Şcolarizarea împotriva educaţiei

158
0
DISTRIBUIȚI

Fragment din prefaţa volumului Cum suntem imbecilizaţi. Curriculumul ascuns al şcolarizării obligatorii, de John Taylor Gatto, cea mai radicală critică a învăţământului public, apărută la Editura Anacronic.

(…) Pe acest fond am dat peste cărţile, articolele şi materialele video (şi, în general, personalitatea) lui John Taylor Gatto. Am avut un mic şoc cultural, intelectual şi existenţial. În primul rând din cauza asemănării experienţelor – păstrând totuşi proporţiile şi diferenţele. Apoi din cauza punerii în discuţie, cu temeiuri şi cu pricepere, a multor idei primite de-a gata despre educaţie – adevărate marote – cu care operam, conştient sau nu (e drept, cu o insatisfacţie şi dubii crescânde): că şcolarizarea sau instrucţia formală se suprapune mai mult sau mai puţin cu educaţia (sau, oricum, reprezintă grosul acesteia); că este în primul rând (şi aproape exclusiv) o activitate de natură intelectuală; că necesită un corp de experţi – „cadrele didactice” – adevăraţi apostoli eroici, mereu subapreciaţi, mereu subfinanţaţi, mereu prea puţini şi prea puţin ascultaţi; că necesită un arsenal tehnic specializat care presupune compartimentarea cât mai riguroasă pe discipline (evident, cu programă aferentă, „ştiinţific” elaborată), pe ani de studiu, gruparea elevilor sau studenţilor în colective omogene ca vârstă (clase sau grupe), segmentarea activităţilor în calupuri temporale standardizate (ore, seminarii, cursuri), evaluarea şi motivarea prin sisteme complexe şi „riguroase” de notare, şi multe altele.

Dar poate cel mai mult m-a surprins ideea lui conform căreia prostia în masă (mai elegant şi mai ipocrit numită „ignoranţă”; sau, cu ingenuitatea celui care cu ciocanul în mână vede doar cuie, „lipsa de educaţie”) este un mit. Şi anume un mit cu origini iluministe, perpetuat ca ideologie de serviciu a sistemului modern de şcolarizare publică obligatorie care s-a transformat într-un gigantic proiect asistenţial de prezervat slujbe, contracte, funcţii, structuri întregi (e.g. inspectoratele şcolare), bugete, resurse sau pur şi simplu putere coroborată cu sentimentul propriei importanţe. Şcoala a devenit, cu cuvintele lui şi titlul unuia din capitolele acestei cărţi, o „şcoală psihopată” (psychopathic school).

De asemenea, forţa retorică a lui Gatto împinge lucrurile până într-acolo încât te face să contempli posibilitatea ca şcolarizarea nu doar să nu facă (suficient) bine, ci chiar să facă rău. În cei circa treizeci de ani în care a predat în diferite şcoli generale (şase la număr, din diferite cartiere şi de diferite nivele socio-economice şi culturale) şi a câştigat în mod repetat premii de profesorul anului în zona New York (la nivel de oraş de trei ori; la nivel de stat federal o dată), s-a copt tot mai clar în el conştiinţa că face lucruri bune numai în măsura în care reuşeşte să se sustragă vigilenţei establishment-ului educaţional. Iar dacă ar opera în virtutea comandamentelor acestuia, le-ar face mai mult rău copiilor. Ajuns în acest punct, cum însuşi spune, a inspirat adânc şi şi-a dat demisia. Una din concluziile lui, pe care citind-o m-au trecut fiori reci pe şira spinării, e că we need less school, not more (avem nevoie de şcolarizare mai puţină, nu de mai multă – din nou, titlul unuia din eseurile cuprinse în prezentul volum).

