Un soț, cinci copii și un doctorat la New York

8548
0
DISTRIBUIȚI

Ana-Maria-Grigora-si-familia (1)

Pentru că avem nevoie și de exemple, publicăm o mărturie elocventă și emoționantă a unei familii creștine care trăiește cu adevărat în duhul lui Dumnezeu, fără ca viața să le aducă piedici în propria realizare, așa cum indică majora prejudecată din ziua de azi. Fiind pus în fața tentațiilor de tot felul, necatehizat și necunoscător al credinței adevărate, este greu pentru omul contemporan să își depășească preconcepțiile lumești și să ajungă la această ascultare de cele sfinte, iubind viața așa cum o dă Domnul. Ne rugăm la El să ajute celor credincioși, mai puțin credincioși și întregii societăți să își deschidă inima către familie și prunci, așa cum trebuie să fie. Doamne ajută!

M-am născut în Slobozia. Bunica din partea tatălui era din Orăștie și era o femeie foarte înțeleaptă și foarte încercată de viață, le spunea tot timpul să fie așa de apropiați ca miezul într-o nucă. Deși au fost săraci au fost foarte apropiați, foarte pătrunși de duhul lui Dumnezeu. Pe mine m-a influențat foarte mult pentru că era o femeie extraordinar de credincioasă. Pentru ea nu era neapărat mersul la biserică cel mai important, pentru ea contau faptele. Avea o blândețe și un caracter deosebit. Nu avusese multă școală dar era o femeie care avea o înțelepciune extraordinară care m-a marcat, și care se ruga foarte foarte mult pentru noi toți. Rugăciunea era nelipsită la ea, în fiecare zi când termina treaba, fie seara, fie dimineața, fie la prânz, se ducea în cameră și se așeza în genunchi și citea rugăciunile. Era foarte impresionantă prin simplitatea ei, prin curățenia sufletului ei. Zicea: „Să nu faci rău nimănui și dacă poți să faci un bine cuiva niciodată să nu te întorci din a-l face.”

În anul 2001 am venit cu o bursă Fulbright la un master în psihologie la New York University (NYU). Nu mi-am imaginat niciodată că voi rămâne în America! Nici prin cap nu mi-a trecut. După master am rămas să lucrez un an de zile în domeniul meu. Cei de la NYU m-au angajat să lucrez într-un laborator de cercetare pentru dezvoltarea copilului. Între timp, la îndemnul celor din jur, în 2004 am aplicat și am fost admisă la doctorat în psihologie la NYU.

Un taxi către Împărăție

În octombrie 2003 l-am pierdut pe tata. A fost o suferință foarte mare pentru mine și am trecut prin multe momente de deznădejde. În primăvară, într-o sâmbătă, eram în casă, chiar plângeam, eram foarte de deznădăjduită și mă rugam la Maica Domnului: „Maica Domnului ajuta-mă să trec peste momentul acesta de melancolie, de nostalgie, de durere”. Mă simțeam foarte pierdută, neancorată. Și atunci a sunat un cunoscut: „Hai tu, uite că e vecernie la biserica Sfântul Nicolae, e un părinte deosebit acolo, e călugăr, și o să-ți placă. Hai vino!” Eu mergeam de obicei la altă biserică. Și i-am zis: „Cum să ajung eu – era 6 seara, la 6:30 începea vercernia –, de aici, de la un capăt al țării la celălalt capăt al țării, într-o jumătate de ora?” El a zis: „Lasă că vezi tu, haide, vino!”

Și, nu știu cum, mi-a venit în minte, „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și celelalte se vor adăuga vouă” și mi-am zis, „Eu trebuie să caut pe Dumnezeu. Las toate și mă duc!” Am luat taxi-ul și m-am dus la biserică. Acolo era soțul meu, Dănuț, care cânta la vecernie. Din prima clipă când l-am văzut, că e băiat frumos, că e om al Lui Dumnezeu și că e așa bun și deosebit, mi-am zis: „Precis că e căsătorit. Nu cred că e vreo șansă să fie ceva între noi.” Dar nu știu de ce, că a fost primul lucru, de cum l-am văzut. Nu mi s-a mai întâmplat să gândesc despre cineva așa. Și la rândul lui și el m-a văzut.

Părintele care slujea – actualul nostru episcop vicar, PS Ioan Casian de Vicina –, când m-a văzut așa de deznădăjduită mi-a zis să vin să mă spovedesc. Și așa am făcut. Între timp și Dănuț a fost interesat de noua apariție din biserică și, din prieten în prieten, a aflat numărul meu de telefon și m-a sunat: „Uite, sunt băiatul de la biserică, să nu crezi că am vreo intenție rea dar pur și simplu vreau să vorbesc cu tine, să ne cunoaștem. ” Și așa a început această aventură frumoasă, care s-a transformat foarte curând într-o căsătorie.

