Gestația pentru altul, donarea de organe, sinuciderea – îmi aparține propriul meu corp?

77
0
DISTRIBUIȚI

Interviu cu Aude Mirkovic, lector, specialist în drept privat. Autoare a volumelor: PMA-GPA. Quel respect pour les droits de l’enfant? (2016); PMA-GPA. Après le mariage pour tous, l’enfant pour tous ? (2014); Mariage des personnes de même sexe. La controverse juridique (2013); L’essentiel de la Bioéthique (2013); Droit des personnes et de la famille(2014).

Actualitatea din jurul gestației pentru altul (mamei-surogat) sau din jurul donării de organe aduc în atenție o întrebare fundamentală: corpul meu este proprietatea mea? Sinuciderea este, de asemenea, o sursă de întrebări: pot face ce vreau cu corpul meu? Aude Mirkovic răspunde la întrebările adresate de Gènéthique.org.

– Cum înțelege domeniul dreptului corpul uman?

– Elemente precum corpul sau viața nu sunt concepte juridice, ci realități. Dreptul înțelege corpul cu propria sa logică și cu finalitatea sa proprie pentru a-l reglementa, fără a contrazice celelalte date privind cunoașterea umană.

În realitate și pentru drept corpul este un aspect al persoanei. Nu este toată persoana pentru că persoana nu este doar corpul. Uneori ne concentrăm pe luarea în considerare a aspectului corporal (viziunea materialistă) sau a aspectului spiritual (viziunea raționalistă). Bunul echilibru este greu de găsit între aceste două extreme, care nu sunt juste, nu doar pentru că nu corespund realității persoanei, pentru că persoana e foarte bogată ca sens și este nevoie de înțelegere de ansamblu. Este uneori folositor și convenabil să „tăiem”, să izolăm cele două fațete, să aplicăm cel mai potrivit regim. De exemplu, vom face distincție între nevoile fizice și nevoile psihice în medicină, sau între vătămarea corporală și prejudiciul moral în domeniul dreptului, la un individ, ținând cont, în același timp, de unitatea necesară a persoanei.

Atunci când dreptul se referă la corp, el nu protejează corpul în sine ca pe un scop în sine sau ca pe un bun al persoanei, dar protejează persoana în corpul său. Pentru persoană, de fapt, corpul nu are legătură cu a avea, ci cu a exista. De asemenea, principiile inviolabilității [1] și indisponibilității, care guvernează problemele ce privesc corpul, au drept obiectiv protejarea persoanei în corpul său.

– Vorbiți despre indisponibilitatea corpului – ce vreți să spuneți?

– Principiul indisponibilității nu este menționat în legislație ca atare. Curtea de Casație [din Franța n.t.] l-a formulat într-o faimoasă decizie din 1991 cu referire la mamele-surogat. Inviolabilitatea corpului interzice atingerea corpului unei persoane, adică de a-i aduce atingere, fără consimțământul persoanei în cauză. În timp ce inviolabilitatea protejează persoana împotriva alteia, indisponibilitatea o protejează de ea însăși. Indisponibilitatea împiedică individul să „facă ce vrea cu corpul său”. Indisponibilitatea interzice persoanei să-și dea consimțământul valabil pentru fapte care înseamnă „dispunerea” de propriul corp. În acest fel, legea protejează persoana împotriva actelor nesocotite pe care le-ar putea face sau la care ar fi putut să-și dea consimțământul. Asta nu înseamnă că nu poate face nimic cu corpul său, dar principiul indisponibilității se opune actelor care angajează în mod grav corpul și amenință să-i provoace vătămări extrem de mari. Actele inofensive sunt legale atunci când persoana consimte, de exemplu, la tatuaje sau piercing-uri. De asemenea, este legitim să participi la anumite sporturi, cum ar fi boxul sau rugby-ul, care necesită consimțământul în avans pentru anumite atacuri asupra integrității fizice. În aceste situații, consimțământul acordat inițial exonerează pe cel care aduce atingere integrității fizice și nu se face vinovat de nici o infracțiune.

– Acest principiu mă protejează doar împotriva mea însămi?

– Indisponibilitatea mă protejează și împotriva altuia. Într-adevăr, dacă corpul meu nu este disponibil, e la fel și cu corpul celuilalt. Altul nu poate lua corpul meu ca pe un bun disponibil. Chiar dacă a existat un consimțământ din partea mea. Și nu pot să acționez asupra corpului altuia, dispunând de el, chiar și cu consimțământul lui.

– Ce se întâmplă atunci când corpul meu are nevoie de o intervenție? De exemplu, de îngrijire…

– Indisponibilitatea nu împiedică actele care afectează în mod obiectiv organismul, atunci când interesul persoanei o justifică. Dacă o operație chirurgicală este în mod clar o atingere adusă integrității, ea se justifică prin scopul său terapeutic. Cu toate acestea, orice intervenție medicală, din cauza inviolabilității organismului, este supusă consimțământului persoanei. Totuși, aceste principii sunt în serviciul persoanei și sunt pur și simplu eliminate, în cazul în care menținerea lor se poate întoarce împotriva persoanei. Acest lucru se întâmplă într-o situație de urgență, atunci când persoana nu este în măsură să-și dea consimțământul.

