Sexul și problema drepturilor omului (de Stephen Baskerville) – partea a II-a

86
0
DISTRIBUIȚI

Partea I – Partea a III-a

Femei si Victime: CEDAW

Conventia pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Impotriva Femeilor (The Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination Against Women – CEDAW; Adunarea Generala ONU 1979) a transformat procesul de implementare a tratatului intr-un mijloc de inginerie sociala.

Schitata in anii 1970 in apogeul revolutiei sexuale, CEDAW cere tarilor sa codifice ideologia feminista ca doctrina oficiala – o practica interzisa de constitutiile celor mai multe democratii, care recunosc ca nu se poate da un status oficial unor convingeri daca e sa fie pastrata libertatea de expresie. Prin CEDAW, semnatarii trebuie nu doar „sa ia toate masurile necesare pentru a elimina discriminarea impotriva femeilor„ dar si sa elimine „orice rol stereotipic al barbatului si al femeii la toate nivelele si formele” (Art. 10c). „Acest obiectiv de a elimina ‘concepte’ este luat foarte literalmente. Nici chiar convingerile personale nu sunt scutite de supravegherea legii. Foloseste un limbaj care apeleaza la cel mai intrusiv guvern posibil – guvern care patrunde in cele mai private si sacre zone” (Balmforth 1999). Un pasaj cere guvernelor semnatare sa proiecteze schimbari nu doar in practicile sociale, ci si in gandurile oamenilor: „Statele parti trebuia sa ia toate masurile adecvate… pentru a modifica tiparele de comportament social ale barbatilor si femeilor, cu o viziune de a realiza eliminarea prejudiciilor si obisnuintelor si oricaror alte practici care sunt bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a oricarui dintre sexe sau pe roluri stereotipice pentru barbati si femei” (Art. 5a).

Comitetele de monitorizare CEDAW insista ca guvernele nu doar sa elimine discriminarea, dar sa „predice” ideologia feminista populatiilor. „Statul ar trebui sa introduca programe de educatie si informare publica pentru a ajuta la eliminarea prejudiciilor care impiedica ‘egalitatea’ femeilor” si „programe de educare si informare publica pentru a schimba atitudini privind roul si statusul barbatilor si femeilor’’ (Divizia ONU pentru Promovarea Femeii – UN Division for the Advancement of Women [UNDAW] 1992). Comitetul CEDAW si-a exprimat in mod repetat viziunea conform careia guvernele au o datorie de a-si indoctrina populatiile in ideologii aprobate si de a suprima erezii neconventionale. Catre Indonezia, comitetul a exprimat „o mare ingrijorare asupra normelor sociale, religioase si cultural existente, care recunosc barbatul ca si cap si sustinator al familiei si limiteaza femeia la roluri de mama si sotie” si a cerut sa stie „ce pasi propune Guvernul pentru a modifica aceste atitudini” (Comitetul despre Eliminarea Discriminarii Impotriva Femeilor 1998, para. 289).

CEDAW ia de asemenea o abordare expansiva a „discriminarii”, inisistand ca si persoanele „private” sunt pedepsibile pentru cum „discrimineaza” in asocierile lor personale. „Sub CEDAW, chiar si comportamentul privat – felul in care cuplurile isi impart treburile casei si cele de ingrijire a copilului – este subiectul supravegherii si modificarilor guvernului”, observa Christina Hoff Sommers (2010a, 5). „Comitetul de monitorizare ONU cenzureaza in mod obisnuit tari precum Danemarca, Norvegia si Islanda pentru faptul ca nu au impiedicat femeile din a avea rolul primar in ingrijirea copiilor, practica socotita discriminatory” (Hoff Sommers 2010b). Prin urmare, nu doar guvernele, dar si indivizii privati pot fi desemnati ca violatori ai drepturilor omului chiar daca-si impart treburile casei sau isi urmeaza vietile private si relatiile personale in mod opus. „Discriminarea in temeiul Conventiei nu este limitata in actiune de sau din partea Guvernelor”, atrage atentia comitetul.

Articolul 2(e) cere guvernelor „sa elimine discriminarea impotriva femeilor de catre orice persoana” cat si de catre orice organizatie. Articolul 2(f) cere viguros guvernelor „sa elimine obiceiurile si practicile existente care constituie discriminare impotriva femeilor”. Comitetul concluzioneaza: „Statele pot fi, de asemenea, responsabile pentru acțiuni private, în cazul în care nu reușesc să acționeze cu precauție, pentru a preveni încălcarea drepturilor” (UNDAW 1992).

CEDAW reglementeaza de asemenea continutul educatiei, incluzand „educatia familiei” sau ceea ce parintii isi invata propriii copii in casele lor. „CEDAW interzice facerea distinctiei intre rolul mamei si al tatalui si invatarea modului traditional de intelegere al familiei” observa un ideolog. „Copiii sunt invatati ca se pot intelege la fel de bine cu doua mame sau doi tati, si orice incercare de a demonstra opusul poate fi considerata discriminarea impotriva femeilor” (Estrada 2009).