Copiii

Ne-am căsătorit și, în ciuda faptului că atunci când am intrat la doctorat, în timpul orientării, ni s-a spus clar că nici să nu ne gândim ca pe perioada doctoratului, dacă vrem să terminăm această călătorie lungă, pentru că pe lângă cursuri aveam și foarte multe ore ce trebuiau petrecute în spital, în anul 3 și 4 câte 20 ore pe săptămână iar în anul 5, 40 de ore pe săptămână în spital cu pacienți, să ne întemeiem o familie – aici familie nu înseamnă soț și soție, ci soț, soție și un copil sau mai mulți –, la 9 luni, s-a născut Constantin, primul nostru băiețel, care acum are 9 ani, pentru că așa Îi place lui Dumnezeu, să fie încununată căsătoria și unirea într-un tot cu copilași. Și spuneam: „Dragostea noastră este Constantin.” Aceasta era mica noastră jertfă pentru Dumnezeu, pentru că ne-am găsit unul pe celălalt.

Am pornit amândoi cu ideea că o să avem mai mulți copii și că nu o să ne dăm în lături indiferent cine și cum ne-ar influența în ideea asta. Am pornit așa cu gândul că Dumnezeu ne va ajuta așa cum hrănește păsările cerului și crinii câmpului. Eu am zis așa: pentru mine asta îmi doresc, o familie cu mai mulți copii, mai ales că îl pierdusem pe tata, lucru care m-a marcat extraordinar de mult. Nu vreau să fie copiii mei singuri. Eu dacă mâine mor nu vreau să rămână copilul meu singur pe acest pământ străin, nu vreau să fie despărțiți cum am fost eu cu fratele meu. Eu pentru ei trebuie să fac lucrul acesta, este darul pe care îl dau lor. Nu m-am gândit nici o clipă că e greu pentru că nu există alternative. Greul apare în momentul când ai alternative. Dacă zici: „Aș putea să mă trezesc de la 5 dar mai bine dorm până la 8”, deja a apărut alternativa. Sigur, să dormi până la 8 e mai atrăgător dar dacă îți pui în cap că nu există ora 8, ci doar ora 5 nu deraiezi de la drumul tău, pentru că în mintea ta nu îți creezi alternative. În momentul când cochetezi cu mai multe alternative sigur că atunci există șanse să îți schimbi drumul, să schimbi direcția pe parcurs. Așa m-am gândit, că nu există alternative, că trebuie să merg pe drumul acesta.

Aceasta este o luptă nu numai legată de familie, e o luptă pentru întreaga viață. Întotdeauna atunci când omul va încerca să facă lucrul bineplăcut lui Dumnezeu va veni cel rău, seducător, cu alte idei, cu alte opinii. De aceea cred că este foarte important să te agăți cu disperare de ceea ce zice Biserica, de ceea ce zic Sfinții Părinți că este duhul plăcut lui Dumnezeu. Nu ne putem baza pe ceea ce credem noi, nici pe ceea ce cred alții pentru că dacă mă bazam pe ceea ce credeau cei din jur n-aveam mai mult de un copil, pentru că inclusiv familia, mama, erau foarte înfricoșați că acești copii o să îmi pericliteze cariera. În România toată lumea se aștepta să termin doctoratul, nu să mă încurc cu lucruri de genul acesta pe drum. Chiar și vărul meu a zis: „Gata, aveți primul copil, opriți-vă și termină școala.” Bineînțeles că nu s-a întâmplat așa. La 22 de luni după Constantin s-a născut Iustinian. Constantin s-a născut la sfârșitul anul I de doctorat iar Iustinian s-a născut în martie, anul III.

Bineînțeles că a fost toată lumea surprinsă dar respectând buna tradiție din România că 2 copii trebuie și 2 sunt de ajuns s-au gândit că a fost o întâmplare fericită să avem un al doilea copil dar că acum o să ne oprim și că toate o să fie bune. Bineînțeles că nu ne-am oprit. Adică a fost voia lui Dumnezeu pentru că nu depinde de noi. La sfârșitul anului V, în iulie, s-a născut Augustin. Între Iustinian și Augustin sunt 16 luni. Terminasem și anul acela de practică, de rezidență, pe care l-am petrecut în totalitate în spital. Bineînțeles că Augustin a fost un șoc pentru familie pentru că s-au rupt tiparele. A început toată lumea să zică: „O să fie greu!” Chiar începusem să simt această presiune, durere să vezi că cei de lângă tine, cei dragi ție, nu te sprijină în lucrul bun, lucrul plăcut lui Dumnezeu. Ca și cum nu și-ar dori viața copilului care se năștea și sunt persoanele dragi ție, persoanele iubite. A fost o suferință foarte mare; nu a fost ușor de suportat lucrul acesta.

La noi la biserică, în comunitate, au fost oameni care imediat au admirat și au văzut în lucrul acesta curaj. De fapt toată lumea asta ne spunea, că suntem curajoși, nu neapărat că facem un lucru bun, ci doar că suntem curajoși.

Ana-Maria-Grigora-si-familia (2)

Eu mi-am dorit foarte mult o fetiță. Am avut 3 băieți dar îmi doream foarte mult și o fetiță. Și toată lumea mă descuraja și zicea că după 3 băieți nu mai pot să fac o fată. Când am rămas însărcinată cu Macrina sufeream foarte mult de pe urma faptului că nu acceptau cei din jurul nostru faptul că voiam să mai fac copii, încât nu am spus în România 8 luni de zile că sunt însărcinată. Am spus că vreau să mă bucur de sarcină și de copil și să nu mai aud pe nimeni din jurul meu să spună că nu suntem normali, că nu suntem sănătoși. Chiar și colegi teologi de ai soțului meu ne întrebau ce e cu noi, dacă suntem pocăiți, ce s-a întâmplat? Într-un fel e trist. Pentru mine era o bucurie extraordinară să pot să port un copil, să îi dau viață. E o bucurie extraordinară și dacă nu poți să împărtășești lucrul acesta cu cei mai dragi ție, ființele din care te tragi, sânge din sângele tău, e foarte trist și a fost o mare durere.

