„Noi drepturi” în dreptul internațional al familiei? (de Jane Adolphe) – partea a II-a

105
0

Citiți prima parte aici

IV. Drepturile si obligațiile copilului

Drepturile părintești și cele ale copilului sunt unite în mod necesar. În ceea ce privește în mod  specific drepturile copilului, ceea ce a fost discutat anterior referitor la demnitatea inerentă și cea dobândită se aplică tuturor copiilor, născuți și nenăscuți.

Deși drepturile pre-natale ale copilului au născut multe dezbateri în forurile internaționale, sarcina este recunoscută ca o relație specială între mamă și copil. De exemplu, în statele americane pedeapsa cu moartea nu se aplică femeilor gravide. Motivul pentru care această interdicție există este tocmai pentru că „femeia poartă în pântecele ei o ființă umană nevinovată”, astfel, nu vorbim despre o  singură viață, ci despre două.

Mai mult decât atât, DUDO recunoaște că „mama și  copilul au dreptul la îngrijire și asistență specială”, iar PIDESC recunoaște că „mamele trebuie protejate în mod special o perioadă rezonabilă de timp înainte și după naștere.”

Mai mult, PIDESC admite că toți copiii au dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard de sănătate fizică și mentală, iar organismele de stat trebuie să acționeze ferm pentru a reduce rata mortalității infantile precum și pentru a promova dezvoltarea sănătoasă a copilului.

CDC afirmă dreptul inerent la viață al copilului, care necesită protecție legală atât înainte cât și după naștere și îl definește pe acesta ca fiind „orice ființă umană sub vârsta de optsprezece ani”.  La fel ca în Carta Internațională a Drepturilor Omului [denumire dată în comun celor 3 tratate: DUDO, PIDCP, PIDSEC, n. tr.], organele statului sunt obligate să respecte și să garanteze drepturile copilului, fără niciun fel de discriminare.

Dreptul inerent la viață este protejat, la fel ca dreptul la supraviețuire și dezvoltare, iar statele sunt obligate să asigure „cel mai înalt standard posibil de sănătate… pre- și post-natal”.  Faptul că drepturile copilului sunt strâns legate de familie și de părinții lor, este evident din dispozițiile-cheie, precum și dintr-o serie de referiri la familie și/sau părinți găsite în 18 din cele 54 de articole.

De exemplu, CDC recunoaște că „pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității copilului, acesta trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere.” Familia naturală este protejată în mod special de către Carta Internațională a Drepturilor Omului, menționată în paragraful 3 al preambulului la CDC prin referire la DUDO. Cu toate acestea, paragraful 3 al preambulului trebuie să fie comparat cu o exprimare ușor diferită la paragraful 5 al aceluiași preambul: „familia… grupul fundamental al societății și mediul natural… al copiilor”.

În această privință, s-ar putea susține că este pur și simplu o chestiune de accentuare: forma familiei  este subliniată în DUDO, în timp ce forma familiei plus mediul familial sunt accentuate în CDC. Cu alte cuvinte, societatea și statul trebuie să protejeze familia naturală și să ofere asistență specială în perioadele de dificultate, de primejdie și circumstanțe tragice (de exemplu, văduvele, văduvii, soții separați și divorțați, precum și orfanii).

În plus, CDC, în formularea principiului interesului superior al copilului, obligă statele să ia „în considerare drepturile și obligațiile părinților săi.” Mai mult decât atât, articolele 18 până la 20 recunosc rolul fundamental al părinților și, implicit, susțin principiul subsidiarității, care ghidează rolul statului vis-a-vis de familie și părinți.

De exemplu, ambii părinți au „responsabilități comune” și „responsabilități principale” pentru „creșterea și dezvoltarea copilul”, iar statul „trebuie să oferea asistență corespunzătoare părinților”.

Prin urmare, protecția drepturilor copilului nu poate deveni pe deplin eficientă decât dacă familia și drepturile sale sunt pe deplin promovate, protejate și respectate, astfel încât să poată să își asume pe deplin responsabilitățile în cadrul comunității.

