Sexul și problema drepturilor omului – partea a III-a

211
0

Partea I – Partea a II-a

Aplicarea Legii ca Drept al Omului

 

Continuand logica, CEDAW si CRC sunt cea mai izbitoare amenintare la adresa drepturilor omului in numele drepturilor omului; efortul de a transforma punerea in aplicare a dreptului penal intr-o chestiune de „drepturile omului” – pentru protectia nu a acuzatului, ci a acuzatorului.

Prin acest argument, presupusii infractori sunt cei care incalca drepturile omului; ei sunt pusi in aceeasi categorie cu tiranii si dictatorii – cu alte cuvinte, acuzatiile sunt politizate, ocolind protectiile oferite de procesul judiciar si facand acuzatul vinovat practic prin acuzatie.

Si aici cele mai avansate chestiuni sunt cele in materie de sexualitate si familie. Dezvoltarea cea mai inovatoare in legea drepturilor omului este campania de clasificare a „violentei domestic” ca o incalcare a drepturilor omului. „Pana de curand a fost dificil de conceput violent domestica a fi o chestiune a drepturilor omului in temeiul dreptului international”, recunosc feministii (Thomas si Beasley 1993, 37). Sunt motive logice pentru care ar trebui sa fie dificil de conceput. „Drepturile omului” se presupun a fi despre represiunea guvernamentala, nu despre delicte obisnuite. Violenta domestica nu are nici o legatura cu drepturile omului. Nimeni nu sugereaza ca furtul si incendierea, atunci cand nu sunt comise de agenti guvernamentali, sunt „incalcari ale drepturilor omului”. Sunt delicte pentru care sistemul de justitie ori prevede ori nu prevede. Daca nu prevede, sistemul e disfunctional, dar aceasta disfunctie nu are nimic de-a face cu drepturile omului. „In practica traditionala a drepturilor omului statele sunt trase la raspundere doar pentru ceea ce fac direct sau printr-un agent, neatingandu-se de faptele persoanelor pur private – cum sunt infractiunile de violenta in familie – in afara responsabilitatii statului” recunosc feministii (41).

„Nerespectarea sistematica a legilor impotriva jafului armat de catre actori privati nu este o problema a drepturilor omului; doar indica o problema serioasa in fata unei infractiuni comune.” (42) Sa sustii in continuare contrariul inseamna sa absorbi punerea in aplicare a oricarei legi penale in „drepturile omului”. „Statele nu pot fi trase direct la raspundere pentru acte de violenta a indivizilor privati deoarece toate infractiunile violente ar constitui apoi abuz al drepturilor omului pentru care statele ar putea fi trase la raspundere directa in cadrul dreptului international” (43). Cealalta implicatie, care nu este mentionata de feministi, este aceea ca acuzatii insisi, indivizii, nu doar statele in care traiesc, ar fi direct sub incidenta dreptului international.

Totusi, acel curs este tocmai cel pe care acesti feministi si altii doresc sa-l urmeze: inlocuirea dreptului penal apolitic si a protectiei acuzatilor, impusa de process, cu urmarirea penala politica ce caracterizeaza campanile de drepturile omului impotriva tiranilor si dictatorilor. Rezultatul este previzibil, ironic: conceptul de „drepturile omului” este transformat intr-o reteta pentru justitia mafiota nu impotriva figurilor politice publice, ci a persoanelor private care nu au fost condamnate pentru nici un delict si care nu au nici o platforma publica prin care sa se poata apara. „Mai recent totusi, conceptul de responsabilitate a statului s-a extins pentru a include nu numai actiunile comise direct de catre state, dar si esecul sistematic al statului de urmarire in justitie a actelor [presupuse] comise fie de agenti guvernamentali de nivel scazut, fie de actori privati”, ne este spus. In aceste situatii, desi statul nu comite de fapt [presupusul] abuz primar, faptul ca nu urmareste in justitie acest [presupus] abuz denota o complicitate la el.” (Thomas si Beasley 1993, 41)

Ce justifica aceasta inovatie? Din nou, presupusa opresiune a femeilor, totusi cu putine lamuriri despre ce anume inseamna asta si cu putine dovezi ca s-ar fi si intamplat.

„Studii moderne sugereaza ca… departe de a fi un loc de siguranta, familia poate sa fie [un] ‘leagan al violentei’ si ca o mare parte a acestei violente este indreptata contra membrilor feminini din familie” (Thomas si Beasley 1993, 43–44, citand Connors 1989)[1]. Nici o dovada nu este prezentata pentru aceste afirmatii vagi de „violenta” nespecificata; un grup de ideologi citeaza un alt ideolog, care mentioneaza „studii”, din care doar unul, al Natiunilor Unite, este citat. Activitatea ONU citata nu ofera, de asemenea, nici o specificatie sau proba, ci doar generalizari suplimentare vagi: „Femeile… sunt in mod serios private de drepturi umane fundamentale. Femeilor nu le este doar refuzata egalitatea in echilibrul populatiei lumii, dar le este si refuzata adesea libertatea si demnitatea, si in multe situatii sufera incalcari directe ale autonomiei lor psihice si mentale” (Connors 1989, (3)). Ce anume constituie „incalcari ale autonomiei lor psihice si mentale” nu este explicat, dar persoane nespecificate (si necertificate) sunt se pare vinovate pentru aceste incalcari si trebuie pedepsite.