Când le-am spus, le-am spus mai mult forțată de împrejurări. În primele săptămâni ale sarcinii cu Macrina, când încă nu știam că sunt însărcinată, am avut un episod ciudat. Întotdeauna când mergeam cu copiii undeva îi număram și eram într-un magazin când am numărat 1 – 2 – 3 – 4. A fost parcă glasul lui Dumnezeu în mine, nu știu, parcă mi-a dat vestea că sunt însărcinată. Și pe urmă am auzit de numele Macrina și nu știam multe despre Sfânta Macrina. Și când am citit despre ea că provenea dintr-o familie de 9 copii, 6 dintre ei ajungând să fie sfinți în calendar și bunica ei, tot Macrina, fusese credincioasă, sora Sfântului Vasile, a Sfântului Grigorie de Nyssa, a Sfântului Petru din Sevastia am zis: „Doamne, dacă eu am să am o fată așa am să îi pun numele ca să fie cum a fost Sfânta Macrina pentru Sfinții Petru, Grigorie, Vasile. Să îi îndemne pe frații ei spre credință, spre rugăciune, să le fie ca un far călăuzitor.” Și cu numele a trebuit să mă lupt pentru că toată lumea dezaproba numele acesta, inclusiv părintele nostru de la biserică. Și l-a influențat și pe Dănuț puțin. După aceea tot Dănuț zicea că „Nu e o sfântă așa ocupată – nu sunt mulți care au numele acesta –, o să aibă grijă multă de Macrina.”. Așa s-a gândit el și s-a hotărât să îi spunem Macrina. După aceea, după Macrina, nu mai eram așa convinși că o să mai avem copii, deși îmi doream. Am făcut o promisiune.

Ana-Maria-Grigora-si-familia (3)Aveam nevoie de o scutire ca să nu mai petrec cei 2 ani în România la care mă obliga bursa Fulbright. Doctoratul l-am terminat după ce am avut-o pe Macrina. Mi-am susținut lucrarea în 2010 dar trebuia să mai fac mici revizii la lucrare și i-am rugat să îmi scrie o scrisoare cum că aceste revizii durează un an de zile ca să mai pot prelungi încă un an șederea. Era ultima șansă. După aceea nu mai puteam să prelungesc, trebuia să mă întorc în România 2 ani de zile. Și pentru noi reprezenta o mare problemă pentru că aveam 4 copii acum.

O prietenă a venit odată la biserică și zice: „Uite, roagă-te la Sfântul Ioan Maximovici că el îi ajută pe cei care au probleme cu actele.” Am început să mă rog: „Sfinte Ioane te rog nu mă lăsa. Vreau să îmi fie familia împreună, nu vreau nimic altceva. Cum crezi tu că e bine dar să fie familia împreună.” Și deși nimeni nu ne dădea șanse – avocații spuneau că e ca și cum am vrea să urcăm pe Everest – pe 1 aprilie 2011 ne-au venit documentele necesare.

Și deși îi promisesem Sfântului Ioan că dacă mă ajută o să mai nasc un copil, nu mi-am ținut promisiunea.

Chiar atunci, chiar așa aveam ispita asta să mi se pară că va fi greu să mai fie încă un bebeluș. Dar între timp fratele meu a avut al treilea copilaș, care s-a născut cu o boală foarte rară la ficat. Am fost așa de disperată, de deznădăjduită încât am zis: „Doamne, dacă îl salvezi pe Ionuț o să rămân însărcinată și o să fac un copilaș. Așa practic am zis să fie jertfa mea, să cresc și eu un copil dacă Dumnezeu ajută să-l salveze pe Ionuț.” Și într-adevăr m-am ținut de cuvânt. Chiar atunci ne-am hotărât să facem și al cincilea copilaș și așa a apărut Maria, cea mai micuță care a făcut un an. S-a născut chiar în Duminica Tuturor Sfinților.

Profesia

A fost nevoie de multă disciplină, de foarte multă muncă și de multă nădejde în Dumnezeu ca să pot termina doctoratul și să cresc și copiii în același timp. Tot timpul m-am gândit că există o soluție și Dumnezeu nu mă va lăsa, îmi va trimite ajutor, îmi va pune în cale oameni care să mă ajute, care să înlesnească lucrurile. Am mers înainte cu hotărârea celui care vrea să spargă stânca și dă cu târnăcopul până face drum prin stâncă. Bineînțeles că am avut foarte mult ajutor din partea soțului meu, foarte multă susținere, și morală și materială, și ajutor practic cu copiii.