Într-adevăr, părinții au, în primul rând, datoria de a proteja copilul de toate formele de abuz, neglijare și violență. CDC recunoaște, în paragrafele 5-7 din preambul, că dezvoltarea și educația copilului încep în cămin și că este necesar un standard de viață adecvat pentru „dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială a copilului.”

În afara casei, educația este parte integrantă, inclusiv întreaga gamă de valori umane și  „respectului față de părinții copilului”. În plus, organele statului trebuie să recunoască drepturile și obligațiile părinților de a da o direcție și îndrumare copilului lor, în special în ceea ce privește exercitarea responsabilă a drepturilor la libertatea de gândire, de conștiință și religie.

 

V. Obiecții și răspunsuri

O provocare „moral-relativistă” la această perspectivă a căsătoriei, precum și la drepturile și obligațiile părinților și copiilor, ar putea nega natură umană universală și / sau a fundamentului principial al binelui și răului.

O poziție „selectiv-moral-relativistă” ar putea admite că fiecare persoană are dreptul de a nu fi supusă torturii, genocidului și discriminarea rasială, dar ar nega orice principii fundamentale referitoare la sex sau relații sexuale. O poziție „amorală sau neutră” ar putea susține că nucleul drepturilor omului este principiul nediscriminării. Cu alte cuvinte, că statele ar fi obligate să arate interes egal și respect pentru toate preferințele sexuale posibile.

În răspuns la aceste poziții „moral-relativiste”, a nega natura umană comună și/sau binele și răul ar însemna respingerea însăși rațiunii umane. În plus, Carta Internațională a Drepturilor Omului este, fără îndoială, întemeiată pe caracteristicile esențiale ale naturii umane universale, care reafirmă diferența dintre ființele umane și alte creaturi vii. Ea presupune „fundamentul principial al binelui și răului,” adică ceea ce este potrivit pentru fiecare om și, până la un anumit nivel, cunoscut fiecărui om, respectiv ceea ce este greșit pentru fiecare om și, până la un anumit nivel, cunoscut pentru fiecare om.

Aceste principii de bază și altele sunt obiective, accesibile rațiunii și pot fi „luate fie în sine… fie împreună cu corolarele lor mai evidente.” Corolarele principiilor fundamentale ar putea avea implicații îndepărtate, „recunoscute numai de acei puțini care au experiență, acuitate și discernământ.”

Alte adevăruri ar putea fi evidente, dar nu și pentru noi (de exemplu, cât de auto-distructivă este cocaina e evident în sine, dar poate să nu fie un fapt evident pentru dependentul de cocaină). Într-adevăr, s-ar putea argumenta că așa cum „claritatea gândirii oferă probitate vieții, așa probitatea vieții ajută claritatea judecății.”

Pentru credincioși, revelația divină este disponibilă pentru a ajuta la înțelegerea adevărurilor despre demnitatea inerentă ființei umane și despre drepturile acesteia.

Ca răspuns la „poziția selectiv-moral-relativistă”, este suficient să se constate că rezervele privind relațiile sexuale și sexul unei persoane sunt ambiguități ce nasc îndoieli cu privire la o serie întreagă de probleme – aducând în discuție însuși fundamentul drepturilor omului (de exemplu, natura persoanei umane, demnitatea umană, sexualitatea umană, căsătoria, familia, calitatea de părinți, copilărie și rolul statului).

Ca răspuns la poziția „amoral sau neutru”,  este nevoie doar să ne întrebăm dacă există o modalitate de a avea o preocupare egală atât pentru torționar cât și pentru victima torturii.

Statele condamna actele torționarului și protejează dreptul de a nu fi torturat, deoarece faptele celor două persoane nu „merită interes și respect egal.”

