Revoluția sexuală a luat-o razna – Partea a II-a (de Stephen Baskerville)

191
0
DISTRIBUIȚI

Prima parte aici

Scopul nu este să relatezi o infracțiune, ci să creezi o isterie contra unor oameni mult mai puțin vinovați ca Weinstein

Scopul nu este să relatezi o infracțiune, ci să creezi o isterie care poate fi folosită împotriva unor oameni cu mult mai puțin vinovați decât pare să fie Weinstein. Weinstein va trebui să-și pledeze cauza. Dar odată ce procedurile acestea sunt în vigoare – ca rezultat al isteriei de la același Hollywood și aceeași cultură media care a creat problema, ele pot fi folosite contra unor nevinovați.

Chiar și dincolo de studenții de la universitate, din care puțini vor vedea vreodată interiorul unei pușcării, alte ținte își pierd vlaga dincolo de gratii din cauza zelului istericilor sexuali – și a tăcerii altora.

Acum, că secretarul DeVos a făcut să fie sigur, comentatorii conservatori – care ani de zile au rămas muți, pentru că puțini și-au riscat carierele și reputația ca să vorbească – ies acum din ascunzișuri ca să își trâmbițeze virtuțile. Chiar și National Review [1], care ani de zile s-a uitat studios în altă parte în fața nedreptății flagrante sau chiar i-a susținut pe isterici, a descoperit deodată că vânătoarea de vrăjitoare despre care li s-a spus de atâția ani este reală.

Dar dovada nou-găsitei virtuți va fi văzută în modul în care răspund altei, mai gravei injustiții și vânători de vrăjitoare încă dezvoltată de industria feministă a victimizării. Bărbații din armată sunt în mod similar subiecte unor acuzații umflate de „hărțuire sexuală” și urmăriți până la excludere din profesie, precum Brian MitchellMartin Van Creveld și alții au documentat, dacă nu cumva sunt mai întâi devastați în tribunalele de divorț.

În fapt, chiar și păcăleala cuprinzătoare a violului este doar una dintr-o serie de vânători de vrăjitoare generate de lobby-ul sexual radical:

I. În ciuda a numeroase expoze-uri începând cu anii 1980, acuzații intenționat false de abuzare sexuală a unor copii din partea unor părinți aleși pe criterii politice sunt încă scăpate de sub control: părinți creștinifamilii care își educă copiii acasă,tați care au divorțat involuntar sau orice alți părinți. Și aici vedem politica acuzației, suspendarea protecției unui proces corect și amprentele radicalilor. Precum avocatele feministe ale căror salarii sug banii publici de la Departamentul Educației și educarea studenților din universitățile de stat, legiuitorii feminiști și lucrătorii din servicii sociale lansează acuzații la fel de lipsite de temei pentru confiscarea de către guvern a copiilor de lângă părinți. La fel ca și acuzațiile de viol din universități, fals după falspoveste de groază după poveste de groază, au avut puțin impact asupra barajului de acuzații fabricate.

II. Acuzațiile sistematice de „violență domestică” constituie ceea ce avocatul David Heleniak numește „fiasco-ul unui proces echitabil”. El identifică 6 moduri distincte în care un proces echitabil este negat (și mai sunt și altele). Și aici, agresiunile sunt sancționabile în fiecare jurisdicție de pe Pământ. Dar „violența domestică” nu are nimic în comun cu atacul mai mult decât are „violul de campus” în comun cu violul adevărat. Este o altă coliziune politizată între radicali și asociațiile de barouri care câștigă salarii enorme de pe urma negării unui proces corect americanilor nevinovați care nu dețin nicio platformă de a se apăra. În vocabularul feminist, „violența domestică” poate însemna orice de la insultă verbală la refuzarea solicitărilor financiare. Aproape niciodată aceste procese nu se desfășoară în curțile cu juri și – cel mai uimitor dintre toate – nimeni nu este niciodată achitat.

III.  Acuzațiile de neplată a pensiei alimentare constituie poate cea mai vicioasă formă de vânătoare de vrăjitoare și înșelătorie, unde procesul echitabil este inexistent. Audierile pe bandă rulantă durează adesea 1-2 minute și bărbații sunt condamnați la închisoare cu anii. Mulți nu primesc dreptul la nici un martor dar sunt condamnați „cu celeritate”. Conform cu Conferința Națională a Legislativelor Statale[2], tații acuzați trebuie să își demonstreze nevinovăția împotriva unor acuzații nespecificate, fără consiliere juridică și fără juriu. Cel mai înspăimântător este că nu există nicio statistică publică a sancțiunilor cu închisoarea.

Spre deosebire de acești bărbați (și de aceste femei), cei precum Harvey Weinstein (Bill Cosby, Julian Assange etc.), plus studenții și militarii care se dedulcesc la relații sexuale pasagere și-o caută, probabil, și o și primesc. Putem înțelege din punct de vedere teologic trauma lor: deși primesc o pedeapsă injustă de la justiția umană, ei sunt, cu dreptate, sancționați de Dumnezeu. Acest principiu teologic ar putea ajuta pe unii să distingă un curs corectiv nu doar pentru propriul comportament, dar și pentru problema politică în sine. Ar putea foarte bine să transmită bărbaților mesajul că, volens-nolens, ei sunt inevitabil cei făcuți responsabili și că, deci, este la latitudinea lor să-și exercite discernământul moral (și politic?).