Am făcut psihologia clinică a copilului în specialitate, și pot să lucrez și cu adulții, și cu cupluri, și cu familiile. Aș putea să fiu psiholog clinician. Dar munca clinică înseamnă să fii plecat de la 8 la 6 și asta înseamnă să fii absent din viața copiilor tăi, să îți crească alții copiii. Nu pot să fac așa ceva. Pentru mine e foarte important timpul cu copii. Și cantitatea, nu numai calitatea. Mi-am zis de la început că nu îmi e suficient să fac acești copii, eu trebuie să fiu parte importantă din viața lor, trebuie să fiu prezentă cât mai mult. Americanii spun că nu e cantitatea timpului petrecut cu copiii, că e calitatea mai importantă. Însă nu sunt de acord cu asta. Calitatea e importantă dar și cantitatea. Pentru că eu cred cu putere că fiind implicați și fiind un model în viața lor va fi hotărâtor pentru creșterea lor de mai târziu și la rândul lor sper să facă și ei la fel cu copiii lor, să-și pună copiii lor pe primul plan, dar nu pe primul plan în sensul că îi răsfățăm, ci pe primul plan în sensul că sunt persoanele cele mai importante în viața noastră cărora le dăruim în primul rând timp, nu neapărat lucruri materiale, ci timp.

Așa că am ales mai mult partea de cercetare – sunt evaluator al unor programe guvernamentale. Împreună cu o prietenă am deschis o firmă și principalul nostru client este Departamentul de Educație al orașului New York. Ideea era că în jur de 25% din copiii Americii, au probleme psihologice: lipsă de atenție, hiperactivitate, depresie, anxietăți, traume. Și pentru că sistemul de sănătate nu poate să aibă o capacitate atât de mare încât să îi trateze pe acești copii au înființat aceste programe de după-școală în care un lucrător social cu pregătire clinică, merge și oferă terapie de grup copiilor. Iar noi evaluăm reușita acestor programe. Lucrăm cu 9 districte școlare și cu 34 școli.

Când a fost ceremonia de absolvire la doctorat, ne-am dus cu toți patru. Macrina avea trei luni, era în cărucior. Am mai luat prieteni să fie cu noi și ziceau că toată lumea vorbea de mine: „Uite-o p-aia cu patru copii.” Era de neimaginat că puteai să faci și copii și doctoratul. Acum când mă uit în urmă mă gândesc, „Doamne, e o minune”. Chiar mi se pare o minune. De multe ori vrei să vezi minuni, vrei să vezi că s-a făcut o vindecare miraculoasă, cine știe ce ne mai închipuim noi că sunt minunile. Dar de fapt acestea sunt minunile. Suntem înconjurați de minuni. Sunt minuni în fiecare zi numai că noi nu avem ochi să le vedem și să le cuprindem.

Căsătoria

Este calea spre mântuire. În sensul că are și momente de bucurie sufletească, dar și momente foarte grele, de frustrare. Și asta și pentru că societatea ne pune în minte prin televizor, prin ce vedem în jur, ideea că căsătoria trebuie să fie așa ceva roz, o fericire continuă, idilică. Ori nu e chiar așa. Sigur, sunt momente idilice, dar sunt și momente de, ca două pietre care stau și se rod între ele mult timp și ca eroziunea aceea să producă într-adevăr o comunicare, o comuniune, asta înseamnă timp, răbdare, credință, dedicație, dorință de a lupta. Pentru că nu este neapărat un lucru ușor.

Bucuria în primul rând e prin copii. Chiar după ce ne-am căsătorit și ne-am hotărât imediat să avem copii și după ce s-a născut Constantin am zis că iubirea noastră e Constantin. Astea sunt fructe. În primul rând după asta se vede iubirea. Și mai este un lucru: căsătoria înseamnă și sacrificiu. Cred că iubirea nu există fără sacrificiu. Iubirea adevărată e definită de Sfântul Apostol Pavel în Corinteni: toate le crede, toate le rabdă.

Pentru mine, de exemplu, într-o căsătorie creștină nu există despărțire. E o strădanie continuă, e o dorință de a te desăvârși împreună cu celălalt, de a lupta unul pentru altul. Eu cred că iubirea nu este firească. Oamenii nu iubesc în chip firesc. Iubirea e o muncă, trebuie să te străduiești continuu să ajungi la iubire. Este un exercițiu constant de voință, de credință, de răbdare.

Deci două lucruri sunt importante: nu există despărțire și nu există înșelare. Nu pot să deschid ușa în familie unor ispite care să însemne practic despărțirea de familie. Trebuie să fim foarte conștienți că orice cochetare pe lângă căsătorie înseamnă potențial distrugerea familiei. Trebuie să ne păstrăm curățenia în familie pentru noi, pentru copii, și să continuăm drumul acesta. Bucurii sunt foarte multe, mai ales prin copii.

La început ești numai tu cu celălalt, și este o iubire egoistă. Nu știu dacă e iubire. Nu aș numi-o iubire. Este pasiune, nu știu cum să-i zic. Acum, avem și noi zece ani de căsnicie, facem în august, îmi dau seama că iubirea abia acum începe. Iubirea e mult mai complexă. Trebuie să fie încercată. Dacă nu e încercată prin foc, aceea nu e iubire.

Într-o căsătorie creștin-ortodoxă trebuie să existe copii

Toate le-am depășit prin spovedanie și prin a fi aproape, a nu ne despărți de Hristos. Pentru că dacă Hristos e în noi, atunci și toate lucrurile noastre, toate anxietățile, nemulțumirile noastre, frustrările noastre, chiar dacă nu dispar imediat, se diminuează foarte mult când te gândești la jertfa Mântuitorului și la faptul că noi trebuie să trăim după modelul Lui. Lucrurile astea devin atât de nesemnificative, de neimportante. Și așa le-am depășit, prin Hristos. Eu nu cred că familia poate să reziste fără Hristos, nu cred că se poate.