Feministii recunosc de fapt ca nu au dovezi pentru afirmatiile lor privind familiile violente. „Desi exista dovezi anecdotice ale unei incidente coplesitoare in randul violentei domestice, informatiile grele sau anchetele la scara larga cu privire la delicate conjugale, hartuire sau viol, au fost adesea greu de obtinut sau cu totul indisponibile” recunosc doi dintre ei. „Nu au fost colectate date nationale privind omuciderea pe sexe, si statistici privind hartuirea sexuala si violul, unde se gasesc, sunt de obicei stranse de mana si rareori intr-un mod sistematic” (Thomas si Beasley 1993, 57). Cu alte cuvinte, nu exista nici o dovada ca „violenta domestica” este o problema aparte fata de alta infractiune.

Este bine stabilitit, de fapt, ca o familie intacta este cel mai sigur mediu pentru femei si ca cea mai mare parte a violentei apare dupa dizolvarea familiilor (Baskerville, 2007, cap. 4). Departe de a avea dovezi pentru teza „leaganul violentei”, feministii ignora date clare care demonstreaza tocmai contrariul.

Cu toate acestea, chiar daca pot fi furnizate dovezi concludente, inca nu este clar cum anume dovezi statistice in problema unei infractiuni justifica reclasificarea ei ca incalcare a drepturilor internationale ale omului. Violenta domestica este o problema legata de drepturile omului aparent pentru ca implica „discriminare”. Particularitatea descrierii unei presupuse infractiuni cu violenta ca „discriminare” (poate ca e bine de intrebat cate victime ale talhariilor si jafurilor armate s-ar vedea in primul rand ca obiecte de „discriminare”) se spune ca e justificata de „esecul statelor de a condamna aceasta violenta si de a-si indeplini obligatiile lor internationale pentru garantarea egalitatii de protectie a femeilor in fata legii” (Thomas si Beasley 1993, 48). Chiar si acceptand aceasta logica, nu este furnizata nici o dovada privind acest esec, caci, asa cum cercetatorii recunosc, ea nu exista: „Desi informatiile privind raspunsul guvernului la aceasta problema sunt inca minime, cercetarile sugereaza ca investigarea, urmarirea penala si condamnarea infractiunilor de violenta domestica au loc cu frecventa mult mai scazuta decat alte infractiuni similar” (Thomas si Beasley 1993, 46). Dar iarasi, nici o astfel de „cercetare” nu e prezentata.

Aceste afirmatii nu sunt de fapt doar fara suport, dar sunt si exact opusul adevarului, asa cum oameni de stiinta de renume au si stabilit deja. Chiar daca acceptam logica „discriminarii”, ea este umbrita de un fapt simplu, dar incontestabil, asupra caruia feministii sunt tacuti: nu exista nici o dovada ca „violenta domestica” este savarsita mai ales impotriva femeilor. Dimpotriva, este bine stabilit de studii de-a lungul deceniilor (inclusiv ale ideologilor feministi) ca barbatii sunt victime ale violentei domestice la aproximativ aceleasi rate ca si femeile (Fiebert 2010). Aceasta constatare in sine sugereaza grave probleme in definirea violentei impotriva femeilor ca „discriminare”, care e unica justificare de a nu o lasa in seama legii penale obisnuite.

In ceea ce priveste afirmatia ca violenta domestica este pedepsita „cu mult mai putina frecventa” decat alte infractiuni, este, de asemenea, diametral opusa adevarului. Chiar si in dreptul intern, violenta domestica este intr-adevar abordata foarte diferit de infractiunile standard: implica metode mult mai draconice, mai severe, asa cum oamenii de stiinta au inceput sa documenteze. „Reguli relaxate ale probelor si cererea mica de dovezi” („preponderenta dovezilor” mai degraba decat standardul penal normal de „fara nici un dubiu rezonabil”) permite instantelor sa condamne si sa pedepseasca inculpatii impotriva carora nu exista dovezi (Verkaik 2001). David Heleniak, numind legea violentei domestice „un fiasco in curs” (2015, 1042), a identificat numeroase incalcari ale protectiilor procedurale standard in statutul statelor. In cazurile violentei domestice nu este necesara prezumtia de inocenta, dovezile din auzite sunt acceptate si acuzatii nu au nici un drept sa-si confrunte acuzatorii (vezi de asemenea Young, 2005). Cazurile de violenta domestica implica rareori un proces si aproape niciodata un juriu, si nici un inculpat nu este vreodata achitat. Un studiu a constatat ca toti cei arestati pentru violenta domestica sunt pedepsiti (Gover, MacDonald si Alpert 2003, tabelul 11). In Marea Britanie, Canada si Statele Unite, au fost create „instante pentru violenta in familie” special pentru scopul expres de a accelera condamnari predeterminate si de a face fata mai multor pedepse (Baskerville 2007, cap. 4). Multe jurisdictii, cum ar fi Warren County, Pennsylvania, folosesc marturii preprintate, pe care inculpatii trebuie sa le semneze in durerea incarcerarii, afirmand: „Mi-am hartuit fizic si emotional partenerul”. Acuzatul trebuie ca apoi sa descrie violenta, chiar daca insista ca nu a comis-o. „Sunt responsabil pentru violenta comisa”, sustin documentele. „Comportamentul meu nu a fost provocat.”