Formuland asemenea chestiuni in materie de „drepturile omului” si „discriminare”, oficialii CEDAW ar putea apoi emite decrete pentru a preveni discriminarea fara a trebui sa analizeze daca dictatele sunt fezabile, ce costuri implica, cine trebuie sa plateasca si nici macar daca sunt coerente reciproc. Astfel, comitetul CEDAW cere guvernelor sa legalizeze prostitutia si in acelasi timp sa pedepseasca barbatii pentru ca iau parte la ea. Comitetul indeamna Mexicul sa legalizeze prostitutia si ‘recomanda cu tarie ca noua legislatie… ar trebui sa pedepseasca proxenetii si mijlocitorii’. Asa cum o echipa de cercetatorii observa, „Legalizarea activitatii contrazice limbajul destul de clar al insusi tratatului CEDAW, care spune ‘Statele ar trebui sa ia toate masurile adecvate, incluzand legislatia, pentru a suprima toate formele de trafic de femei si de exploatare a prostitutiei femeilor.’ In comitetul CEDAW, se pare ca permiterea prostitutiei e o forma de a o suprima!” (Fagan, Saunders, si Fragoso 2009, 23; a se vedea si Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii Impotriva Femeilor 1998, par. 414)

Comitetul CEDAW nu se preocupa de costurile necesare a toata aceasta implementare si ar putea deci emite cerinte pentru care altii sa plateasca. Oficialii CEDAW insista ca cetatenii statelor semnatare trebuie sa finanteze „serviciile sociale necesare”, incluzand „stabilirea si dezvoltarea unei retele de facilitati pentru ingrijirea copiilor” (Art. 11[2][e]). De fapt comitetul CEDAW pare in mod special preocupat de a institui colectivizarea cresterii copiilor. Asa cum Hoff Sommers noteaza, „prin tratat, initiatorii arata o determinare pentru eradicarea stereotipurilor de gen, in special celor care asociaza femeile cu ingrijirea si maternitatea” (2010, 13). Guvernele trebuie sa supravegheze in consecinta practicile gospodaresti pentru a „asigura ca educatia familiala include o intelegere adecvata a maternitatii ca functie sociala” (Art. 5[b]). Potrivit lui Patrick Fagan, William Saunders si Michael Fragoso, comitetul CEDAW admonesteaza Noua Zeelanda – „Comitetul este ingrijorat ca ratele de participare [in ingirjirea copiilor] pentru mame de copii mici si mame singure ramane sub media statelor member Organizatiei pentru Colaborare Economica si Dezvoltare”.

Preocuparea pentru cariera pare a fi principalul criteriu de directionare a decretelor privind politica de familie ale comitetului CEDAW, care cearta Slovacia – „scaderea in ingrijirea copiilor prescolari este in mod deosebit daunatoare oportunitatii egale a femeilor pe piata fortei de munca deoarece, din cauza lipsei institutiilor de ingrijire a copiilor, ele trebuie sa-si intrerupa cariera”. Slovenia trebuie sa creeze „institutii mai formale si mai institutionalizate pentru cresterea copiilor sub 3 ani, cat si a celor intre 3 si 6 ani”. A avea cat mai multi copii posibil in ingrijire institutionala este aparent o virtutute pentru binele propriu: „Comitetul a exprimat dispret pentru faptul ca doar 30% dintre copiii cu varsta sub 3 ani sunt in ingrijire zilnica formala, in timp ce restul erau ingrijiti de membri ai familiei sau alti indivizi private”. Cresterea colectivizata a copiilor pare a fi cel mai important panaceu al comisiei pentru combaterea inegalitatii de gen. In Germania, comitetul a fost „ingrijorat pentru ca masurile care vizau reconcilierea familiei si muncii incurajeaza asteptarile stereotipurilor pentru femei si barbati. In acest sens, comitetul este preocupat de nevoia nesatisfacuta de locuri la gradinita pentru grupa de varsta 0-3 ani.” (in 2009, 11–12, accentul adaugat).

Oficialii CEDAW insista ca libertatea religioasa si drepturile democratice trebuie limitate atunci cand alegatorii din democratii nu sunt de acord cu agenda lor. Comitetul exprima ostilitate deschisa fata de exercitarea libera a religiei, raportand ca „in toate tarile, cei mai important factori care inhiba abilitatea femeilor de a participa la viata publica au fost cadrul cultural al valorilor si convingerile religioase” (UNDAW 1992). Potrivit comisiei, „adevarata egalitate de gen nu permite interpretarea diferita a obligatiilor in temeiul legislatiei internationale depinzand de reguli religioase interne, traditii si obiceiuri” (Comisia privind Eliminarea Discriminarii Impotriva Femeilor, 1994, 39).