Liderii creștini au abandonat discursul biblic pentru a-și „semnaliza virtuțile”

Încă și mai semnificativ, aceste argumente nu au fost puse în discuție de nici un lider religios, pentru că aceștia pur și simplu evită fie și să privească în direcția unor asemenea conflicte deși subiectul moralității sexuale pare să fie chiar în ograda lor. Atât sunt de intimidați liderii creștini încât nu vorbesc aproape niciodată de „desfrâu” sau „adulter” (și nici de „păcat” prea mult), chiar și în bisericile lor. Așa încât și ei încearcă acum să se salveze de la irelevanță sărind în trenul din care își semnalizează propria virtute ideologizată.

Astăzi este mult mai probabil să auzim o predică despre „hărțuirea sexuală” sau „misoginie” decât despre desfrâu sau adulter, în ciuda uriașelor consecințe sociale și economice generate de nașterile în afara căsătoriei. Ironic, chiar ei îmbrățișează acum exact acuzațiile „auto-îndreptățitoare” pe care au încercat ani de zile să le respingă.

Însă principiul teologic cu greu poate justifica pedeapsa cvasi-infracțională. Desigur, orice guvern secular trebuie să distingă între păcat și infracțiune, la fel cum vechile standarde religioase distingeau sfere legitime ale lui Cezar și Dumnezeu. Ironic, tocmai radicalii seculariști sunt cei care substituie acum moralei o nouă formă de teologie politică, o modalitate cvasi-teocratică de abordare a eticii sexuale.

După eșecul cu Trump, radicalii sexuali s-au îndreptat contra propriei lor elite

Revoluționarii, intoxicați de putere, trec dincolo de indivizii fără apărare și țintesc prada mai largă din tărâmul politicii de vârf. Au încercat în campania electorală pentru prezidențialele americane să se poziționeze contra lui Donald Trump, transformând comentariile sale lascive într-o oportunitate de a-și insinua pe mai departe ideologia în locul moralei sexuale tradiționale.

Acum, mai subtil, și-au fixat privirile pe propria elită liberală de stânga [3]. Prin țintirea lui Weinstein și a altora ca el, radicalii recrutează (accidental sau intenționat) moraliști conservatori ca marionete. Conservatorii sunt încântați să sublinieze că politicieni liberali ca Bill Clinton care sunt cei mai declarați feminiști sunt în același timp și cei mai agresivi obiectificatori ai femeii. Și totuși, lipsindu-le tăria de a se mulțumi cu stigmele tradiționale contra imoralității lui Clinton sau Weinstein, ei imită jargonul radical al industriei „hărțuirii”. Pentru cine înțelege dinamica politicilor feministe, este clar că radicalii vor fii cei care vor râde la urmă, pentru că finalul este abandonarea încă și mai mult a moralității în favoarea ideologiei.

Dar poate cel mai mare impact al situației este efectul debilitant din punct de vedere moral pe care îl are asupra noastră. Nu mă refer doar la dispoziția noastră de a accepta permisivitatea sexuală dar și de dispoziția de a accepta confuzia între morala auto-îndreptățitoare și morala în adevăratul sens. „Afacerea” Weinstein ilustrează viu modul cum ideologia a transformat discursul public într-o cacofonie de dojeni sanctimonioase. În loc să stabilim reguli clare ale moralității sexuale și să avem curajul să le susținem în viața de zi cu zi și interacțiunile cu alți oameni, noi angajăm dezaprobatori profesioniști care să-și umfle mușchii politici – jurnaliști, comentatori media, avocați, judecători, polițiști și gardieni – să aplice pedeapsa în numele nostru, în timp ce noi stăm relaxați și strigăm insulte de la distanță.

Complacerea în plăcerile unor posturi moraliste nu ne pune în risc și nu ne aduce nicio responsabilitate pentru propriul nostru rol în decadența sexuală sau în subsecventele vânători de vrăjitoare. Și avem nevoie să nu ne batem capul cu „amabilități” precum dovezile sau procesul echitabil. Pe scurt, am adoptat „justiția” mulțimii, în care revoluția sexuală, ca oricare altă revoluție, trebuie inevitabil să degenereze.

___

[1] Revistă bilunară americană de orientare conservatoare, specializată în comentariu politic, social, cultural și de afaceri.

[2] National Conference of State Legislatures este un ONG creat în 1975 care își propune să monitorizeze i sprijine activitatea parlamentelor statale din SUA.

[3] În accepțiunea americană a termenului, liberalismul este o doctrină de stânga, oarecum similară cu social-democrația europeană, mai ales în ce privește drepturile civile.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorJurnal de campanie „AlegeViața!” Crochiuri la final de an
Articolul următorMEMORIU Actul donării de organe trebuie să rămână unul informat și altruist (Text-suport pentru dezbaterea proiectului Legii transplantului uman)
Guest Post

Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori:

William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here