O dilemă similară este evidentă în discuțiile referitoare la dreptul la viață al copilului nenăscut,  versus „noul drept” al mamei de a avorta. În mod frecvent, se ridică întrebarea  dacă copilul nenăscut este chiar o ființă umană (și / sau persoana umană); argumentul merge astfel mai departe și, pentru că ambele puncte de vedere ar merita respect egal, mama ar trebui să fie liberă să avorteze. Însă poziția presupus „neutră” nu acordă preocupare egală față de ambele puncte de vedere cu privire la caracterul de ființă umană al nenăscutului, ci mai degrabă presupune implicit caracterul de adevăr al uneia dintre ele, acela că fătul în uterul mamei nu este o ființă umană, fără a se mai preocupa de demonstrarea acestuia.

În mod similar, în ceea ce privește „orientarea sexuală” și „identitatea de gen”, este greu de imaginat cum aceste „noi drepturi ale omului” ar putea să se împace cu libertatea cuiva de a-și exprima convingerea, de exemplu, că actele homosexuale sunt păcătoase (bazată pe credință), sau imorale (în baza rațiunii sau bunului simț). Într-adevăr, este previzibil că libertatea religioasă și cea de exprimare religioasă ar fi limitate drastic și limitate din a transmite moștenirea religioasă și morală care nu poate accepta aceste practici sexuale, chiar dacă se respectă demnitatea inerentă a persoanelor care se angajează în ele.

În ciuda faptului că libertatea religioasă, de gândire, de conștiință găsesc protecție fundamentală în numeroase instrumente juridice internaționale, aplicarea celor două „noi drepturi ale omului” ar putea, totuși, respinge alte drepturi recunoscute și protejate (de exemplu, discursul de ură).

Într-adevăr, în țările în care au fost create aceste categorii, persoane au fost urmărite și / sau investigate pentru încălcarea clauzelor anti-discriminare sau a legilor referitoare la instigarea la ură, printre care:

(a) preoți care au predicat că homosexualitatea este inacceptabilă conform preceptelor religioase;

(b) ofițeri de stare civilă care au refuzat să încheie o ceremonie de căsătorie între două persoane de același sex;

(c) un grup religios care a refuzat să închirieze o sală pentru „nunta”  a două persoane de același sex, în conformitate cu convingerile religioase ale grupului;

(d) un antreprenor care a refuzat să imprime materiale pentru un grup care promovează drepturile legate de „orientarea sexuală” și „identitatea de gen”, din cauza convingerilor sale religioase;

(e) un preot care a scris o scrisoare către editorul unui ziar, punând  sub semnul întrebării promovarea homosexualității de către guverne și școli publice și care au dat argumente religioase bazate pe Biblie și

(f) primari care au refuzat să accepte organizarea unor parade [e vorba de manifestări publice ale minorităților sexuale, n. tr.] din cauza preocupărilor legate de morala și ordinea publică.

Încă mai îngrijorător este abuzul verbal și fizic suferit de către persoanele cu tendințe homosexuale, atacate pentru că au căutat asistența grupurilor de sprijin și / sau tratamentul psihologic/ psihiatric; chiar dacă se respectă demnitatea inerentă a persoanelor care se angajează în comportamente homosexuale, mulți au fost tratați cu dispreț atunci când acestea s-au opus în mod deschis susținerii cauzei comportamentului sexual între persoane de același sex, inclusiv mulți dintre cei care au renunțat public la homosexualitate.

Misiunea Permanentă a Sfântului Scaun la Națiunile Unite [ambasada Vaticanului la ONU, n. tr.] rezumă preocupările menționate mai sus în ceea ce privește conflictul între libertatea religioasă și „noile drepturi ale omului”: „Atunci când își exprimă convingerile morale sau convingerile despre natura umană, care pot fi, de asemenea, expresii ale convingerilor religioase  sau opinii ale statului cu privire la afirmațiile științifice, aceștia sunt stigmatizați sau, mai rău, sunt discreditați și urmăriți penal”.

Este inutil să mai spunem că aceste atacuri contrazic drepturile fundamentale protejate în dreptul internațional, inclusiv cele legate de securitatea persoanei, principiul nediscriminării, libertatea religioasă și libertatea de exprimare.