Ceea ce mi se pare fundamental în relația soț-soție este respectul reciproc și faptul că amândoi trebuie să privească către Dumnezeu. Nu neapărat unul către celălalt, ci către Dumnezeu, în primul rând, și către copii. Fundamentul, piatra pe care se întemeiază familia și întotdeauna trebuie să avem în vedere și dacă avem frustrări personale și nemulțumiri. Câteodată când ești întins la maxim mai spui o vorbă mai repezită, îți pierzi răbdarea. Totuși tot timpul trebuie să te gândești că trebuie să existe armonie pentru copii, armonie, respect, dragoste pentru că ai responsabilitatea creșterii acestor copii și ceea ce este fundamental în creșterea copiilor este exemplul personal.

Ana-Maria-Grigora-si-familia (4)

Ascultarea e cea mai importantă. Ascultare în primul rând de soț. Încerc să le imprim copiilor respectul față de tată pentru că el e capul familiei. De multe ori luăm hotărâri care nu sunt pe placul lor sau al meu dar zicem: Dacă tata a zis așa trebuie să facem ascultare pentru că asta o să aducă numai lucruri bune, armonie și pace.

Pentru orice creștin, A fi creștin e coordonata esențială a vieții mele. Mai mult decât și Faptul că am avut copii și familie, e pentru mine cel mai important lucru.

După părerea mea, căsătoria ar trebui să se întâmple cât mai devreme. Eu m-am căsătorit târziu, dar îmi pare rău. În ziua de astăzi sunt foarte multe ispite care te îndeamnă să zici: Păi trebuie să îmi trăiesc viața și căsătoria ar fi o piedică. Nu este deloc adevărat. Dimpotrivă, prin căsătorie te întregești, primești ajutor, primești un partener de viață, primești sprijin în viață. Asta ar trebui să fie cât mai devreme. În al doilea rând copiii. De ce să fie cât mai devreme? Ca să am copii mai devreme. Asta ne spunea și tata, l-am pierdut când aveam 26 de ani. Tatăl, probabil marcat de faptul că și-a pierdut tatăl devreme, avea 15 ani când a murit tatăl lui, tot timpul ne spunea: Îmi pare rău că nu am fost mai mult cu voi. Am rămas marcată de chestia asta. Și eu aș fi dorit să am copii mai devreme ca să pot să fiu mai mult cu ei.

Sfătuiesc pe toată lumea să nu se teamă de căsătorie, să înceapă viața asta cât mai devreme pentru că te ferește de foarte multe păcate. Și îți dă o împlinire pe care viața în singurătate, în libertatea asta prost înțeleasă nu ți-o dă. E un echilibru și, chiar cu toate frustrările, nemulțumirile, căsătoria îți dă un echilibru dacă încerci să o trăiești cât mai aproape de Hristos.

Într-o căsătorie creștin-ortodoxă trebuie să existe copii. În ziua de astăzi văd foarte multe cazuri de oameni care amână să aibă familii, care amână să aibă copii. Și mai ales cu multă durere în suflet văd că asta se întâmplă în România. Când merg în România foarte mulți dintre prietenii noștri au un copil, sau maxim doi copii, sau nici un copil. Și motivul principal pe care ni-l mărturisesc e că viața e foarte grea, că e greu financiar, că nu sunt bani și că nu e posibilă creșterea unui copil în asemenea condiții. Dar este o mare iluzie și o mare ispită faptul că lumea se bazează foarte mult pe material. Eu cred cu toată puterea de care sunt capabilă că în momentul în care îți vin copiii, Dumnezeu îți dă mai mult decât ai avut, îți oferă oportunități, șanse, schimbări de viață neașteptate la care nici nu te-ai fi gândit când tu, bazându-te doar pe puterea ta și pe puterea judecății tale, care te înșeală de cele mai multe, ori ai hotărât că nu e bine să ai copii pentru că nu ai cu ce să îi crești.

Și vă mărturisesc două lucruri. 1. Familiile care spun că nu au putut să crească sunt familii care își permit, vă spun din experiența mea, anumite luxuri, au câine și nu au copii, ba au mașini nu știu de care, sau fac excursii în străinătate. Deci am ajuns să ne închinăm eului nostru foarte mult: Eu pentru mine și pentru copii nu mai am loc.

Mai sunt și cei care au un singur copil și un sfat ar fi să te gândești nu la tine că ți-e greu, trebuie să te gândești și la acel copil. Pentru că copilului trebuie să îi dai. Să ai mai mult decât trei copii zic eu e o alegere personală. Dar să ai cel puțin doi copii este o nevoie, neapărat nevoie. Mai avem prieteni care au câte un singur copil și bineînțeles că au și dificultăți de creștere, de comportament. Părinții sunt supra-inundați – și cu mine, când l-am avut doar pe Constantin, deși doar 22 de luni, până să se nască Iustinian, a fost cel mai greu. Pentru că în momentul în care ai un singur copil, copilul acela te solicită la maxim numai pe tine: tu trebuie să-i fii și partener de joacă și mamă și tată, dacă tatăl e la muncă. Tu trebuie să fii totul pentru acel copil. De exemplu, vă spun sincer că la mine cu cinci copii e mai ușor decât cu unul. Pentru că practic tot timpul acesta este, timpul unei zile. Doar că îl distribui între ei.

