Stânga face rău unor oameni prin „vânătoarea de vrăjitoare” – și nu îi pasă. Va fi suprimarea gândirii libere amprenta progresismului în istorie?

641 views
0
DISTRIBUIȚI
Într-un articol postat pe Lifesitenews.com, Jonathon Van Maren, directorul de comunicare al Centrului Canadian pentru Reforma Bioetică, scriitor și orator pro-viață, face recenzia unei cărți de Mary Eberstadt, „It’s Dangerous to Believe”, ce tratează problema persecuției creștinilor și consecințelor acesteia. Vă recomandăm această expunere succintă a ideilor autoarei.
Cât de respingător și de urât este faptul că milioane de persoane sunt condamnate prin campanii de calomniere, fără dovezi, că ar fi pline de ură — credința lor creștină fiind singura dovadă necesară?

Anul plin de evenimente 2016 a trecut și, cât timp programul ocupat permite, poate, puțin mai mult timp pentru lectură, am o recomandare urgentă pentru dumneavoastră. Faceți rost de cartea succintă, dar plină de forță a lui Mary Eberstadt, It’s Dangerous to Believe: Religious Freedom and Its Enemies (Este periculos să crezi: libertatea religioasă și dușmanii acesteia). Are doar 126 de pagini — eu am citit-o în câteva ore —, dar prezintă succint și cu o superbă claritate ceea ce autoarea numește bătălia crezurilor, războiul dintre Revoluția Sexuală și Creștinismul tradițional, purtat cu tot mai mare gălăgie și furie de la apariția pilulei contraceptive.

Când vorbește despre vizarea „creștinilor”, Eberstadt se referă, desigur, la creștinii tradiționaliști — cei care încă susțin învățăturile vechi de două mii de ani cu privire la sexualitate, pe care creștinii le-au avut dintotdeauna.

Această distincție este de acum necesară. Revoluția Sexuală a reușit să genereze un contingent de dezertori religioși, creștinii „progresiști” care au abolit, mai mult sau mai puțin, noțiunile de păcat sexual, dar vor, mărinimoși, să mai păstreze un mesia pentru a-l ierta pe aproapele lor de păcatele homofobiei și judecării celuilalt. Totuși, acești creștini sunt o varietate foarte nouă. Acest nou creștinism „progresist” nu este doar mai tânăr de un secol, ci deja se contractă: un raport recent a făcut observația că bisericile conservatoare sunt cele care cunosc o creștere, în timp ce bisericile liberale continuă să se golească, ceea ce aruncă o oarecare umbră de ironie asupra pretențiilor așa-numiților creștini progresiști, că s-ar afla „de partea corectă a istoriei”.

Merită menționat, pentru o clipă, că dacă creștinii cu vederi tradiționaliste asupra sexualității ar fi plasați pe o parte a balanței, iar cei progresiști ar fi așezați pe celălalt taler, pura disproporție a scenei ar fi chiar hilară. Pe de o parte, avem toate personajele de la Sf. Pavel la marii martiri creștini, de la Tolkien, Chesterton și Lewis la Jonathan Edwards, Augustin de Hipona și chiar reverendul liberal Martin Luther King Jr. De cealaltă parte, avem o mână de așa-numiți intelectuali creștini progresiști — și cine îl poate numi pe vreunul dintre ei? — care au abandonat învățătura creștină veche de două milenii, anunțând cu o aroganță uluitoare că toți ceilalți s-au înșelat. Atunci când greutatea istoriei este așezată pe talere, aceasta cade pe partea tradiționalistă cu o asemenea forță, încât astfel de progresiști sunt catapultați în stratosferă.

Totuși, progresiștii seculari și amicii lor postcreștini au făcut asemenea avansuri, în primul rând fiindcă poziția religiei în societate a fost slăbită atât de mult. Așa-numiții creștini progresiști sunt, de fapt, doar niște eretici hibrizi, întrucât nu concep să abandoneze creștinismul, ci mai degrabă încearcă să reconcilieze cele două credințe, aflate în război, ale culturii noastre. Anunțarea sprijinului vocal pentru parteneriatele homosexuale, agenda transgen, avort și alte „precepte sacre” seculare, încercând totodată să răstălmăcească teologia pentru a permite unora să susțină că astfel de credințe sunt, de fapt, o expresie a „dragostei creștine”, pare să fie o soluție la problema „alegerii unei tabere”, dar în realitate își bate joc de tot ceea ce a reprezentat creștinismul și de oricine încearcă acest cocktail de ulei cu apă. De aceea vedem deseori creștini „progresiști” întorcându-se cu atâta fervoare împotriva presupușilor lor coreligionari — își semnalizează virtutea în fața tovarășilor seculari și afișează zelul aprins de care colaboratorii dau atât de frecvent dovadă.