Daca regulile religioase, traditiile si obiceiurile unei natiuni intra in conflict cu viziunea drepturilor femeilor a comitetului CEDAW, acea natiune trebuie sa gaseasca noi reguli religioase, traditii si obiceiuri. Faptul ca alegatorii catolici din Irlanda au votat impotriva legalizarii avorturilor in mai multe referendumuri necesita aparent restrictii pentru felul in care irlandezii pot vota. „Influenta Bisericii este puternic simtita nu doar in atitudini si stereotipuri, dar si in politica de stat oficiala. In special dreptul femeilor la sanatate, incluzand sanatatea reproductiva, este compromis de aceasta influenta.” Deoarece protectia Norvegiei pentru minoritatile religioase le lasa libertatea de a nu fi de accord cu doctrina feminista in „familie si treburi personale”, Norvegia ar trebui sa restrictioneze libertatea religioasa. „Comisia este in mod special preocupata cu dispozitii in legislatia norvegiana care scutesc anumite comunitati religioase de la conformarea cu legea drepturilor egale. Cum femeile intampina mai des discriminare in familie si treburi personale in anumite comunitati religioase, au cerut guvernului sa modifice Actul Statutului Egal Norvegian spre a elimina exceptiile bazate pe religie” (citat in Fagan, Saunders si Fragoso 2009, 24–25). In acelasi fel, in Indonezia: „Valorile culturale si religioase nu pot fi lasate sa submineze universalitatea drepturilor femeilor”, insemnand avortul legalizat.

Libertatea religioasa pare de fapt sa fie sursa celor mai multe probleme: „In toate tarile, cei mai semnificativi factori care inhiba abilitatea femeilor de a participa la viata publica au fost cadrul cultural de valori si crezurile religioase” (citat in Fagan, Saunders si Fragoso 2009, 24–25).

Oficialii CEDAW recunosc ca fac mai mult decat intarirea drepturilor existente; ei creeaza unele noi care sunt direct contrarii cu valorile existente ale celor mai multe societati. Raportorul special al ONU privind violenta impotriva femeilor recunoaste ca „cea mai controversata zona e problema drepturilor sexuale”:

„Dreptul la auto-determinare [al natiunilor] este opus articolelor CEDAW care obliga statul sa corecteze orice inconsistenta intre legile drepturilor omului internationale si legile religioase si traditionale care opereaza in teritoriul ei… In timp ce legea internationala a drepturilor omului inainteaza spre a satisfice cererile miscarii feministe internationale, realitatea in multe societati este ca drepturile femeilor sunt provocate de expresii culturale alternative… Miscarea nu genereaza doar noi interpretari ale doctrine drepturilor omului existente… dar genereaza de asemenea noi drepturi. Cel mai controversat e problema drepturilor sexuale… Se poate doar spera ca valorile comune de demnitate umana si libertate vor triumfa peste fortele locale care incearca sa lege femeile de casa.” (Coomaraswamy 1997).

Ca o chestiune practica, unii se intreaba ce incearca sa obtina acest tratat atata timp cat cei mai multi semnatari il ignora. „Semnatari ca Arabia Saudita, Burma, Yemen si Coreea de Nord nu au facut aproape nimic pentru a-si reforma legile, politicile si practicile traditionale – nici atunci cand au fost admonestate de Comitetul de Conformitate CEDAW al ONU”, subliniaza Hoff Sommers (2010, 4).

Completa egalitate de gen asa cum e conceputa de feministi este practic, pana la urma, imposibil de obtinut deoarece femeile fac alegeri diferite de ale barbatilor, mai ales odata cu aparitia copiilor. Nu este clar ca vreo tara ar putea sa se conformeze cu dispozitiile CEDAW, care cer eliminarea „tuturor formelor” de stereotipuri de gen, cu atat mai mult adoptarea celor mai intrusive reglementari despre detalii intime din vietile private si gandurile cetatenilor – o cale pe care oficialii CEDAW sunt dispusi sa o urmeze. Spre exemplu, daca mai mult femeile decat barbatii se ocupa in mod obisnuit de copii, comitetul CEDAW recomanda moduri de a intoarce lucrurile, de obicei cu cote impuse de guvern si „campanii de sensibilizare”, noteaza Hoff Sommers (2010, 15) Comitetul a sfatuit recent Spania sa organizeze o „campanie nationala de aducere la cunostinta impotriva rolului de gen in familie”. Finlanda a fost indemnata „sa promoveze impartirea egala a sarcinilor domestice si familiale intre femei si barbate”. Slovacia a fost instruita sa „sensibilizeze pe deplin barbatii la participarea lor egala la sarcinile si responsabilitatile familiei”. Liechtenstein a fost interogat despre un proiect, Ziua Tatalui, si i-a fost reamintit sa „demonteze stereotipurile de gen” (Hoff Sommers 2010, 16–17).

