabilitatea unei vieţi oferite de urmaşi şi urmaşii urmaşilor tăi?

Dar dacă ţi se pune mereu şi mereu eticheta asta şi ajungi să crezi şi tu la un moment dat aşa ceva despre tine te transformă asta instantaneu şi fără de tăgadă într-o lesbiană sau un homosexual?

Eu nu aş crede asta.

Propaganda celor ce deja se consideră homosexuali va afecta, printre multe alte lucruri extrem de importante, şi noţiunea de prietenie. Ceea ce este cât se poate de regretabil, pentru că ştim cu toţii că singurii prieteni adevăraţi sunt cei pe care ni-i facem din copilărie şi mai ştim cât de puternică este această legătură care durează decenii după decenii, mai ales în cazul băieţilor. Vor mai avea băieţii generaţiilor viitoare prieteni? Sau toată această nebuloasă de trăiri, instincte şi propagandă le va fura şi acest (ultim) pilon al existenţei umane?

Este evident pentru cei ce vor să privească lumea cu ochii larg deschişi că ceva se întâmplă. Totul pare să se schimbe în jurul nostru cu o repeziciune de neimaginat.

Dar măcar dacă nu ne-am apuca să lovim atât de repede cu piatra şi măcar dacă am avea ceva mai multă milă şi compasiune, poate atunci, pentru câte un (homosexual) suflet am putea să devenim prietenul de care are atâta nevoie. Indiferent dacă suntem de acelaşi sex sau nu.

Sursa foto: http://1world1family.me/bosom-buddies-a-photo-history-of-male-affection/

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

3 comentarii

  1. Sincer eu nu prea inteleg acest articol. E putin confuz…..cred ca acest subiect trebuie intr-adevar tratat cu mare delicatete si aceste persoane ajutate dar cel mai potrivit ar fi sa existe duhovnici care sa le fie alaturi si sa le explice cunoasterea de sine in primul rand apoi stapanirea de sine. De exemplu multi parinti sufera de episoade de furie, manie si ei invata ca acest comportament trebuie stapanit si tinut in frau. Sau mamele anxioase care trebuie sa isi controleze temerile. Si exemplele pot continua……toti suferim de diferite tulburari dar cheia este sa ni le stapanim, ceea ce nu e deloc usor dar daca toti ne-am manifesta toate angoasele si tulburarile unde s-ar ajunge???? La ceea ce traim astazi- legi contra firii, familii distruse, copii chinuiti….etc

  2. De acord cu tine. Dar a spune „mai potrivit ar fi să existe duhovnici…” înseamnă un fel de spălare pe mâini. Adevărul este că în covârşitoarea majoritate tinerii nici măcar nu ştiu ce înseamnă cuvântul „duhovnic”. Ar fi mai potrivit, da, dar nu este. Poate dacă ortodocşii ar ieşi din admirabilul glob de sticlă în care trăiesc ar vedea realitatea. Până să ajungă la duhovnic oamenii cu pricina se întâlnesc cu vecinul de palier, cu mine sau cu tine. Dacă noi întoarcem privirea sau dăm dezaprobator şi acuzator din cap atunci ajungem aşa cum ai zis: la ceea ce trăim azi. Vina ne aparţine.

  3. Foarte de acord cu primul comentariu. Problema fiecaruia, intr-adevar, se ridica la a aborda crestineste acest aspect. Crestineste inseamna a ierta, insa si a explica si considera ca ei sunt cazuti in greseala. In momentul in care ei sunt mandrii de asa ceva si au pretentia de a educa tinerele generatii, de altfel nascute prin metodele naturale si normale ale sexualitatii, se iese din sfera acceptarii! Acest ultim aspect este cel mai important. Nu stii cata ura au majoritatea dintre ei fata de o familie normala care isi sustine drepturile! Si tare mi-e ca in curand vom avea in manualele de educatie sexuala a copiilor explicatia aspectelor „normale” ale homosexualitatii!

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here