Reabilitarea noţiunii de conservatorism (I/II)

963 views
0
DISTRIBUIȚI

beauty_of_earth

de George Panichas, The Imaginative Conservative

“Dacă nu-ţi clădeşti viaţa pe fundaţia solidă a principiilor, orice furtună te va doborî.” (Anonim)

Iată că, în numai cincizeci de ani de la înfiinţarea publicaţiei lui Russel Kirk, “Mintea Conservatoare”, termenul de conservator a trecut printr-un lung şir de schimbări, atât din punct de vedere semantic, cât şi al valorii acordate noţiunii în sine. Pentru unii, acest termen nu mai are nici un fel de valoare. Pentru alţii, însă, noţiunea reprezintă un adevărat giuvaier aruncat în mocirla presei moderne, a teroriştilor şi a noilor ideologii; o noţiune desprinsă în mod forţat de caracteristicile sale naturale – caracterul şi integritatea. Se poate observa faptul că ceea ce s-a întâmplat cu noţiunea de conservatorism reflectă foarte clar soarta lingvistică a oricărui termen utilizat în mod neadecvat. Astfel, prea des se întâmplă ca un termen atât de important precum este cel de conservatorism, să devină încă o unitate în lungul şir al mărfurilor vandabile şi, în acelaşi timp, subiect al unei continue alterări semantice, promovate de terorişti şi ideologi, partizani ai unor politici dubioase cu pretenţii de etalon al uzanţei pentru noul limbaj politic corect.

Alterarea semantică a cuvintelor, încurajată de noul totalitarism lingvistic, a devenit o practică obişnuită în rândul adepţilor acestui curent, ei ajungând până în punctul în care îşi manifestă crezul sub forma unor atitudini menite cel puţin să intimideze. Conform afirmaţiilor lui Richard M. Weaver (teoretician prin excelenţă în domeniul retoricii) dintr-un tăios eseu în care acesta prezintă “Relativismul şi efectele sale asupra utilizării limbajului” (1961), dacă bariera “semnificaţiilor exacte şi clar specificate” – impusă de definiţia termenilor conţinuţi – va fi eliminată din vocabularul unei limbi, atunci vorbitorii acelei limbi “nu mai percep semnificaţia reală [a termenilor lingvistici utilizaţi], fiind [astfel] dispuşi să accepte sensuri greşite sau deformate [atribuite respectivilor termeni lingvistici]”.

Pentru a descrie succint tema eseului său, Weaver apelează la un citat extrem de relevant din scrisoarea poetului John Milton, datată la 10 septembrie 1638, în care poetul şi eseistul englez lansează un avertisment ce dă fiori pe şira spinării prin actualitatea sa. Astfel, acesta afirma că “atunci când limbajul este utilizat într-un mod pervertit şi dezorganizat, degradarea şi distrugerea acestuia sunt iminente. Căci ce altceva indică utilizarea greşită a unor termeni, sau utilizarea unor noţiuni lipsite de stil ori semnificaţie, sau a unor termeni al căror sens este distorsionat, dacă nu apatia şi pasivitatea unui popor pregătit pentru a fi subjugat?” Dacă punem cap la cap avertismentul lui Milton şi neliniştile exprimate de Weaver în eseurile sale, la final vom obţine însăşi explicaţia fenomenului de modificare pe care termenul de conservatorism îl traversează în prezent, termen a cărui soartă este comparată în mod profetic de Weaver cu cea a noţiunii de “liberalism”: “fără speranţă de salvare”.

Este evident faptul că acum, la început de secol douăzeci şi unu, noţiunea de conservatorism trebuie să-şi găsească salvarea atât în situaţia în care schimbarea semnificaţiei sale nu va ajunge să fie “considerată a fi un fenomen natural”, cât şi în cazul în care vom crede câtuşi de puţin în faptul că “semnificaţia [unui termen] nu poate fi legată exclusiv de perioada istorică a utilizării sale” – chiar dacă semnificaţia [unui termen] “se schimbă, odată cu trecerea timpului”. La fel de evident este faptul că, pentru Weaver, “puterea cuvântului de a defini şi a impune limite semantice” este strâns legată de faptul că “limbajul este”, în sine, “o creaţie a omului”. Iată că, după mai bine de patruzeci de ani de la scrierea acestuia, eseul lui Weaver nu şi-a pierdut din actualitate, în special pentru noi, oamenii unei societăţi hipertehnologizate, în care firescul, asemenea convingerilor religioase şi criteriilor de ordin moral, nu-şi mai trage seva din “rădăcinile solide ale scării de valori”, cu toate consecinţele pe care o asemenea stare a lucrurilor le poate genera.