Copiii ca victime: Conventia privind Drepturile Copilului

Unde CEDAW presupune ca barbatii sunt opresorii femeilor, Conventia ONU privind Drepturile Copilului (CRC – ‘Convention on the Rights of the Child’; Adunarea Generala ONU 1989) descrie parintii ca fiind opresorii copiilor. Implicatiile politice sunt si mai profunde.

ONU si alte organisme internationale si-au exprimat indelung ingrijorarea fata de suferinta copiilor. Cu toate acestea, asa cum ei insisi recunosc, decenii de actiune se pare ca au facut foarte putina diferenta:

„In ciuda unui cadru cuprinzator de instrumente, standarde si angajamente privind drepturile copilului si a primului progres in atingerea obiectivelor convenite, realitatea zilnica pentru milioane de copii din intreaga lume este inca in contrast puternic cu aceste angajamente si obiective: Copiii inca se confrunta cu amenintari majore de supravietuire, lipsa oportunitatii pentru educatie de calitate, sanatate si asistenta sociala adecvate; sunt victime ale celor mai grave forme de exploatare prin munca, exploatare sexuala si abuz, boli, conflict armat, diferite forme de violenta; sunt fortati in casatorii premature si trebuie sa indure practici traditionale daunatoare. Copiii apartinand persoanelor vulnerabile sau copiii aflati in situatiii deosebit de dificile se confrunta cu riscuri deosebite si sunt expusi la discriminare, marginalizare si excludere. Fetitele se confrunta cu riscuri specifice si au nevoie de o atentie deosebita.” (Liniile Directoare ale Uniunii Europene n.d., 3)

Si totusi, nu este clar cum poate un tratat sa protejeze copiii de aceasta amestecatura de orori. Cele mai multe dintre aceste probleme si nemultumiri provin in mare masura din saracie si instabilitate, care sunt cronice in mare parte a lumii. Copiii le sufera in comun cu restul populatiei, inclusiv cu parintii. Majoritatea nu sunt delict in nici un sens aplicabil al cuvantului, si folosindu-le pentru a rationaliza separarea copiilor de toti ceilalti, dand nastere la o „panta” intre ei si propriii parinti si incriminand parintii este cel mai cinic mod posibil de a pozitiona parintii si constituie pur si simplu o alta forma de exploatare care este in multe feluri mult mai cruda decat cea pe care trebuie deja copiii sa o indure. Aceste probleme cu siguranta nu pot fi rezolvate confiscand copiii de la parinti si incriminand parintii in democaratiile industrializate. Si totusi, tocmai aceasta este inselaciunea implicata in CRC.

CRC merge mai departe decat CEDAW privind incalcarea nu numai a suveranitaii nationale, dar si a autoritatii reprezentantilor alesi la nivel national si local: slabeste guvernele statelor vis-a-vis de guvernele federale; ocoleste dispozitiile si protectiile constitutionale pentru libertatea cetatenilor, si diminueaza drastic autoritatea parintilor. CRC submineaza toate autoritatile de sub nivelul ONU: parintii si familia, guvernele locale si cele ale statelor, guvernele nationale sau federale, fiecarei autoritati fiindu-i transferata autoritatea urmatorului nivel si, in cele din urma, catre ONU.

Un scriitor comenteaza: “CRC ofera o ideologie pentru interventia statului’’ nu doar in politica sociala si economica, ci si in cele mai intime colturi ale vietii private (Van Bueren 1999, 692). Ca si CEDAW, doar ca si mai mult, CRC nu este o limitare a puterii guvernului, ci precis opusul: o justificare pentru extinderea ei.

Din cauza CRC, zone de jurisdictie acum constitutional interzise autoritatilor nationale si federale vor deveni subiecte de interventie guvernamentala obligatorie. In tari precum Statele Unite, unde (in teorie) statele fac inca legea familiei mai degraba decat guvernul federal, CRC transfera de la state la guvernul central o serie de puteri, incluzand aceste game largi de eleborare de politici cum sunt educatia si asistenta medicala. Mai mult, autoritatile nationale si federale devin ele insele marionete ale ONU si ale comitetului sau de monitorizare. Intregul principiu federalist – justificarea initiala pentru guvernul si constitutia SUA – ar deveni in mare masura irelevant.

Statele Unite sunt singura tara care nu a ratificat CRC. Ratificarea ar avea implicatii urase atat in Statele Unite cat si in afara lor, nu doar din cauza dimensiunii si influentei lor, dar si datorita metodei sale unice de implementare a tratatelor.

Atunci cand a fost elaborata Consitutia SUA, tratatele inca deserveau rolul lor traditional de acorduri dintre state suverane privind relatiile externe. Din cauza ca conceptiile anterioarele limitau tratatele la chestiuni clare de politica externa, Fondatorii americani au permis ca tratatele sa fie incheiate de presedinte sau Senat, fara participarea mai democraticei Camere a Reprezentantilor, a carei implicare a fost considerata mai putin adecvata desfasurarii diplomatiei. Cum tratatele incep sa semene cu legislatia privind indivizii, prevederile Constitutiei legate de tratate devin o lacuna, permitand grupurilor vocale sa legifereze politica interna folosind dispozitia tratatului, ocolind astfel reprezentantii alesi ai poporului.