Este destul de clar ca intreaga categorie a „violentei domestice” este creata artificial pentru a evita protectiile conferite prin procesul penal. Cuvintele avocatilor (incluzand omisiunea consecventa a cuvantului „presupus” in nivelarea acuzatiilor penale) dezvaluie o prezumtie de vinovatie si un zel de a pedepsi. Infractiuni inovatoare, ca violenta domestica, exista tocmai pentru a pedepsi pe cei care nu pot fi condamnati cu dovezi. Odata ce acest lucru este inteles, devine simplu de vazut cu ce usurinta se imprastie pentru a fi prezentat in continuare ca o problema a „drepturilor omulu”: acuzatii privind drepturile omului de acelasi tip sunt definite vag si se pronunta in mod degajat, necesita putine probe, sunt foarte politizate si sunt orientate spre condamnare si pedeapsa.

Dar cea mai uluitoare pretentie privind „violenta” domestica este faptul ca trasatura sa centrala – si cea care o deosebeste in final de agresiunea violenta standard – este ca in cele mai multe cazuri nu este violenta. Recenta hotarare a Curtii Supreme din Marea Britanie in care „critica” si „refuzarea banilor” lipsirea de mijloace financiare) constituie violenta domestica pur si simplu rectifica practica oficiala folosita de mult timp „Striga la partener” 2011). „Violenta domestica nu e restrictionata la violenta fizica”, potrivit Ministerului de Interne, care guverneaza aplicarea legii; „poate include abuz psihologic, emotional, sexual si economic” (Tacket 2004, 1). In acelasi fel, Departamentul de Justitie din SUA include „subminarea sentimentului de valoare proprie si/sau a respectului de sine a unei personae” ca violenta domestica. „Violenta domestica poate fi reprezentata de actiuni fizice, sexuale, emotionale, economice sau psihologice… care influenteaza alta persoana” proclama departamentul. Printre crimele incluse in definitia sa de „violenta” sunt „criticarea constanta, diminuarea abilitatilor unuia [si] poreclirea” (Departamentul SUA de Justitie n.d.) Pe scurt, violenta domestica poate fi aproape orice. Sub presiunea feminista, organele de executare a legii redefinesc cuvintele in ceva lipsit de sens, ceea ce le da libertatea de a urmari practic pe oricine, pentru orice aleg ei sa interpreteze ca infractiune.

Aceasta situatie evidentiaza tocmai motivele pentru care anumiti functionari au fost reticenti in trecut la a condamna unele presupuse incidente: pentru ca nu a existat nici forma de violenta. Dupa ce a parcurs o multime de presupuse povesti de groaza din jurul lumii in care politia nu a reusit sa pedepseasca „violenta” (toate dintr-un raport ONU nedocumentat), un ideolog feminist descopera faptul ca politia a aderat la o „definitie ingusta a violentei domestice deoarece se refera doar la violenta fizica si deci exclude violenta sexuala si psihologica” (Moore 2003, 97.) Cu alte cuvinte, politia nu a condamndat „violenta” pentru ca nu a existat violenta.

Aceasta impresionanta caracteristica a campaniilor privind violenta domestica, dificil de inteles pentru neinitiati, tine loc si de altminteri tendinta particulara in ideologia feminista de a o lungi cu explicatiile „de ce violenta este rea”. „Violenta este un nemaipomenit afront fata de nucleul si de notiunile de baza ale civitatii si cetateniei” declara un ideolog. „Violenta asalteaza viata, demnitatea si integritatea personala. Incalca norme fundamentale de coexistenta in pace” (Romany 1993, 87). Asemenea judecati de valoare pe care nimeni nu le contrazice – absolut nimeni– sunt necesare doar pentru a astupa gurile celor, odata ce descopera ce exact inseamna „violenta” in discutie, ar fi tentati sa concluzioneze ca nu este totusi foarte serioasa.

Cum poate este deja evident, daca cineva a fost victima „discriminarii” de gen si a protectiei inegale a legilor privind violenta domestica, este acuzat intotdeauna barbatul. Intr-adevar, de fapt persecutia barbatului sub isteria violentei domestice se potriveste cu descrierea standard a abuzurilor drepturilor omului asa cum au fost practicate de unele din cele mai represive regimuri moderne: acuzatii fabricate in mod evident (Kiernan 1988; Epstein 1993; Kasper 2005; Dutton si Corvo 2006), reguli lejere de decizie, suspendarea dreptului la un proces echitabil, incarcerare fara proces si instante special politizate care nu achita niciodata. Totusi grupurile de „drepturile omului” nu sunt doar tacute privind aceasta situatie, dar o si incurajeaza si o aplauda.