Încă de la înfiinţarea sa, din anul 1957, publicaţia Timpuri Noi a manifestat o intensă preocupare faţă de “ajustarea” semantică a termenilor de conservator şi conservatorism, în funcţie de necesităţile momentului, după cum bine se poate observa la o simplă privire aruncată asupra oricărui număr precedent al publicaţiei sus amintite, auto-subintitulată pentru o vreme drept Revistă Conservatoare. Pentru cărturarii şi gânditorii care, timp de cinci decenii, au dictat misiunea şi valorile publicaţiei, faptul că termenul de conservator a suferit o profundă modificare la nivel semantic – în comparaţie cu “vechile standarde semantice” – nu constituie nici pe departe o surpriză. Conform spuselor lui Weaver, această schimbare poate fi descrisă ca fiind “nepotrivită” şi rezultat al abandonării oricăror repere ontologice de către gânditorii modernişti, după cum chiar Weaver a afirmat în capitolul intitulat “Puterea Cuvântului”, cuprins în lucrarea sa numită Consecinţele unei idei (1948).

După cum au subliniat mai mulţi prolifici gânditori conservatori – dintre care îi amintim pe americanii Richard Weaver, Irving Babbit şi Russell Kirk, şi, într-o oarecare măsură, pe puritanul critic literar de origine engleză, F. R. Leavis –, pentru a-şi atinge scopul şi a promova o viziune doctrinară asupra vieţii, ideologia impune schimbări la toate nivelurile, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în literatură. Aceste schimbări nu sunt deloc “discrete”, în special în privinţa utilizării şi a semnanticii cuvintelor, izvorând din ceea ce Weaver numeşte “perversiune” ideologică (şi, în particular, “retorică evazivă”). Ele reprezintă o jignire faţă de limbaj în sine. După cum chiar Weaver afirmă, limbajul reprezintă “un legământ al celor care îl folosesc”, ceea ce, pe termen lung, are rolul de a preveni “anarhia” generată de o “permisivitate necondiţionată” a acestuia. Cuvântul conservatorism a fost relativizat într-o asemenea măsură, încât semnificaţia şi importanţa sa, în prezent, au devenit complet lipsite de noetică[1] si validitate dialectică. Chiar şi cei mai fideli apărători ai principiilor conservatoare se simt incomod şi intră în defensivă atunci când trebuie să aplice sau să apere aceste principii.

Cu o definiţie limitată în mod preponderent la prefixe[2], elipse[3], categorisiri şi ambiguităţi sintactice, este dureros de evident faptul că termenul în sine de conservatorism şi-a pierdut, încet dar sigur, din puterea de convingere, pe măsură ce principalele atribute ale termenului au fost, rând pe rând, însuşite şi manipulate după propriile dorinţe şi necesităţi, de către cei ce au contribuit la procesul de decădere semantică şi lingvistică, atât de bine descris de Weaver. Putem cu uşurinţă bănui faptul că lucrările lui Weaver nu sunt nici foarte cunoscute în rândul publicului consumator de lectură, şi nici foarte bine înţelese de către conservatorii de orientare nominalistă[4], aşa cum nici lucrările conservatorului de orientare umanistă Irving Babbit (1865-1933)  nu sunt cunoscute sau înţelese. Mai mult, lucrarea acestuia, intitulată Democraţie şi Conducere (1924), reprezintă o lectură fundamentală pentru oricine doreşte să înţeleagă doctrina conservatoare şi raţionamentul de la baza acesteia.

Simone Weil
Simone Weil

Foarte interesant este faptul că omologul european al lui Weaver, Simone Weil (1909-1943) – contemporană cu acesta –, a scris, în anul 1937, un eseu intitulat “Puterea Cuvintelor”, în care conservatoarea de orientare filosofico-religioasă, susţinând raţionalismul, trage un semnal de alarmă foarte serios cu privire la contribuţia pe care o are vocabularul abstract utilizat la nivel politic şi social, la crearea unei lumi fantasmagorice. Simone Weil afirmă că, atunci când un cuvânt este definit şi utilizat în mod corespunzător, acesta “se transformă într-un indicator de semnalizare a [prezenţei] elementelor aparţinând realităţii, sau a unor obiective clar definite, ori a unei metode de lucru”. În eseul ei, aceasta continuă să insiste asupra faptului că puterea cuvintelor “de a limpezi gândirea, de a elimina tot ceea ce este superfluu, precum şi de a defini modul de utilizare a altor cuvinte printr-o analiză riguroasă şi precisă… reprezintă colacul de salvare al umanităţii.”