Efectul in Statele Unite este de asemenea de asteptat sa fie mai plin de consecinte decat oriunde in alta parte. In alte tari, aplicarea tratatelor este o chestiune politica care tine de politica externa a tarii, dar tratatele sunt inaplicabile de catre instante interne, care in general nu se implica in politicile externe. Numai in Statele Unite, un tratat devine prin stipulare constitutionala „legea suprema a pamantului” (the law of the land), egala cu Constitutia insasi. Aceasta dispozitie impune instantelor nationale aplicarea dispozitiilor sale in mod automat, fara a recurge la tribunale internationale (Farris, 2005).

Desi rolul comitetului de monitorizare a tratatelor este in teorie doar „consultative”, interpretarea sa de conformitate ar fi autoritate in cazul Statelor Unite, obligand efectiv instantele SUA, agentiile guvernamentale si parintii. Nu numai politicile cu privire la familia americana, dar si relatiile dintre membrii familiei in viata privata a propriilor case pe teritoriul Statelor Unite ar fi dictate de un mic comitet ONU format din feministi.

Aceasta lovitura de stat este facilitata de invocarea conceptului discutabil de „lege internationala obisnuita” pentru a incorpora prevederile tratatului in decizii legale interne chiar si daca Statele Unite nu au omologat tratatul. In Lawrence v. Texas (539 U.S. 558, [2003]), Curtea Suprema a invocat dreptul international atunci cand a doborat o lege a sodomiei in Texas, si Curtea a citat in doua randuri CRC in luarea deciziilor: odata implicand pedeapsa cu moartea (Roper v. Simmons [543 U.S. 551 (2005)]) si mai tarziu intr-un caz implicand condamnarea pe viata fara suspendare (Graham v. Florida, Numar registru proces: 08-7412 [2010]). Instantele federale inferioare au aplicat tratate neratificate ca fiind obligatorii pentru Statele Unite.

Astfel, un tratat neratificat poate fi declarat „lege suprema a tarii” – egal cu Constitutia insasi – prin nimic altceva decat opiniile unei elite legale cu un interes mascat in a-si extinde propria putere.

Aceasta utilizare a „dreptului international cutumiar/traditional” duce nebuloasa legii pana la nihilism. Aceasta se referea initial la un numar foarte limitat de practici necontroversate. Deoarece nu exista o autoritate suverana, cum ar fi o legislatura, din care sa derive dreptul international, juristii au urmarit sa codifice practica existenta „cutumiara” (insemnand „universala”). Aceasta aplicare raporta chestiuni de necontestat precum siguranta diplomatilor si pirateria. „Pentru ca dreptul cutumiar sa apara, trei lucruri trebuie sa fie prezente”, subliniaza Austin Ruse:

„In primul rand, trebuie sa existe uniform o practica universala de stat. Asta inseamna ca toate tarile trebuie sa o practice. In al doilea rand, aceasta practica trebuie sa fie continua pentru o perioada lunga de timp. Nu se poate intampla peste noapte si nici chiar in cateva decenii. In al treilea rand, statele trebuie sa o practice pe baza intelegerii faptului ca au o obligatie legala sa o faca. Este o stacheta foarte inalta si explica de ce sunt atat de putine elemente considerate drept international obisnuit. Dreptul international obisnuit nu poate fi stabilit din documente fara caracter obligatoriu si nici nu poate fi implementat in 15 ani. E nevoie de decenii si chiar de secole.” (2010)

Cu toate acestea, in ultimii ani radicalistii in probleme de sex si gen au incercat sa accelereze procesul de a vedea ratificate propriile lor opinii foarte inovatoare ca lege „obisnuita”, chiar daca aceste opinii au provocat un dezacord puternic si au dus la comportamente care nu s-au mai practicat. „Sustinatorii avortului creeaza un caz, ca si cum daca repeta de indeajuns de multe ori fraza ‘sanatate reproductive” in documente ONU fara caracter obligatoriu atunci a fost obtinuta o lege internationala cutumiara”. (Ruse 2010)

Aceasta tactica transforma legea intr-o tinta pentru juristi indiferent de moda ideologica pe care doresc sa o institutionalizeze: nici un legislativ (Parlament) pentru a o pune in act; nici un public necesar pentru a o aproba; nici alegeri necesare pentru a o ratifica; nici un mecanism de abrogare; nimeni nu poate fi facut responsabil. Nici o formulare precisa nu este vreodata codificata. 