In alte zone ale legii drepturilor omului, atentia este axata pe protectia acuzatului, mai ales cand acuzatiile sunt discutabile. Totusi aici avocatii „drepturilor omului” devin acuzatorii si cer mai multa pedeapsa, pana la punctul de suspendare a garantiilor procedurale datorate. Inarmate cu acuzatii de violenta domestica bolnavicios definite, grupurile pentru drepturile omului sustin mai multe arestari si mai multa pedeapsa in numele drepturilor omului, netinand cont daca dovezile indica sau nu ca acuzatul ar fi vinovat. Invatam chiar ca violenta in familie constituie „tortura private” (Meyersfeld 2003, 373) si ca „Amnesty International considera violenta domestica o forma de tortura”[2], afirmatii care demonstreaza o dorinta Orwelliana de a redefini cuvinte si care devalorizeaza campanile impotriva torturii reale.

Ca definitia drepturilor omului politizeaza aplicarea legii este evidenta din modul in care campania implica mai mult decat pur si simplu urmarirea penala a infractorilor; implica, de asemenea, schimbarea opiniilor politice. „Violenta domestica nu este aleatorie – adica este directionata catre femei din cauza ca sunt femei si urmareste sa impiedice femeile din exercitarea drepturilor lor”, ne este spus. „Ca atare, este un factor esential in mentinerea statutului subordonat al femeilor.” Feministii iau in deradere „falsa concluzie ca tot ce [guvernele] trebuie sa faca pentru a elimina violenta domestica este sa condamne [presupusii] agresori la fel ca si in alte delicte violente” – cu alte cuvinte, sa observe protectia egala a ctatenilor in fata legilor. In schimb, guvernele trebuie sa completeze pedepsele prin instruirea populatiei in opiniile corecte. „Comunitatea international” are nevoie de autoritatea de a „directiona un stat sa adopte un program social anume pentru a schimba atitudinile discriminatorii”. Aplicarea legii devine astfel inseparabila de o ideologie politica, ce trebuie raspandita in randul populatiei (si finantata de catre ea) ca o chestiune a „drepturilor omului”. Pe masura ce conceptul de responsabilitate de stat evolueaza mai departe in dreptul international, organizatii ale drepturilor omului ar putea mai usor sa traga la raspundere guvernele pentru incapacitatea lor de a contracara distorsiuni sociale, economice si atitudinale care stau la baza si perpetueaza violenta domestica” (Thomas si Beasley 1993, 58–60). Oamenii trebuie facuti sa vada problema ca plecand de la propriile lor opinii ideologice incorecte sau ceea ce un invatat numeste „forma vicleana de gandire”, care trebuie inradacinata de catre mecanismele de stat deoarece ele „constituie baza tuturor practicilor discriminatorii si violentei impotriva femeilor”. Reeducarea mandatata de guvern „pentru a modifica idei ideologice, sociale si culturale existente, care perpetueaza in orice fel idea ca femeile sunt inferioare barbatilor” va fi necesara. „Astfel de programe educationale sunt imperative daca cineva incearca sa schimbe atitudinea oamenilor fata de practicile religioase si cele traditionale” (Moore 2003, 106–10).

Iata ca am ajuns la concluziile logice staliniste ale ideologiei. Se pare ca acum femeile sunt asuprite nu prin discriminarea de gen, ci prin exact ce feministele insele au cerut cu stridenta egala: neutralitatea de gen. Amandoua sexele sunt egale, dar unul e mai egal ca altul:

„Tratand violenta in familie ca fiind pur si simplu o problema de protectie egala si configurand tratarea barbatilor ca standardul pe care ar trebui sa-l folosim pentru masurarea tratamentului femeilor in societatile noastre, s-ar putea de fapt sa faca un deserviciu femeilor femeile si sa mascheze caile in care violenta domestica nu este doar o alta infractiune comuna. Norma de neutralitate de gen in sine, incorporata in tratatele drepturilor omului si in dreptul international traditional, ar putea sa intareasca discriminarea de gen in aplicarea legii si sa ascunda faptul ca legile drepturilor omului trebuie sa se ocupe direct cu abuzurile gen-specifice si nu doar cu esecuri gen-specifice de a oferi protectie egala. Norma neutralitatii de gen ar putea parea ca necesita doar tratament egal al barbatilor si al femeilor, cand de fapt, tratamentul egal in cele mai multe cazuri nu este adecvat.” (Thomas si Beasley 1993, 61)

Neutralitatea de gen este partinire de gen. Nonviolenta e violenta. Procesul de drept al legii incalca drepturile omului. Cuvintele pot fi redenumite sa insemne orice o agenda politica cere sa insemne.