În plus, le dai lor, copiilor tăi, o bogăție, o comoară extraordinară să poată să aibă frați sau surori cu care să se joace, cu care șă-și împărtășească durerile, nevoile. De multe ori, sunt lucruri pe care nu ni le spun nouă imediat. Spre exemplu, Constantin a fost necăjit că nu a mai progresat la citire la școală, deși citește extraordinar de mult, el nu e cu calculatorul. Și el nu a venit să îmi spună mie, s-a dus și i-a împărtășit fratelui lui prima dată. Apoi, Macrina este extraordinar de atașată de cea mică, care nu are decât un an. De exemplu, când se ceartă cu băieții, ei fiind mai mari, se duce la Maria și plânge și spune: „Maria, m-au bătut băieții, Maria tu ești sora mea și tu mă înțelegi, Maria!”

Educația

Referitor la ascultare și creșterea copiilor asta spunem tot timpul, eu și soțul meu: Nu mă interesează cât sunt de deștepți absolut deloc pentru că știu că Dumnezeu i-a înzestrat cu o inteligență normală, sănătoasă; nu vreau să facă excese. Acum e ispita asta, mulți părinți vor să meargă copiii cât de mici la lecții de pian, să facă tenis, gimnastică, multe activități extracurriculare care să-i facă pe copii cât mai compleți, mai deștepți. Este important aceasta, dar este mult mai important relația cu părinții și timpul petrecut și cu părinții și viața aceasta sănătoasă. În legătură cu asta spunem că cel mai important e să asculți. Câteodată suntem stricți cu ei.

În clasa I, a II-a Constantin a spus că vrea și el jocuri electronice, pentru că toată lumea are. „Vreau și eu de ziua mea”. Zic: „Mami, nu contează ce are toată lumea, astea nu sunt bune pentru tine, îți afectează felul în care gândești, în care simți, nu o să poți să mai gândești bine, o să fii mai nervos, n-o să te mai joci cu frații tăi și copilul a înțeles.”

Și acum, antrenându-l bine pe cel mai mare, cei mai mici – e foarte importantă creșterea primului copil pentru că cei mai mici îl au pe el de exemplu. Pentru că dacă el cedează într-o anumită situație și ceilalți sunt mult mai înclinați să cedeze sau să ceară anumite lucruri. Reducem de multe ori privilegiile, nu le luăm absolut tot ce vor ei, pentru că tot timpul le spunem: Trebuie să asculți.

Lucrul la care vreau să lucrez acum cel mai mult este să încerc să le dau sarcini, să muncească, vreau să-i învăț să muncească. În casă: tu te duci și strângi vasele de pe masă, tu aduni jucăriile, tu te duci și scoți rufele din uscător și le pui pe pat, tu scoți buruienile din fața casei. Fiecare după măsura înțelegerii și a ceea ce poate să facă. Apar proteste: „Eu nu m-am jucat deloc astăzi”, „Eu nu mi-am terminat temele”, „Dar eu nu știu, nu am mai făcut”. Trebuie cu multă răbdare să spui, „Uite înveți”. Câteodată când chiar protestează și spun că nu fac, atunci spun: „Ascultarea e cea mai importantă. Faci ascultare de mama. Nimic nu contează și nimic nu mai ai voie să faci pentru că nu faci ascultare de părinți.” Ascultarea este esențială în creșterea copilului. Mai importantă decât lecțiile de pian. Pentru că copilașul e ca un copăcel, e ca o plantă: dacă îl crești drept de la început, tinde să crească drept; dacă la început îi permiți să aibă foarte multe fluctuații și nu există constanță în creștere, atunci nu se poate să crească drept.

Eu cred că nu există părinte care să nu facă greșeli. Și noi facem foarte multe greșeli în fiecare zi. Și mă rog: „Doamne ajută-mă ca la sfârșitul zilei suma acțiunilor mele ca părinte să fie pozitivă”, adică să creeze un copil care e plăcut lui Dumnezeu, un om care are principii sănătoase, principii morale, care are un caracter frumos. Eu cred că caracterul – și asta am văzut și în viața mea aici, foarte mulți oameni inteligenți și foarte mulți mai inteligenți decât noi – dar eu cred că ce m-a ajutat pe mine să reușesc și aș vrea să le insuflu și copiilor mei este caracterul. Un caracter frumos, sănătos, bazat pe respect, pe dragoste, pe smerenie, este factorul care te ajută să reușești foarte mult în viață, nu inteligența.

Asta este lupta noastră cea mai mare acum: cum să le formăm copiilor acest caracter și cum să-i învățăm să stea aproape de Dumnezeu, dar nu pentru că spun eu să stea aproape de Dumnezeu. Mai văd în jurul nostru părinți care spun: „Păi ce? Trebuie să vină, trebuie să facă ce-i spun eu!” Dar copilul se revoltă pentru că dacă nu vede exemplu personal în viața lui nu are continuitate, nu are rădăcini învățătura pe care vrei să i-o dai tu.