Nimic mai mult decat opiniile momentane ale unei gasti judecatoresti de elita pentru a declara instant ca „obisnuit” orice le trece prin cap; fara macar sa trebuiasca sa precizeze despre ce e vorba, devine imediat „lege” in intreaga lume, chiar daca marea majoritate a omenirii nici nu a auzit de ea, nu a aprobat-o sau s-a opus cu fermitate.

Esenta CRC este atacul asupra parintilor. Aceasta conventie permite si chiar impune guvernelor sa suprascrie orice decizie a oricarui parinte, daca asistentul social al guvernului nu este de acord cu aceasta. Copiii pot cere interventia guvernului pentru orice sarcina de acasa sau restrictie cu care nu sunt de acord.  Domenii de jurisdictie care acum sunt interzise guvernului federal (sau oricarui guvern) ar deveni subiectele interventiei federale mandatate. Puterea centralizatoare si autoritara a CRC este in mod succinct transmisa in observatiile ca, daca va fi ratificata, „palmuirea ar putea deveni un delict federal” (Farris 2008, 5)[1].

Un concept cheie in CRC ofera guvernelor puterea sa determine „ce e mai bun in interesul copilului” pentru fiecare copil. Aceasta dispozitie suna fara obiectie. Totusi, asa cum americanii, englezii si altii au descoperit deja in legea interna a familiei, standardul „interesul superior” este extrem de distructiv pentru drepturile pamantesti si familiale. Le permite oficialilor guvernului sa decida „interesul superior” al copiilor altora, uzurpand acea prerogativa a parintilor, desi acestia nu au comis nici o infractiune. In consecinta, transfera controlul copiilor de la parinti la functionarii de stat, pana la punctul de a alunga parintii care nu au facut nimic illegal de langa proprii lor copii (Baskerville 2007, cap. 1).

Autoritatea legala asupra copiilor e de mult timp recunoscuta ca apartinand parintilor, pana cand acestia o pierd cumva. „Este un canon de lege de sute de ani ca parintii vorbesc in numele copiii lor minori”, declara Potter Stewart de la Curtea Suprema de Justitie din SUA. „Atat de adanc impregnate in traditiile noastre este acest principiu incat Constitutia insasi poate obliga statul sa o respecte.” (citat in Baskerville 2007, 78). Parintii, nu guvernele, decid cel mai bun interes al propriului copil; altfel ei nu sunt parinti. Instantele au recunoscut de mult „ca legaturile naturale de afectiune ii motiveaza pe parinti sa actioneze in interesul superior al copiilor lor” (citat in Baskerville 2007, 78).

Fara a fi cunoscut de majoritatea parintilor, acest principiu numai ca nu a fost anulat de recentele inovatii din legea interna americana, britanica si a altor state, dar CRC nu este cu siguranta singura amenintare la adresa lui. Contrar cu aceste precedente aparent neechivoce, este ceva normal acum in familiile americane de a presupune exact opusul: ca „cel mai bun interes al copilului este perceput ca fiind independent de parinti”, asa cum scrie un practician, „si este necesara o inspectie a instantei pentru a proteja interesele copilului” (Williams 1994, 2).

CRC ar pune mai multa presiune internationala asupra acestui principiu. Asa cum profesorul Van Bueren recunoaste. „Interesul superior ofera celor care iau decizii si fac politica autoritatea de a substitui cu propriile decizii pe cele ale copilului sau ale parintilor”, justificand ca e bazat pe considerente privind interesul copilului.

Astfel, [CRC] contesta conceptul ca viata de familie este intotdeauna in interesul superior al copilului si ca parintii sunt intodeauna capabili sa decida ce este mai bun pentru copii” (1998, 46). Dar nu contesta prezumtia substitutiva ca interventia guvernului in viata de familie este intotdeauna in cel mai bun interes al copiilor si ca oficialii guvernamentali sunt intotdeauna capabili sa decida ce este mai bine pentru copiii altora. Se presupune ca nu este nevoie de parinti si familii pentru copii si ca oficialii guvernamentali nu datoreaza parintilor nici o explicatie pentru a le indeparta copiii de langa ei, alta decat ca functionarii stiu cel mai bine.

Cele mai multe situatii de erodare a drepturilor parintesti sunt cazurile de divort, unde principiul „interesului superior” a fost dezvoltat. Luand nota de faptul ca standardul se aplica, de asemenea, in cazuri de divort pe prezumtia ca unitatea de familie a fost stricata, observa Michael Ferris, „daca acest tratat [CRC] devine obligatoriu[2], toti parintii ar avea acelasi statut juridic ca si parintii abuzivi, deoarece guvernul ar avea dreptul sa anuleze orice decizie parinteasca in cazul in care considera ca alegerea parintelui e contrara interesului superior al copilului” (2006; vezi de asemenea Baskerville 2007, cap. 1). Acesta este intocmai statusul pe care parintii divortati il au acum, abuzivi sau nu, indiferent daca au contribuit la divort sau au fost de acord cu el sau nu.