Si poate cele mai extreme sunt cerintele feministe ca statul sa supuna controlului toata viata de familie si cea privata, in numele drepturilor omului. „Conceptul binar al publicului care se opune privatului, in lege si societate, are un impact negativ asupra oportunitatii femeilor de a se bucura de drepturi fundamentale ale omului, cu referire specifica la prejudiciul suferit in cazurile de violenta in familie’’ (Moore 2003, 93). In alambicata lume academica feminista, aceasta afirmatie, de asemenea, este repetata iar si iar ca o incantatie, din cauza ca cercetatorii feministi nu doar refuza sa recunoasca vreo distinctie intre public si privat, dar vocifereaza vehement impotriva. „Violentei in familie ii poate fi gasita urma in… presupunerile privind rolul sexelor si ierarhiilor in familie. Ca rezultat, distinctia liberala dintre privat/familie si public/stat cade.” (Bahar 1996, 106)

Pentru a pedepsi infractiunea reala desigur nu este necesar controlul vietilor private ale cetatenilor nevinovati. Acte de violenta fizica reala comise in casa, sau oriunde altundeva, pot fi pedepsite infractional fara violarea teritoriului personal si a intimitatii familiei, sa nu mai vorbim de negarea ca astfel de teritoriu exista. Feministii recunosc ca „din moment ce violenta, in esenta, perpetueaza raul altora, aceasta actiune nu ar trebui legitim protejata de caracterul privat” (Moore 2003, 104). Cu alte cuvinte, sa pedepsesti adevarata infractiune nu necesita desfiintarea vietii private. Si totusi ei propun sa o desfiinteze oricum. Intr-adevar, daca literatura feminista despre drepturile omului, daca nu literatura feminista in general, are o tema centrala, este aceea ca nici o sfera de viata nu e legitima daca „nu e reglementata de stat”.

„Aceasta lipsa de reglementari ale sferei private se manifesta insasi printr-o absenta de „legi care condamna in mod specific violenta in familie” (care include si violenta „psihologica”) (Moore 2003, 93, 95), chiar si daca nu este o absenta de legi standard impotriva agresiunii cu violenta. Deoarece pretinsa „violenta” nu este violenta, acest proiect n-are nimic de-a face cu protejarea cuiva de daune fizice. Este parte dintr-un program pur politic a folosi cu buna stiinta acuzatii penale false pentru a eradica familia si pentru a dobandi putere guvernamentala peste cele mai intime aspecte ale vietilor cetatenilor. „Excluderea de la aceste reglementari a sferei private… faciliteaza si incurajeaza continuarea suprimarii femeii dominantei barbatului in cea mai importanta unitate a societatii, familia” (Moore 2003, 121).

In jurnale academice respectabile, ideologii repeta neinfricat ca statul nu ar trebui sa recunoasca sau sa respecte intimitatea sau viata privata: „Exista o nevoie critica de a plasa violenta de gen in contextul inegalitatii structurale a femeilor ca un mijloc de a descompune distinctia dintre viata publica si privata, distinctie care exclude violenta bazata pe gen din agenda drepturilor omului. O analiza a inegalitatii structurale a femeilor ar trebui sa fie inlocuita… , pe scara larga, cu distinctia public/privat” (Sullivan 1995, 133).

Pe scurt, legea violentei domestice a fost formulata asa fel incat sa nu pedepseasca infractiuni existente, ci sa supuna viata privata la pedeapsa penala. „In acest regim”, scrie Jeannie Suk, „casa este un loc in care dreptul penal reordoneaza si controleaza deliberat si constrangator viata privata si relatiile… nu ca un incident de urmarire penala, ci ca scop.” Desi incriminand pe fata violenta (care e deja o infractiune), legea violentei domestice rezulta in „nu doar a incrimina violenta eficient, dar si a incrimina… prezenta in casa a unei pretinse persoane care abuzeaza.” Intr-adevar, se adauga la „interdictia penala a relatiilor intime in casa”. Sotii si partenerii sexuali nu-si pot trai vietile private „fara a risca arest si pedeapsa” (2006, 7-9).

Astfel, o logica politica giratorie aproape ca rationalizeaza clasificarea violentei domestice ca o problema a drepturilor omului, deoarece, contrar aparentelor, drepturile omului nu sunt niciodata o problema judiciara, ci intodeauna una politica. Ca si (pretinsul?) dictator, (pretinsa?) persoana din casa care abuzeaza nu este un infractor obisnuit; el este un tiran patriarhal a carui vina are putin de-a face cu orice fapte ce i se imputa. Mai degraba el salasluieste intr-o ordine patriarhala in care opiniile incorecte asupresc femeile intr-un mod general, prost definit, si tocmai din aceasta conditie deriva vina lui. Dovezile sunt irelevante deoarece el este vinovat prin virtutea pozitiei lui si a parerilor societatii, si nu in virtutea faptelor lui. Un ideolog recunoaste sincer ca violenta domestica este o categorie pur politica creata de colegii sai feministi: „Distinctia clara dintre vatamarea pe care o analizam aici si multe alte tipuri de violenta din orice societate este ancorarea ‘violentei domestice’ in radacinile ei istorice de subordonare de gen si activism feminist”.

Toti barbatii fac parte din acest tipar, dar sunt urmariti penal doar cand o femeie inarmata cu ideologia feminista face o plangere: „O caracteristica lianta a comunitatilor pe glob, aproape fara exceptie”, scrie acest ideolog (iarasi fara dovezi), „este hartuirea femeilor de catre barbati” (Meyersfeld 2003, 379, 371).