Încerc să merg în fiecare săptămână la spovedit și, de mule ori, îi luam cu mine. Constantin m-a întrebat: „Mami, ce faci tu acolo? Ce-i spui părintelui?” „Păi, toate lucrurile pe care nu le-ai făcut așa de bine cum puteai să le faci sau tot ceea ce crezi tu că nu I-a plăcut lui Dumnezeu, dacă ai supărat pe cineva, dacă ai mințit”, i-am dat câteva exemple. Și a învățat. Și acum ei știu clar că vinerea sau sâmbăta mergem la spovedit.

Iustinian a făcut șapte ani acum și el e mai fricos. Și îi spun: „Acum îi spui părintelui ce ai făcut”. „Dar eu nu știu ce am făcut”. „Uite mami: superi pe frații tăi, nu împarți jucăriile, ești certat cu ei, ai mințit”. „Vai, dar eu n-o să-i spun părintelui așa ceva! Nu pot să-i spun”. „Bine, îi zici cât poți tu de mult”. Și după ce s-a spovedit: „Mami, i-ai spus părintelui?” „OK, i-am spus alea trei lucruri: că supăr pe frații mei, că nu ascult de părinți câteodată și că mai mint”. Și încet, vedeți că de mic îți pune cel rău opreliști, să nu te îndrepți, să acoperi păcatul cu rușine. Dar cu răbdare și cu multă, multă constanță reușim. Nu poți să zici că ești prea obosit, că lasă. Dacă ești prea obosit: „Uite, zice mami pentru voi”, sau „Uite, zici din pat. Oricum poți tu, să te rogi”. Dar, e foarte importantă constanța. Să fii constant și de fiecare dată să implementezi lucrurile pe care aștepți ei să le facă; trebuie să le faci și tu împreună cu ei.

La noi în casă nu există jocuri electronice. Sunt total interzise. Copiii sunt împăcați cu ideea asta și foarte mulțumiți. După cum există doar un singur televizor și avem filme clasice, pe care încercăm să le trecem prin filtrul nostru prima dată. Filme sensibile: cu animale, despre copii, dar lucruri sensibile, fără violență, fără mesaje ascunse și copiii sunt ok, nu există dependență că e serialul acesta la televizor sau e show-ul acesta pe nu știu ce canal.

Am hotărât cu soțul meu, mai mult el decât eu, într-un moment de ascultare când avea Constantin vreo doi ani și ceva, a zis să desființăm cablul. Și bineînțeles că părea o nebunie lucrul acesta. Și eu mă gândeam cum să stăm fără cablu. Nu mă uitam mult la televizor, dar era ideea asta: cum să fac ceva așa ieșit din comun, cum mi se părea. Și atunci am zis „OK, facem ascultare”. Am mers la companie și am dus cutia aia pe care ne-o dădeau și gata am renunțat și la cablu. Noi ne bazăm mai mult pe tradiție, pe citit.

Și când îi vezi cum interacționează și cum se joacă, ei își fac tot felul de scenarii, din ce citesc, din ce văd. Jocurile acestea le formează creativitatea, imaginația, inteligența, mai mult decât jocurile acestea pe computer care sunt singuratice de multe ori. Eu lucrând cu copiii, ca și psiholog am văzut mulți copii cu probleme: de atenție, de anxietate, foarte nervoși, care nu se puteau concentra din cauză că petreceau extraordinar de mult timp în fața acestor jocuri pe computer, care, probabil îți distrug și vederea, dar te solicită extraordinar de mult. Și încercăm, dar nu este ușor pentru că văd la cei din jur foarte multe lucruri, iar noi încercăm să le explicăm că este OK să fii diferit de ceilalți. Pentru asta, mă bucur într-un fel că suntem în America, pentru că în România, am observat, de câte ori am fost, că oamenilor le este rușine să trăiască ortodoxia. Inclusiv de la lucruri mărunte, chiar mersul la biserică: „Dar ce dragă mergi toată ziua? Că doar nu suntem pocăiți acum.”; sau faptul că avem mulți copii, am fost comparați cu țiganii, că doar ei mai fac mulți copii în ziua de astăzi. Aceasta nu mai este o virtute, a devenit aproape păcat, aproape o rușine să ai mulți copii. Noi aveam prieteni care ne spuneau: „Vă admir extraordinar de mult, sunteți o familie frumoasă, aveți copii dar un lucru vă rog: nu îi mai duceți la biserică, îi prostiți de mici.”

Ana-Maria-Grigora-si-familia (5)

Copiii postesc, o zi pe săptămână; nu îi oblig să postească mai mult pentru că postul nu trebuie să fie jertfa mea impusă asupra lor. Jertfa mea – postesc eu dar postul trebuie să devină jertfa lor și să fie interiorizată, nu vreau în nici un fel să îi forțez. O zi pe săptămână le-a spus părintele să își aleagă, și ei au ales vinerea, și postesc. Este ca un exercițiu pentru ei. Încercăm cu blândețe și răbdare să devină o chestiune interiorizată pe care ei să o conceapă ca pe o necesitate, o nevoie. Ispita vine și la ei. Lor le place foarte mult pizza, ca oricărui copil, și vinerea, la școală, pentru că acolo mănâncă prânzul, este zi de pizza. A fost foarte greu să renunțe la pizza: „Toată lumea mănâncă pizza la școală și eu nu mănânc.” Au fost dăți când tot așa, a fost ziua unui coleg și au venit cu prăjituri la școală: „Mami, am mâncat astăzi.” „Nu-i nimic, mami, ai mâncat pentru că dragostea-i mai mare decât postul dar dacă colegul tău a vrut să împărtășească bucuria cu tine, împărtășești și tu bucuria cu el.”