O dispozitie conexa cere „dreptul copilului de a participa” in toate chestiunile care-l privesc. Articolul 12 prevede ca guvernele semnatare „ar trebui sa asigure copilului care este capabil sa-si formeze propriile opinii dreptul de a si le exprima liber in toate chestiunile care privesc copilul, opiniile copilului acordandu-li-se greutate in functie de varsta si maturitatea copilului” (Adunarea Generala ONU, 1989). Dar ce copil nu este „capabil de a-si forma propriile opinii”? Si impotriva cui trebuie guvernele nationale sa „asigure” acest drept al copilului de a-si exprima parerile despre, sa zicem, teme pentru acasa sau treburi sau ore de culcare? Aceasta dispozitie in realitate institutionalizeaza „dreptul” copiilor de a nu se supune si de a se razvrati impotriva parintilor, si pune statul de partea copilului, sub acoperirea dreptului international. „Conventia protejeaza potential drepturile copilului care nu este de accord in mod filozofic cu obiectivele educationale ale parintilor”, scrie Van Bueren (1995, 745). Ce face dezacordul sa fie „filozofic”? Care este diferenta intre acest tip de dezacord si un copil care (filozofic) pur si simplu nu doreste sa-si faca temele?

O ironie izbitoare a CRC este protectia revendicata a „intimitatii” copilului. Articolul 16 prevede ca „nici un copil nu ar trebui sa fie supus unei interventii arbitrare sau ilegale privind intimitatea sa, familia, casa sau corespondenta” si „copilul are dreptul la protectia legii impotriva unor astfel de interferente sau atacuri”. Dar, din nou, intrebarea este „Protectie fata de cine altcineva decat fata de propriii sai parinti?” Autorizarea functionarilor guvernamentali sa protejeze aceasta „intimidate” este in ea insasi o autorizatie de a incalca intimitatea familiei. Aceasta implicare ilustreaza modul in care conceptul de confidentialitate – desi valabil (si subevaluat de catre multi avocati ai familiei) – este lipsit de sens in afara contextului familiei.

Toate aceste dispozitii ar putea suna inofensive si chiar laudabile in efortul de a proteja adultii impotriva represiunii guvernamentale. Cand sunt aplicate copilului, totusi, au ca efect eliminarea parintilor si a oricarei autoritati dintre copil si stat.

Aceasta implicare ilustreaza cu claritate modul in care familia este esentiala libertatii si modul cum statul, cand pretinde ca protejeaza „drepturile”, „libertatea” si „intimitatea” fara autoritatea de mediere a familiei, poate fi vulpea care promite sa protejeze cotetul de pasari.

Aceste dispozitii permit oficialilor guvernamentali sa pozeze in purtatori de cuvant si aparatori ai copiilor altora – copii pe care nu ii cunosc si pe care nu ii iubesc. Totusi, altruismul acestor functionari este asumat fara intrebari, in timp ce parintii sunt discreditati ca egoisti ce-si promoveaza propriile interese, care sunt considerate a priori contrarii celor ale propriilor lor copii. Mentalitatea exprimata aici, conform unui ideolog, este aceea ca „interesele copilului ar trebui sa fie in centrul oricarei decizii. In cazul in care copilul este capabil sa articuleze o perspectiva, copilul ar trebui sa aibe consiliere pentru a-si aduce parerea in fata instantei si instanta ar trebui sa o ia serios in considerare. Chiar si in cazul in care copilul nu este in masura sa articuleze o viziune, avocatul copilului poate oferi o evaluare axata pe necesitatile copilului. Din cauza ca interesele copilului pot fi diferite de ale unuia sau de ale ambilor parinti, copilul trebuie sa fie auzit”. Ceea ce este descris ca fiind ‘vocea’ copilului vine din gura unui avocat sau a vreunui alt oficial guvernamental. Parintii nu sunt lasati cu nici o alta autoritate asupra propriilor copii decat o alta ‘voce’ pe care oficialii o pot lua in seama sau o pot ignora dupa cum doresc: „Dand copilului un glas, totusi, nu este neaparat ‘conflict’. Ascultand copilul nu inseamna sa nu fie ascultati parintii sau altii implicati in disputa. Cheia este de a adauga vocea copilului la vocile celorlalti prezenti” (Elrod 2007, 869, 882–83).

Intr-adevar, este dificil sa vedem cum CRC ar avea alt scop decat cel de a neutraliza si elimina parintii si astfel sa desfiinteze familia. „Nici o critica nu a fost adusa celor din Irlanda si Marea Britanie pentru ca nu au luat in considerare parerea copilului in acele cazuri cand parintii si-au lasat copiii la orele de educatie sexuala”, scrie Farris. „In mod identic nu a existat nici o critica atunci cand nu a fost luat in considerare punctul de vedere al copilului in decizia de a inscrie copilul in scoli guvernamentale (de stat).” Farris concluzioneaza: „Se pare ca dorintele copilului par sa atraga o atentie deosebita doar atunci cand parintii doresc ceva diferit de dorintele guvernului” (2008).