Odata cu nasterea Curtii Penale Internationale (International Criminal Court – ICC), aparent pentru condamnarea dictatorilor, care se presupune ca nu sunt subiectul jurisdictiei penale in propriile lor tari, pot exista mici indoieli ca barbatii acuzati de „violenta domestica” vor fi pana la urma adusi in fata acestui tribunal. Statutul de la Roma care creeaza ICC este plin de referinte codate care arata clar ca in cazuri „in care [presupusul?] delict implica violenta sexuala sau de gen sau violenta impotriva copiilor” (Adunarea Generala ONU 1998, Art. 68[1]), se asteapta ca instanta sa se asigure ca barbatii sunt gasiti vinovati.

Articolul 36(8)(b) al statutului prevede angajarea de „judecatori cu expertiza juridica in problemele specifice, incluzand, dar nu limitata doar la atat, violenta impotriva femeilor si copiilor” si procurorul, in acelasi mod, trebuie sa „propuna consilieri cu expertiza juridica in probleme specifice, incluzand, dar nu limitat la, violenta sexuala sau de gen si violenta impotriva copiilor” (Article 42[9]). In ambele prevederi nu sunt expuse spre mentiune alte probleme specifice. Procurorul trebuie de asemenea sa „asigure investigarea eficienta si pedepsirea delictului” respectand „interesele si circumstantele personale ale victimelor [presupuse?] si ale martorilor”, incluzand „genul” lor si „luand in calcul natura delictului [presupus?], mai ales unde [se presupune ca?] implica violenta sexuala, violenta legata de gen sau violenta impotriva copiilor.”

ICC poate tine procese in secret doar „in cazul victimei [presupusa?] a violentei sexuale sau al copilului care este victima sau martor”. Deliberand daca sa tina procesul in secret, Curtea trebuie sa considere „in mod special opiniile victimelor [presupuse?] si martorilor, dar nu si cele ale acuzatilor (Article 54[1][b])”. Definitia „delictului sexual” este la fel de fluida. „Ranirea sentimentelor cuiva ar putea fi chiar o crima de razboi”, observa Dore Gold (2005, 187), care noteaza ca Statutul incrimineaza „comportamentul umilitor si degradant” (Article 8[2][b][xxi]).

„Activistii drepturilor omului de astazi… sunt inspirati de o etica a pedepselor” observa John Laughland (2008, 257). Protejarea drepturilor omului pentru cei acuzati de violarea drepturilor omului este ceva pentru care activistii nu au aratat mare preocupare. Se pare ca sunt mult mai pregatiti sa urmeze inaintasilor iacobini in ridicarea unui sortiment de conventii, comitete, si tribunale „speciale” al caror mandat se pare ca este pedepsirea tuturor celor adusi in fata lor. Ca si fanaticul Antoine de St. Just, care justifica Regimul de Teroare cu un plans, „Nici o libertate pentru inamicii libertatii!”, habotnicii moderni ai drepturilor omului cer „Fara drepturile omului pentru cei care violeaza drepturile omului!”

Si aceasta miscare este acum mai raspandita decat urmarirea vreunui dictator oarecare. Asa cum arata Laughland, discutabila justitie pe care o intalnim, cu aprobare aproape globala, impotriva celor pe care-i consideram tirani, poate fi incitanta si intoxicanta, asa cum intodeauna este puterea. Este o alta problema cand este adusa acasa si ne gasim numele in lista dosarelor de la tribunal.

„Protectia, si mai intai de toate recunoasterea drepturilor umane egale” la originile lor, scrie filozoful Pierre Manent, „au fost strans legate de constructia statului suveran” (2007, 16). Daca ingaduim ca „drepturile omului” sa devina o modalitate pentru a submina tocmai acele institutii pe care le-am cultivat de secole ca ele sa exercite si sa protejeze drepturile noastre, atunci pur si simplu instalam o noua tiranie.

NOTE

[1] Catherine Moore (2003, 95) citeaza acelasi pasaj fara a oferi dovezi specifice, la fel ca si alti cercetatori feministi.

[2] Aceasta precizare se pare ca a fost stearsa de pe site-ul Amnesty International dupa eseul lui Baskersville din 2010.

Traducere și adaptare după „The Independent Review”, v. 16, n. 3, Iarna 2012, ISSN 1086–1653, Copyright © 2011, pp. 351–379.

BIBLIOGRAFIE

Bahar, Saba. 1996. Human Rights AreWomen’s Rights: Amnesty International and the Family. Hypatia 11, no. 1 (Winter): 105–34.

Balmforth, Kathryn. 1999. Hijacking Human Rights. Speech delivered at the World Congress of Families, November 14–17. Available at: http://www.worldcongress.org/wcf2_spkrs/wcf2_balmforth.htm.

Baskerville, Stephen. 2007. Taken into Custody: The War Against Fathers, Marriage, and the Family. Nashville: Cumberland House.

————. 2010. Human Rights or Wrongs? LewRockwell.com, July 26. Available at: http://www.lewrockwell.com/baskerville/baskerville13.1.html.