Şi în această carte – dar şi în altele – el povesteşte modalităţile prin care a putut (şi a trebuit, în virtutea propriului imperativ moral de a nu-şi bate joc de elevii din faţa lui) fenta rigorile regulamentelor tocmai pentru a scoate tinerii din groapa lâncezelii şi dezinteresului. Întâi de toate – şi deja avem primul element de diferenţiere majoră faţă de modelul zis „public”, sau, mai sec şi mai precis, „de stat” – s-a aliat cu părinţii, cărora le-a explicat situaţia şi i-a pus la cârma proiectului de recuperare educaţională a propriilor copii. Apoi şi-a asumat riscul de a descătuşa opţiunile, pasiunile şi interesele libere ale elevilor săi mizând pe ideea că, odată ce un tânăr îşi asumă un rol activ în propriul proiect educaţional, motoarele acumulării, maturizării şi discernământului se turează şi se rodează, revărsându-se, prin abilităţi, cunoştinţe, experienţă, caracter în toate domeniile vieţii în care acesta este implicat. Îmi vine în minte aici exemplul elevei de şcoală secundară (gimnaziu, la noi) pasionate de înot, veritabilă legumă (iertată-mi fie expresia) la orele normale de limbă şi literatură engleză (al căror „titular” era Gatto) care, scutită de prezenţa regulată la şcoală (repet, în colaborare cu părinţii) a ajuns pe de o parte să persevereze în sportul menţionat, iar pe de alta să elaboreze un ghid minuţios al tuturor piscinelor din zona New York-ului pe care le-a frecventat atât de bine făcut încât a fost contactată de edituri de prestigiu pentru drepturile de autor şi publicare. Reţinând că poate e vorba de un criteriu extraşcolar cam „americănesc” de self made man/woman (poate că nu e cel mai bun posibil), e totuşi remarcabil pentru un copil de gimnaziu.

Mergând mai departe cu descrierea strategiei lui Gatto de a salva ce se mai poate din educaţia copiilor din calea tăvălugului şcolarizării, trebuie evidenţiat şi faptul că elevii „lui” – adică cei care optau pentru astfel de strategii; căci nu erau neapărat toţi, iar el, bineînţeles, nu-i putea obliga la aşa ceva – erau nevoiţi să ia note (scoruri, în sistemele americane) mari tocmai pentru a nu da de bănuit. Surpriza a fost că, deşi părăseau practic şcoala şi „ale şcolii” timp îndelungat, aceştia bifau şi acest punct mult mai bine decât colegii lor care funcţionau în logica sistemului (inclusiv fata cu înotul). Şi asta în aşa măsură încât Gatto a dat de bănuit din motive opuse celor anticipate iniţial: copii se descurcau prea bine.

De aici şi nominalizările lui repetate (şi premiile) pentru titlul de profesorul anului (unde au cuvânt greu de spus şi asociaţiile de părinţi şi elevi, nu doar sistemul), cu atât mai surprinzătoare pentru colegii şi superiorii lui cu cât clasele sale păreau neobişnuit de marcate de absenteism.

L-a îmbrăţişat sistemul pe Gatto? Dimpotrivă. L-a şicanat sistematic şi în cele din urmă l-a avortat. Şi asta pentru că reprezenta aproape un experiment controlat crucial în care, urmând prescripţii contrare sistemului, elevii au bătut sistemul şi la propriile lui obiective (notele/scorurile) cât şi la cele pe care încadrarea în sistem le zădărniceşte iremediabil („extra-şcolare”), dar sunt esenţiale pentru viaţă.

Că tot am ajuns în acest loc cu discuţia, merită să punctez acest refren al scrierilor şi cuvântărilor autorului: şcolarizarea publică nu are legătură cu viaţa reală. E ruptă de aceasta şi s-a constituit într-o rezervaţie, un lagăr de perpetuare indefinită şi şablonardă a imaturităţii şi neajutorării sub pretextul ingurgitării unui mozaic haotic de informaţii cu virtuţi îndoielnice şi cu preţul unui veritabil dresaj întru prostire sau tâmpire – termenul lui Gatto fiind aici chiar cel din titlu: dumbing down. Chiar şi clopoţelul care marchează începerea şi terminarea activităţilor este un instrument de educare sistematică în ideea că nimic nu e cu adevărat important şi poate fi părăsit de-ndată ce „se sună”.

Odată cu Gatto, cred că putem înţelege că educaţia adevărată e o floare mai delicată care nu creşte pe tarlaua cooperativelor şcolare de producţie – „şcolhozuri”, dacă-mi daţi voie să glumesc amar – care sunt şcolile noastre publice, şi care sunt ca atare nereformabile. Soluţiile pe care le întrevede merg în direcţia reîntoarcerii educaţiei în sfera cooperării voluntare fireşti şi a comunităţilor organice: în familie (homeschooling), în parohie, în firmă, în comunitatea locală (câtă vreme există şi este autentică), în şcoli private, organizaţii profesionale etc. Adică acolo de unde a fost luată cu arcanul şi mutată în universul cu aer concentraţionar al învăţământului obligatoriu.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here