Intregul sistem incearca sa valorifice si sa exploateze stilul rebel al copiilor si adolescentilor si sa-l concentreze asupra parintilor. „In mod normal, atunci cand copiii se razvratesc impotriva parintilor lor, societatea se burzuluieste” observa o echipa de cercetatori. „Totusi, ONU incearca sa infiinteze, in politica si in drept, structuri care favorizeaza acest tip de rebeliune.” Ei dau acest exemplu: „Raportul comitetului ONU pentru Belize recomanda guvernului sa instituie mecanisme legale pentru a ajuta copiii sa-si conteste parintii, incluzand accesul la un ‘mecanism independent pentru copii’ care sa se ocupe de plangerile de incalcare a drepturilor lor si sa ofere remedii pentru astfel de incalcari”. Cu alte cuvinte, CRC sugereaza ca statul sa creeze o entitate care sa supravegheze parintii, o structura care sa le permita copiilor din Belize sa-si conteste parintii in instanta” (Fagan, Saunders si Fragoso 2009, 13).

CRC permite ONU si oficialilor guvernamentali sa solicite cheltuieli privind anumite politici si efectiv sa controleze bugetele. Un raport al ONU citeaza Moldova (cea mai saraca tara din Europa) pentru „sprijinul financiar inadecvat din partea statului”: „Comitetul recomanda cu tarie ca partidul la guvernare… sa majoreze mai departe alocarile bugetare pentru punerea in aplicare a drepturilor recunoscute in Conventie” (Comitetul ONU privind Drepturile Copilului 2009, 3–4). Sub masca drepturilor omului, ONU nu opreste nici o represiune, ci incearca sa controleze deciziile privind cheltuielile natiunilor suverane. Comitetul a criticat de asemenea Austria, Australia, Danemarca, Regatul Unit si alte tari pentru ca nu cheltuie suficient pentru anumite elemente pe care comitetul le prefera. Potrivit interpretarii existente a comitetului CRC, este ilegal ca o natiune sa cheltuiasca mai mult pentru apararea nationala decat pentru ajutorul social al copiilor (Ferris, 2008). In Statele Unite, guvernul federal ar fi imputernicit sa reglementeze educatia, sanatatea, viata de familie sau orice zona considerate adecvata de ONU.

Ca orice masinarie socialista, acest aparat este de asemenea un mijloc de a favoriza financiar clienti favorizati, in acest caz grupuri care sunt implicate profesional in ajutorul social al copiilor. ONU cere contribuabililor moldoveni sa finanteze grupuri de presiune (denumite eufemistic „societate civila”) si „recomanda ca partidul de guvernare sa continue sa furnizeze sprijin financiar si material ONG-urilor [organizatii nonguvernamentale] care lucreaza pentru protectia si promovarea drepturilor copiilor” (Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului 2009, 4-5). In ciuda pretextului aparent altruist de a proteja bunastarea copiilor (care aduce aminte de axiomul de auto-servire al epocii comuniste – „Nimic nu este prea bun pentru muncitor”), oficialii ONU pur si simplu jefuiesc Moldova si transfera veniturile fiscal de la cetatenii saraci prietenilor lor, care devin extensii ale guvernului. Acest aranjament creeaza ceea ce unii numesc „GO-NGO-uri”- organizatii nonguvernamentale create de guvern. „La ce punct finantarea guvernamentala a ONG-urilor le face sa nu mai fie ONG-uri?” Daca Moldova ar urma sa indeplineasca dorintele ONU si sa finanteze aceste organizatii nonguvernamentale, cat de nonguvernamentale spera sa ramana?” (Drepturile Parintilor n.d.).

CRC este cu adevarat uluitor in incercarea sa de a uzurpa si centraliza puterea. Uzurpa in mod eficient autoritatea parintilor, a guvernelor alese in mod democratic la toate nivelele si a constitutiilor nationale ale oamenilor din toate tarile de pe glob – toate pentru un comitet neales ONU format din 18 feministi. Ca atare, plaseaza inceputul guvernarii mondiale in versiunea politica a mainii care ar putea fi cea mai puternica din lume: „mana care leagana copilul”.

– va urma-

[1] Comitetul CRC a cerut ca statele sa incrimineze palmuirea copiilor. Vezi Fagan, Saunders si Fragoso 2009, 15–16.

[2] In Romania el este obligatoriu, la fel ca in toate statele Europei. SUA nu l-au ratificat. Vezi explicatiile anterioare ale prof. Baskerville (n.tr.)

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”[the_ad_group id="3698"]
DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorTelex (10 ianuarie 2018)
Articolul următorRăspunsul creștin la dezordinea secularistă
Guest Post
Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori: William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here