Bastiat, Frederic. [1848] 1995. The Law. In Selected Essays in Political Economy, translated by Seymour Cain. Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education. Available at: http://www.econlib.org/library/Bastiat/basEss2.html#anchor_n34.

Cere, Daniel. 2008–2009. Human Rights and the Family. Academic Questions 22, no. 1 (Winter): 63–78.Committee on the Elimination of Discrimination Against Women. 1994. Report of the Committee on the Elimination of Discrimination Against Women. 13th sess. (A/49/38).

New York: UN Women. 1998. Report of the Committee on the Elimination of Discrimination AgainstWomen. 18th and 19th sess. Supplement no. 38 (A/53/38/Rev.1). New York: UN Women. Available at: http://www2.ohchr.org/english/bodies/cedaw/docs/CroatiaCO18th_en.pdf.

Connors, Jane Francis. 1989. Violence Against Women in the Family. New York: United Nations.

Coomaraswamy, Radhika. 1997. Reinventing International Law: Women’s Rights as Human Rights in the International Community. Speech given at Harvard Law School, Cambridge, Mass. Available at: http://library.law.columbia.edu/urlmirror/11/ReinventingInternationalLaw.htm.

Dutton, Donald, and Kenneth Corvo. 2006. Transforming a Flawed Policy: A Call to Revive Psychology and Science in Domestic Violence Research and Practice. Aggression and Violent Behavior 11, no. 5: 457–483.

Elrod, Linda. 2007. Client-Directed Lawyers for Children: It Is the “Right” Thing to Do. Pace Law Review 27, no. 4 (Summer): 869–920. Available at: http://digitalcommons.pace.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1143&context=plr.pstein, Elaine. 1993. Speaking the Unspeakable. Massachusetts Bar Association Newsletter 33, no. 7 (June–July): 1.

Estrada, William. 2009. CEDAWand Homeschooling Families. July 16. Available at the Home School Legal Defense Association Web site: http://www.hslda.org/docs/nche/Issues/U/UN_CEDAW_7162009.asp.

European Union Guidelines for the Promotion and Protection of the Rights of the Child. n.d. Available at: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/16031.07.pdf.

Fagan, Patrick, William L. Saunders, and Michael A. Fragoso. 2009. How UN Conventions on Women’s and Children’s Rights Undermine Family, Religion, and Sovereignty. Washington, D.C.: Family Research Council.

Farris, Michael. 2005. Judicial Tyranny Goes Global. Home School Court Report 21, no. 2 (March–April). Available at: http://www.parentalrights.org/index.asp?Type¼B_BASIC&SEC¼%7BFD002BD3-E4FC-4BE3-B30D-EFFE061FF34F%7D.

2006. Parental Rights: Why Now Is the Time to Act. Home School Court Report 2012 (March–April). Available at: http://www.hslda.org/courtreport/v22n2/V22N201.asp.

2008. Nannies in Blue Berets: A Legal Analysis. December 15. Available at: http://www.parentalrights.org/index.asp?Type=B_BASIC&SEC¼{B80868B0-58EC-4B84-8C7F-68B88C5B077B}&DE¼#_ftnref51.

Fiebert, Martin. 2010. References Examining Assaults by Women on Their Spouses or Male Partners: An Annotated Bibliography. Sexuality and Culture 14, no. 1: 49–91.

Gold, Dore. 2005. Tower of Babble: How the United Nations Has Fuelled Global Chaos. New York: Three Rivers Press.

Gover, Angela, John MacDonald, and Geoffrey Alpert. 2003. Combating Domestic Violence: Findings from an Evaluation of a Local Domestic Violence Court. Criminology and Public Policy 3, no. 1: 109–32.

Heleniak, David. 2005. The New Star Chamber. Rutgers Law Review 57, no. 3 (Spring): 1009–42.

Hoff Sommers, Christina. 2010a. The UN Women’s Treaty: The Case Against Ratification. Washington, D.C.: American Enterprise Institute. Available at: http://www.aei.org/docLib/20100323-CEDAW-Sommers.pdf.

2010b. The Case against the U.N. Women’s Treaty. National Review Online, November 16. Available at: http://www.nationalreview.com/corner/253400/caseagainst-un-womens-treaty-christina-hoff-sommers#.

Johnson, Thomas. 2008. Human Rights: A Christian Primer. Bonn: Verlag fuer Kultur und Wissenschaft.

Kasper, Thomas. 2005. Obtaining and Defending Against an Order of Protection. Illinois Bar Journal 93, no. 6 (June). Available at: http://ancpr.com/obtaining_and_defending_against_.htm.

Kiernan, Thomas. 1988. False Claims. New Jersey Law Journal 121 (April 21): 6.

Laughland, John. 2008. A History of Political Trials. Oxford, U.K.: Peter Lang.

Manent, Pierre. 2007. Democracy Without Nations? Wilmington, Del.: ISI.

Mazowiecki, Tadeusz. 1996. A Solidarity Government Takes Power. In From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe Since 1945, edited by Gale Stokes, 229–31. Oxford: Oxford University Press.

Meyersfeld, Bonita. 2003. Reconceptualizing Domestic Violence in International Law. Albany Law Review (Winter): 371–426.