E un drum cu multe ispite care pot să apară pe cale dar eu zic că dragostea, răbdarea – și asta este un sfat pentru toți care vor să își întemeieze o familie – și exemplul personal. Exemplul personal nu poate fi înlocuit de nici un sfat, chiar mai mult, copilului poți să îi dai sfaturi doar în contextul în care le îndeplinești și tu.

Copiii sunt tentați, chiar Iustinian era ispitit să mintă. De câte ori făcea ceva îi era frică să mărturisească și acum, de când se spovedește, și-a depășit frica. Nu poți să îl formezi pe copil să spună adevărul dacă tu îl încurajezi să spună o minciună.

Întotdeauna dimineața începe cu rugăciunea în comun. Cum s-au trezit, spălarea pe dinți, pe față și la rugăciune. Ne așezăm în genunchi în bucătărie, în fața icoanei, și spunem Tatăl nostru, Îngerașul, Doamne, Doamne, ceresc Tată și Cuvine-se cu adevărat. După care luăm cu toții anafură. Și după ce copiii iau anafură și agheasmă, i-am învățat, ori de câte ori au un examen le dau cu ulei de la Sfântul Ioan Maximovici. S-a mai întâmplat să uit și Constantin care e în clasa a III-a a luat o notă mai mică și zice: „Mamă, ai uitat să mă dai cu ulei de la Sfântul Ioan.”

Iar seara iarăși zicem rugăciunile: Tatăl nostru, Îngerașul, Doamne, Doamne, ceresc Tată și Cuvine-se cu adevărat și în plus ne rugăm cu ei, îi învăț tot timpul să mulțumească: „Doamne, îți mulțumim pentru tot ceea ce ne-ai dăruit nouă astăzi, pentru tot ce s-a întâmplat astăzi”. Le zic: „Trebuie să mulțumim și pentru lucrurile bune care ni s-au întâmplat dar și pentru lucrurile rele, pentru că avem de învățat din lucrurile rele. Putem să învățăm din tot ce ni se întâmplă”. Și mulțumim, după aceea cerem iertare pentru ce am făcut în ziua respectivă și apoi rugăm pentru sănătate, credință, mântuire și îi lăsăm pe ei să zică. Și i-am învățat să ne rugăm în primul rând pentru frați, pentru familie, pentru mama, pentru tata, pentru nași, pentru fini, pentru părinții duhovnici, pentru toată lumea. Și acum ei singuri știu.

Noi încercăm, pe cât posibil, să nu asociem ortodoxia cu a fi român deși și aici la biserică vedem că sunt multe tendințe și multe presiuni. Nu cred că limba sau cultura trebuie să fie asociată în vreun fel cu credința dreaptă ortodoxă, pentru că aici noi suntem înconjurați de greci, de ruși și eu sunt foarte conștientă că deși noi facem eforturi mari (avem cărți în limba română, îi ducem în România, în casă vorbim numai românește), limba lor principală nu va fi româna niciodată.

Asta aș vrea să îi învățăm, să crească făcând voia lui Dumnezeu, să facă ce e plăcut lui Dumnezeu. În ce limbă și cum vor face pentru mine nu e așa important. Important este să nu-i despartă nimic de Hristos, nici limba, nici nimic.

Pentru mine pierderea nu ar fi limba, nu ar fi cultura ci ar fi Hristos, dacă Îl pierd pe Hristos atunci am eșuat și noi ca părinți și zadarnică a fost lupta aceasta. Am nădejde că nu este nimic zadarnic. Totul în creșterea copilului se bazează pe dăruire, pe sacrificiu. Dacă te dăruiești copiilor, dar nu în felul să le dai tot ce ai și tot ce vor, ci în felul de a petrece timp cu ei, de a-i pune în viața ta ca fiind cei mai importanți, de a le arăta că ei sunt importanți pentru părinți. Este un proverb care zice că o familie care se joacă împreună, rămâne împreună. Așa și noi, dacă petrecem timp cu ei, dacă suntem cu ei, așa și ei se vor simți atașați de noi și vor tinde să ne asculte.

Chiar mă întrebau colegii mei de la doctorat care e cea mai mare realizare a mea și le-am spus că nu e nici doctoratul, nici business-ul acesta care are destul succes, ci numai copiii. Este o iluzie să ai titluri, să ai carieră dacă nu ai bucuria aceasta pe care să o împărtășești zi de zi și din care să te hrănești sufletește, în care să îți găsești echilibrul. Totul este o iluzie, o deșertăciune.

Totul cu răbdare și multă rugăciune. În jurul nostru se observă tot mai mult o lipsă a răbdării și chiar și eu am momente când îmi pierd răbdarea.

Este un drum lung. Rezultate nu le vedem azi, mâine. Trebuie să așteptăm să le vedem la sfârșit. Sfârșitul este mai important decât începutul.

Ana-Maria Grigoraș

Sursa: Cuvinte pentru Tineri (2015) – Revista Mănăstirii Putna – Un soț, cinci copii și un doctorat la New York

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here