Într-un alt eseu, scris în anul 1941 şi intitulat “Responsabilitatea Scriitorilor”, Simone Weil îşi exprimă îngrijorarea cu privire la degradarea “criteriului valorii” la nivel de limbă şi literatură. “Degradarea ideii de valoare [lingvistică] a cuvintelor” scrie Weil “pune în pericol însăşi soarta cuvintelor şi, chiar dacă aceasta nu depinde de scriitori, răspunderea cu totul deosebită faţă de ea continuă să fie plasată pe umerii lor, având în vedere faptul că instrumentele de lucru pe care aceştia le utilizează sunt înseşi cuvintele.”

Îngrijoraţi de soarta cuvintelor, Weaver şi Weil văd în ele “instrumente ale ordinii”, esenţiale pentru nevoile spirituale ale comunităţii; într-adevăr, conservatorismul manifestă o nevoie intrinsecă de ordine, atât la nivel axiomatic[5] cât şi logocentric[6], căpătând chiar denumirea de “partid al ordinii”.

Să nu uităm că, în scurta sa trecere în revistă a celor şase legi ale conservatorismului, Russell Kirk plasează pe primul loc, în clasamentul personal, legea “credinţei în ordinea sublimă”. În continuare, acesta enumeră:

  • “dragostea pentru diversitatea şi misterul existenţei umane”;
  • “convingerea că o societate civilizată este o structură bazată pe ordine şi pe categorii sociale”;
  • “credinţa în strânsa legătură dintre libertate şi proprietate”;
  • “încrederea în lege”;
  • “recunoaşterea faptului că schimbarea nu aduce întotdeauna o îmbunătăţire”.

Circumstanţele actuale, precum şi neobişnuita dezorientare şi pierdere a ţinutei morale ce caracterizează mediul socio-politic şi cultural, denaturează din ce în ce mai mult esenţa “conservatorismului critic”, acel “conservatorism reflexiv” pe care Kirk îl prezintă în fruntea listei propriilor sale convingeri şi pentru a cărui “restaurare” militează, “astfel încât să putem culege din cenuşă acele ultime resturi de civilizaţie, pârjolite de văpaia poftei nestăpânite.”

Cu toate acestea, viziunea lui Kirk cu privire la conservatorism fie a început să bată în retragere, fie începe să fie înlocuită cu versiuni cantitative şi pragmatice, golite de orice element raţional sau metafizic. Se poate afirma chiar că ideea de conservatorism a lăsat garda jos în faţa unor revizii doctrinare intruzive, până la punctul care a permis transpunerea în realitate a procesului de declin lingvistic prevăzut de Simone Weil, proces pe care Weaver l-a avut fără îndoială în vedere în momentul în care l-a citat pe Ralph Waldo Emerson, la începutul eseului său intitulat “Forţa Cuvântului”: “Degradarea omului este urmată de degradarea limbajului.” Degradarea noţiunii de conservatorism este un proces ce merge mână în mână atât cu cei ce, în ziua de azi, stabilesc noile graniţe semantice ale acestui termen, cât şi cu cei ce se complac în utilizarea noii semantici. Şi unii, şi alţii, îşi mărturisesc, în acest fel, supunerea faţă de noua formă de critică rafinată, bazată pe metode empirice, căreia îi lipsesc cu desăvârşire exact elementele metafizice care ar fi trebuit să-i alcătuiască esenţa.

Azi, soarta conservatorismului ca noţiune, dar şi ca accepţiune colectivă, reprezintă consecinţa aderării la toate politicile care au promovat critica efectuată la nivel empiric şi care s-au strecurat, într-un fel sau altul, până la nivelul de viaţă individuală şi de obşte a fiecăruia dintre noi. Pe măsură ce modul evaluativ, reflexiv şi moral de manifestare a gândirii conservatoare începe, încetul cu încetul, să dispară, fie datorită unei excizii efectuate în mod conştient, fie ca urmare a unei înlocuiri brutale, observăm cum critica lui Weaver, aşa cum este ea definită în aceste rânduri, începe să deţină un grad din ce în ce mai crescut de pertinenţă.

– Va urma –

________

NOTE

[1] Studiul modului în care gândirea influențează realitatea.

[2] Afix care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat.

[3] Figură de stil ce constă în omiterea din vorbire sau din scris a unor elemente care se subînțeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul comunicării.

[4] Nominalismul reprezinta o doctrină în filosofia scolastică medievală care susținea că numai lucrurile individuale au existență reală, în timp ce noțiunile generale sunt simple cuvinte, nume ale acestor lucruri.

[5]  Adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși.

[6] Termen folosit în scrierile postmoderne pentru a critica modalitatea culturală occidentală de înțelegere, care privilegiază mijloacele tradiționale de a distinge adevărul de fals.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here