În opinia lui Eberstadt, există două evenimente principale în istoria recentă, care au slăbit statutul religiei în societate: scandalurile privind abuzurile pedofile ale unor preoți catolici și mușamalizările ulterioare, care au scăzut drastic încrederea oamenilor în „religia organizată”, și atacul terorist 9/11, care a făcut multe persoane să simtă că religia ar fi un set de credințe periculoase și toxice, care poate, în ultimă instanță, să inspire oamenii să zboare cu avioanele în clădiri. Crezul în creștere al progresismului secular a răspuns cu propriii „apostoli”, sub forma mișcării Noului Ateism, condusă de „cei patru călăreți ai apocalipsei”: Christopher Hitchens, Richard Dawkins, Sam Harris și Daniel Dennett. După cum se pare, ce a fost nou la această mișcare ateistă a fost faptul că suna destul de familiar — scandalul privind pedofilia le-a dat „evangheliștilor” Noului Ateism muniție pentru toată furia morală și indignarea îndreptățită de care aveau nevoie pentru o cruciadă împotriva religiei. Noii ateiști, fără niciun simț al ironiei, au început o panică morală: Religia otrăvește totul. (Împreună cu un prieten, glumeam că Hitchens credea, de fapt, în moralitatea obiectivă, era doar ofensat că aceasta a apărut înainte de el.)

Aceasta s-a continuat drăguț cu demonizarea continuă a creștinilor de către revoluționarii sexuali. Creștinii erau „homofobi”, „transfobi”, „bigoți” și „plini de ură”. Gândiți-vă o clipă, își îndeamnă Eberstadt cititorul, cât de respingător și de urât este faptul că milioane de oameni sunt condamnați prin campanii de calomniere, fără dovezi, că ar fi plini de ură — credința lor creștină fiind singura dovadă necesară pentru a dovedi că ura domnește în inima lor. Ura, detașată de sentimentele efective ale unei persoane, devine un simplu cuvânt fără sens. Eberstadt expune, în detalii atente, paralelele absurde, dar uimitoare dintre stigmatizarea continuă a creștinilor și vânătorile de vrăjitoare întreprinse în anii 1600 în Massachusetts. Progresismul secular, reiterează autoarea, este o formă de religie — și percepe viziunea creștină asupra sexualității ca pe un „păcat originar”.

Cu alte cuvinte, nu este vorba că progresiștii seculari nu cred în diavol. Este vorba doar că, în opinia lor, acesta este creștin. Nu este vorba că nu cred în sfinți și păcătoși, ci că, în crezul lor, sfinții și păcătoșii au schimbat locurile: un atlet care își anunță homosexualitatea poate primi un apel de felicitare din partea președintelui Statelor Unite, în timp ce un pastor, renumit pentru munca sa de combatere a traficului de ființe umane, poate fi forțat să se retragă de la rostirea unei rugăciuni la inaugurarea aceluiași președinte, drept consecință a unei campanii de calomniere pe seama poziției sale creștine în privința căsătoriei.

Unele persoane ar putea considera că termenul „persecuție” este prea puternic pentru a descrie ce se întâmplă astăzi în Occident, iar Eberstadt recunoaște acest fapt. Cu toate acestea, ea detaliază foarte atent tipul de ținte urmărite: oameni își pierd locul de muncă, își pierd afacerile, sunt ostracizați în cadrul social, li se refuză admiterea la universități și dreptul lor de a-și educa propriii copii este atacat. Progresiștii seculari vizează chiar și educația acasă (home-schooling), insinuând că părinții creștini sunt un pericol pentru propriii copii în virtutea credințelor pe care le transmit. Acest drept fundamental — dreptul părinților de a-și transmite credințele copiilor lor — este cel pentru care majoritatea creștinilor, chiar și cei care vor doar să fie lăsați în pace, vor pune în sfârșit piciorul în prag și se vor înrola în războiul cultural.

În plus, Eberstadt expune ororile persecuției fizice reale la care sunt supuși creștinii din Irak — și întreabă, punctual, de ce liderilor noștri progresiști seculari nu pare să le pese. În fapt, pare să se declanșeze un recul numai la sugestia că creștinii din Irak, care, ca și yazidiții, sunt adeseori vizați de persecuție, atât din partea ISIS, cât și a musulmanilor din taberele de refugiați, ar putea beneficia de prioritate, pe seama faptului că se află în cel mai mare pericol. Motivul pentru care persecuția încrâncenată din întreaga lume este ignorată și nici măcar menționată, în timp ce Obama utilizează Micul-dejun de rugăciune național pentru a mustra liderii creștini pentru păcate istorice, propune Eberstadt, este acela că cei persecutați sunt creștini, iar progresiștii seculari nu au nicio simpatie pentru creștini.