Moore, Catherine. 2003. Women and Domestic Violence: The Public/Private Dichotomy in International Law. International Journal of Human Rights 7, no. 4 (Winter 2003): 93–128.

Nickel, James. 2007. Making Sense of Human Rights. Oxford, U.K.: Blackwell.

On Human Rights: A Statement of the Ramsey Colloquium. 1998. First Things 82 (April): 18–22. Available at: http://www.leaderu.com/ftissues/ft9804/articles/ramsey.html.

ParentalRights. n.d. Moldova: Poverty Demands Control? Available at: http://www.parentalrights.org/index.asp?Type=B_BASIC&SEC={11B6B020-AFAC-4C50-800D-B12C4D224D57}.

Romany, Celina. 1993. Women as Aliens: A Feminist Critique of the Public/Private Distinction in International Human Rights Law. Harvard Human Rights Journal 6 (Spring): 87–127.

Ruse, Austin. 2010. Rulers Without Borders. Touchstone 23, no. 1 (January–February). Available at: http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=23-01-045-c.

Shout at Your Spouse, Lose Your Home. 2011. Daily Mail, January 27.

Steans, Jill. 2010. Body Politics: Human Rights in International Relations. In Gender Matters in Global Politics, edited by Laura Shepherd, 74–88. London: Routledge.

Stokes, Gale. 1996. From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945. Oxford, U.K.: Oxford University Press.

Suk, Jeannie. 2006. Criminal Law Comes Home. Yale Law Review 116, no. 2: 2–70.

Sullivan, Donna. 1995. The Public/Private Distinction in International Human Rights Law. In Women’s Rights, Human Rights: International Feminist Perspectives, edited by Julie Peters and Andrea Wolper, 126–34. London: Routledge, 1995.

Tacket, Ann. 2004. Tackling Domestic Violence: The Role of Health Professionals. London: Home Office.

Thomas, Dorothy, and Michele Beasley. 1993. Domestic Violence as a Human Rights Issue. Human Rights Quarterly 15, no. 1 (February): 36–62.

United Nations (UN) Committee on the Rights of the Child. 2009. Consideration of Reports Submitted by States Parties under Article 44 of the Convention, Concluding Observations: Republic of Moldova. 50th sess. Available at: http://www2.ohchr.org/english/bodies/crc/docs/co/CRC-C-MDA-CO3.pdf.

United Nations (UN) Division for the Advancement of Women (UNDAW). 1992. UN Division for the Advancement of Women, General Recommendations Made by the Committee on the Elimination of Discrimination Against Women. No. 19, 11th sess. Available at: http://www.un.org/womenwatch/daw/cedaw/recommendations/recomm.htm#recom19.

United Nations (UN) General Assembly. 1948. Universal Declaration of Human Rights. December 10. Available at http://www.un.org/en/documents/udhr/.

1966a. International Covenant on Civil and Political Rights (ICCPR). Resolution 2200A (XXI), December 16. Available at: http://www.hrweb.org/legal/cpr.html.

1966b. International Covenant on Economic, Social, and Cultural Rights (ICESCR). Resolution 2200 (XXI), December 16. Available at: http://www.un-documents.net/icescr.htm.

————. 1979. Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination Against Women (CEDAW). December 18. Available at http://www2.ohchr.org/english/law/cedaw.htm.

————. 1989. Convention on the Rights of the Child (CRC). Resolution 44/25, November. Available at: http://www2.ohchr.org/english/law/crc.htm.

————. 1998. Rome Statute of the International Criminal Court. UN Doc. A/CONF.183/9. Available at: http://untreaty.un.org/cod/icc/statute/romefra.htm.

U.S. Department of Justice. n.d. Domestic Violence. Available at: http://www.usdoj.gov/ovw/domviolence.htm.

Van Bueren, Geraldine. 1995. The International Protection of Family Members’ Rights as the 21st Century Approaches. Human Rights Quarterly 17, no. 4 (November): 732–65.

————. 1998. The International Law on the Rights of the Child. London: Martinus Nijhoff.

————. 1999. Combating Child Poverty: Human Rights Approaches. Human Rights Quarterly 21, no. 3 (August): 680–706.

Verkaik, Robert. 2001. Crackdown Unveiled on Domestic Violence. The Independent, November 19.

Williams, Robert. 1994. An Overview of Child Support Guidelines in the United States. In Child Support Guidelines: The Next Generation, edited by Margaret Campbell Haynes, 1–17. Washington, D.C.: Office of Child Support Enforcement.

Young, Cathy. 2005. Domestic Violence: An In-Depth Analysis. Washington, D.C.: Independent Women’s Forum. Available at: http://www.iwf.org/pdf/young_domviol1.pdf.

 

Donați pentru Cultura Vieții

Dacă apreciați eforturile noastre de a vă oferi conținut de calitate și inedit, vă rugăm să ne sprijiniți cu o donație, pentru găzduire și traducerile ocazionale.
Puteți dona cu cardul prin PayPal.
Dacă doriți să donați direct în contul bancar, vă rugăm să ne contactați. Mulțumim!

Personal Info

Donation Total: 10€

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here