Aceste derogări de la principiul indisponibilității nu sunt contradicții, ele sunt înțelese în funcție de obiectivul care protejează persoana. În plus, este posibilă extinderea acestor excepții la indisponibilitatea organismului în interesul terapeutic al altora:  este cazul donării de organe, donării de elemente și produse ale corpului uman. Cu toate acestea, interesul altora nu justifică orice! Chiar și pentru o cauză bună, nu îți poți cauza prea mult rău ție și, eventual, să renunți la propria ta viață.

Nu pot face „ce vreau” cu corpul meu

– Pot să vând o parte din corpul meu?

– Nu confundați indisponibilitatea cu non-patrimonialitatea. Non-patrimonialitatea înseamnă că corpul uman, elementele sale și produsele sale nu pot face obiectul unui drept patrimonial, adică al unui act juridic cu titlu oneros: pot să donez sânge, dar nu-l pot vinde. Principiul indisponibilității este mai amplu decât non-patrimonialitatea. Când un act cade sub incidența indisponibilității, nu se poate face deloc, nici gratuit, nici cu titlu oneros. Atunci când un act intră doar sub incidența non-patrimonialității, el poate fi făcut gratuit, însă nu se poate face contra cost. Non-patrimonialitatea este un aspect al indisponibilității și interzice actele de dispunere cu titlu oneros.

„Corpul dinăuntrul corpului tău nu este corpul tău”. O reamintire a nedreptății și lipsei de logică a avortului

– Poate o femeie să dispună de corpul ei și să încheie un contract de gestație pentru altul (mamă-surogat)? Dacă este dispusă, care este obstacolul în calea gestației pentru altul?

– Principiul indisponibilității, însoțit de non-patrimonialitate, protejează persoana în corpul său și o protejează, în special, să fie considerată un produs. Pentru a dispune de corpul meu sau de corpul altuia, trebuie să mă consider sau să consider pe altul ca fiind un obiect, pe care să-l „transform într-o marfă”. Fie cu titlu gratuit [2], fie cu titlu oneros. Omul nu este un obiect și nici o ființă umană nu este proprietarul altei ființe umane. Cu toate acestea, având în vedere gestația pentru altul, corpul copilului este în mod clar obiectul unui act de dispunere; el este tratat ca un obiect, indiferent dacă este dat cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. De fapt, nici nu putem vinde și chiar nici nu putem să dăm o ființă umană. În ceea ce privește femeia, consimțământul ei real sau presupus contează mai puțin de îndată ce gestația pentru altul îi angajează corpul într-un mod în care le conferă altora prerogative excesive. Faptul că acțiunea este gratuită sau remunerată nu contează aici. În ambele cazuri, această practică este interzisă prin lege, deoarece gestația pentru altul se încadrează în categoria indisponibilității.

„Gestația pentru altul” (mama surogat) este o formă de sclavie 

În Franța, codul penal definește sclavul ca fiind persoana asupra căreia se exercită unul dintre atributele dreptului de proprietate. Aceste atribute ale proprietarului sunt ususfructus, abusus. Prin usus, proprietarul poate folosi o persoană ca pe un bun al său; fructus îi permite să scoată profit din ea și abusus îi permite să dispună de ea (de exemplu, să o dea sau să o vândă). E suficient ca doar un atribut al dreptului de proprietate să fie exercitat asupra unei ființe umane pentru a caracteriza acest act drept sclavie. În contextul gestației pentru altul, nimeni nu dorește să scoată profit pe seama copilului: nu vrem azi ca copiii să lucreze în mine, vrem copii ca să-i răsfățăm, să îi iubim. Pe de altă parte, copilul este dat. Și chiar în majoritatea cazurilor, vândut. De fiecare dată, este o prerogativă a proprietarului: nu pot da sau vinde ceea ce nu-mi aparține. Intențiile bune, consimțământul indivizilor nu pot schimba calificarea reală a faptelor: în momentul în care corpul uman este considerat un obiect, o marfă, îi este negată umanitatea.

Astăzi, aceste forme de transformare a corpului în marfă sunt mascate cel mai adesea sub intențiile cele mai bune. Noi nu tratăm neapărat oamenii ca pe obiecte pentru a le face rău, dar nu înseamnă că le facem bine, în mod obiectiv.

Atunci când un act de dispunere de un corp,  de propriul trup sau de corpul altei persoană cade sub incidența indisponibilității, consimțământul dat, care este nul, nu exonerează persoana care a adus atingerea în chestiune. Dacă doi oameni sunt de acord să se lupte în duel, cel care îl ucide pe celălalt, în ciuda consimțământului acordat în prealabil de oponentul său, se face vinovat de omucidere intenționată. Din punct de vedere material, îmi pot da întotdeauna consimțământul, dar din punct de vedere juridic, el nu are nici o valoare. E ca și cum nu ar exista.