În crezul progresiștilor seculari, totul se învârte în jurul sexului. Creștinii pot crede, fără controversă, că furtul, crima (cu excepțiile avortului și eutanasiei [referitor la care creștinii tradiționaliști și cei progresiști au opinii împărțite – n.t.]), minciuna și înjuratul sunt rele. Dacă sexul intră în scenă, însă, atunci brusc, totul se schimbă. Pentru acest motiv, progresiștii seculari sunt dispuși să facă rău unor mii, dacă nu sute de mii, de bărbați, femei și copii aflați în nevoie pentru a crea prejudicii organizațiilor caritabile creștine care nu sunt de acord cu ei că doi bărbați ar avea dreptul de a crește un copil doar pentru că își doresc acest lucru. Eberstadt relatează observația unui lucrător deznădăjduit din domeniul adopțiilor, aceea că, după ce sistemele catolice de dare în plasament și de adopție vor fi „eradicate de pe fața pământului de procese judiciare”, cine va mai avea grijă de copii? Vânătorii progresiști de erezii, desigur, își vor fi purtat deja torțele și furcile la următoarea organizație caritabilă „vinovată” și vor fi început din nou să țipe strident. Mesajul pentru organizațiile caritabile creștine, lăudate timp de decenii chiar și de forțele seculare pentru munca excepțională în favoarea copiilor nevoiași și pentru misiunea de slujire a săracilor, este simplu: Schimbați-vă părerile cu privire la sex, sau vă închidem. Așa cum vedem în cazul avortului și al atâtor altor „precepte sacre” seculare, copiii pot întotdeauna să fie sacrificați în numele sexului.

Merită menționat, și Eberstadt face acest lucru, că aceasta nu este o chestiune teoretică. Oameni reali și copii reali sunt dureros răniți de acest război împotriva organizațiilor caritabile creștine, purtat de fanatici care mai degrabă le-ar refuza oamenilor servicii salvatoare de viață, decât să accepte să fie în dezacord în privința credințelor morale. În cazul în care creștinii vor fi forțați să abandoneze activitățile caritabile, mare parte din sistemul de caritate va imploda, în special pe seama faptului că persoanele religioase au o probabilitate cu mult mai mare de a face donații caritabile, decât persoanele cu vederi seculare. De exemplu, oamenii care se roagă în fiecare zi au o probabilitate de 30% mai mare de a dona unei organizații caritabile decât cei care nu se roagă, oamenii care își dedică timpul unei vieți spirituale au o probabilitate cu 42% mai mare de a dona unei organizații caritabile decât cei care nu fac acest lucru și, interesant, „persoanele care declară că credințele nu contează atât timp cât ești un om bun au o probabilitate drastic redusă de a face donații caritabile (69% comparativ cu 86%) și voluntariat (32% comparativ cu 51%) față de persoanele care consideră credințele a fi importante”. Capitolul în care Eberstadt detaliază atacul asupra organizațiilor caritabile creștine, intitulat „Inchizitorii față cu bunele lucrări”, face el singur să merite lectura acestei cărți.

Concluzia lui Eberstadt este o pledoarie de a găsi puncte comune. Aceasta atrage atenția că feminiștii și creștinii au luptat cot la cot în probleme precum pornografia, maternitatea de substituție și obiectificarea femeii. Este posibil să atribuim celuilalt cea mai bună motivație posibilă și să fim în continuare în dezacordul cel mai puternic. Pentru ca acest lucru să se întâmple, însă, Eberstadt atenționează că progresiștii seculari trebuie să înceteze vânătoarea de vrăjitoare. Aceștia trebuie să pună capăt demonizării creștinilor, să înceteze asaltul împotriva organizațiilor caritabile creștine și să oprească atacurile împotriva educației creștine. Autoarea întreabă: „Va fi într-adevăr suprimarea gândirii libere amprenta progresismului în istorie?”

În mod cert, așa pare.

Există, totuși, semne că publicul începe să se sature de vânătorile de vrăjitoare. La urma urmelor, progresiștii seculari încep să își consume propriii membri, ca un șarpe ce se îneacă cu propria coadă. Profesori universitari perfect progresiști precum simbolul feminismului, Germaine Greer, se trezesc în vizorul protestatarilor, care îi acuză de „transfobie”, iar administratorii universităților se trezesc că sunt vizați sau concediați pentru infracțiuni a căror existență o ignorau până la lansarea acuzațiilor. Securea toleranței se agită, și multă lume află rapid că credința creștină include iertarea, pe când progresismul, nu.

Așadar, timpul ne va arăta dacă se poate cere o relaxare și dacă voci rezonabile, precum cea a lui Eberstadt, vor fi în sfârșit auzite peste larmă. Între timp, însă, apelul său la rațiune trebuie citit de cei cărora le pasă de viitorul culturii noastre și al civilizației înseși.

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorCongresul SUA a găsit Planned Parenthood vinovată de activități criminale. Urmează ancheta judiciară
Articolul următorVIDEO Obama și comercianții de moarte
Guest Post
Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori: William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here