– Pot face ce vreau cu corpul meu?

– Nu. Indisponibilitatea îmi pune limite asupra corpului meu… Este dificil pentru mulți dintre contemporanii noștri și chiar uneori și pentru noi [să înțelegem]. Dar respectul celorlalți trece logic prin necesitatea de a ne respecta sinele, pe noi înșine.

În mod profund, această limită fixată de indisponibilitate poate fi înțeleasă de drept ca o modalitate de a exprima, de a transmite condiția noastră de a fi fost creați: nu m-am fabricat eu însămi, nu mi-am dat eu propriul meu mod de utilizare, nu eu mi-am dat natura mie. Și natura mea îmi dă limite.

Din această perspectivă, atacul asupra persoanei în corpul său nu poate fi justificat sub pretextul că ar fi făcut de persoană însăși. Legea nu se referă la această temelie transcendentă, dar pune în aplicare ideea că persoana nu-și aparține sieși până în punctul de a putea face ceea ce dorește cu sine. Luați în considerare cazurile de mutilare voluntară: ele nu sunt sancționate de lege, deoarece se consideră că autorul mutilărilor este cineva care trebuie ajutat mai degrabă decât sancționat, dar aceste mutilări voluntare sunt ilicite. Deși consimțite, ele constituie o infracțiune conform Codului Penal. Oricine spune mutilare voluntară spune, de asemenea, atentat asupra vieții sale, mai ales în caz de sinucidere: este acesta arhetipul libertății individuale? Actul de dispunere prin excelență? În acest caz, ar fi necesar să se trimită la închisoare medicul care resuscitează autorul unei încercări de sinucidere pentru încălcarea libertății individuale. Dimpotrivă, se pare că sinuciderea nu este considerată de legea franceză ca fiind un act de dispunere de sine, până în punctul în care cel care împiedică pe cineva să se sinucidă este lăudat, în timp ce, dacă nu împiedică sinuciderea, el e considerat vinovat de non-asistență a persoanei în pericol.

– Care este poziția Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) privind disponibilitatea corpului uman?

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, spre deosebire de dreptul francez, are o viziune extrem de individualistă, și se poziționează nu din perspectiva indisponibilității corpului uman, ci din perspectiva dreptului de a dispune de propriul corp, parte integrantă a noțiunii de autonomie personală.

În recursul formulat în 1997 pentru „atentatul la viața privată“ de către autorii condamnați pentru practici sadomasochiste, CEDO a constatat că urmărirea penală a fost justificată, chiar dacă ea a constituit o încălcare a vieții private. Demnitatea, sistemul central al indisponibilității, a justificat intervenția societății, inclusiv între adulții care consimt. Dar, în 2005, pentru același caz, CEDO a justificat urmărirea penală din alt motiv: consimțământul unei victime nu a fost dovedit. Înțelegeți că, dacă s-ar fi dovedit consimțământul tuturor victimelor, urmărirea penală ar fi fost nejustificată.

Această a doua decizie contravine legii franceze: înseamnă că adulții care își dau consimțământul ar putea să consimtă orice și la orice și chiar la pierderea vieții lor. Singura limită ar fi ca actele lor să nu fie accesibile publicului. Din 2005, CEDO nu a generalizat, din fericire, această decizie. Dar ea dă tonul: dreptul de a dispune de propriul corp.

Indisponibilitatea, deplânsă de unii ca fiind un obstacol în calea libertății, este în schimb o abordare protectoare a libertății persoanei, ce o împiedică să utilizeze abuziv libertatea sa și îi pune limite. Să luăm exemplul sinuciderii: cel care împiedică pe altul să-și facă rău nu aduce atingere libertății lui, ci îl împiedică să comită un abuz asupra propriei persoane.

În plus, cei care pretind că „nu cer nimic de la nimeni” și pretind că „îi lasă pe toți să facă ceea ce vor” nu pot fi complet autonomi față de ceilalți: ei vor cere ajutor la prima lor problemă! Mai mult, un act uman are consecințe, mari sau mici, directe sau indirecte asupra întregii societăți: atunci când cineva dispune de corpul altei persoane, consecințele se raportează la ansamblul corpului social. Indisponibilitatea este expresia juridică a unei forme de solidaritate și a naturii noastre sociale. Numai Robinson Crusoe ar putea, probabil, să pretindă autonomie totală și absența totală a răspunderii față de actele sale.

[1] Inviolabilitatea protejează o persoană împotriva alteia. Acest principiu interzice altuia să acționeze asupra corpului meu fără consimțământul meu (art. 16-1 din Codul civil francez).

[2] Donarea nu este incompatibilă cu transformarea obiectului donării în marfă.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here