 

VI. Implicații ale legiferării

Există șapte corolare importante ale principiile antropologice fundamentale discutate aici, care au fost, de asemenea, însuflețite de Sfântul Scaun, și care merită repetarea aici.

Legile nu ar trebui să prevaleze asupra justiției. Drepturile omului nu sunt rezultatul exclusiv al actelor normative legislative sau al deciziilor normative adoptate de diferitele agenții ale celor aflați la putere. Atunci când sunt prezentate doar în termeni de legalitate, aceste drepturi riscă să devină simple expresii străine de dimensiunea etică și rațională care este fundamentul și scopul lor. Carta Internațională a Drepturilor Omului „a întărit convingerea că respectarea drepturilor omului este în principal înrădăcinată în justiția invariabilă pe care se bazează, de asemenea, forța care face proclamațiile internaționale obligatorii.”

Aceste documente cu caracter obligatoriu recunosc drepturile și îndatoririle corespunzătoare decurg în mod natural din interacțiunea umană, sunt „rodul unui sentiment comun de dreptate construit în primul rând pe solidaritate între membrii societății,” împreună cu limitele necesare pentru păstrarea ordinii sociale. Astfel, autenticele drepturi internaționale ale omului trebuie să fie respectate ca o expresie a dreptății, deoarece acestea sunt inerente persoanei umane.

Legile nu pot ignora realitățile biologice. Identitatea sexuală, masculină sau feminină, a speciei umane la care o persoană aparține este o chestiune științifică ce ține de sexul lor biologic, ceea ce reprezintă un diferențial universal, verificabil în realitatea obiectivă.

Acest fapt trebuie să nu fie acoperit de „punctele de vedere care afirmă că identitatea sexuală poate fi adaptată nelimitat pentru a se potrivi unor scopuri noi și diferite.”

Legile nu pot nega esența: persoana umană și natura sa universală și obiectivă. DUDO este înțeleasă ca rezultat al unei „convergențe a diferitelor tradiții religioase și culturale, toate motivate de dorința comună de a plasa” o noțiune universală și obiectivă a persoanei umane la „temelia instituțiilor, legilor și lucrărilor societății și de a considera persoana umană esențială pentru lumea culturii, religiei și științei. Ea a permis „diferitelor culturi, expresii juridice și modele instituționale să conveargă” în jurul înțelegerii fundamentale a caracteristicilor persoanei umane, a unui „nucleu de valori și, prin urmare, de drepturi”.

Aceste drepturi recunoscute și expuse în DUDO „se aplică tuturor, în virtutea originii comune a persoanei… Ele se bazează pe legea naturală înscrisă în inima oamenilor și prezentă în diferite culturi și civilizații”.

Legile depind de certitudine. Nu trebuie adoptați acei termeni nepotriviți în mod intrinsec pentru a fi definiți, legislativ, drept criterii de bază non-discriminare sau în ce privește discursul instigator la ură. Acest lucru ar ofensa principiul legalității.

Legile destinate să interzică discriminarea nedreaptă nu pot discrimina pe nedrept. Este destul de clar faptul că astfel de „noi drepturi ale omului” pun sub semnul întrebării Carta Internațională a Drepturilor Omului și CDC, care definesc în mod clar natura căsătoriei și a familiei, și protejează libertatea religioasă și libertatea de exprimare religioasă a părinților.

Astfel de libertăți ar fi limitate drastic și ar fi limitată transmiterea în mod legitim a patrimoniilor religioase și morale care nu pot accepta aceste practici sexuale, chiar dacă se respectă demnitatea inerentă a persoanelor care se angajează în ele.

Legile trebuie să respecte principiul subsidiarității. Luând în considerare conținutul evolutiv și variabil al conceptelor de „orientare sexuală” și „identitate de gen”, acceptarea lor în lexiconul dreptului internațional al drepturilor omului ar aduce dezbaterile și discuțiile cu privire la aceste subiecte sensibile la mâna instituțiilor internaționale, în detrimentul binelui comun al comunității locale, unde preocupările legate de drepturile familiei naturale, ale părinților și libertatea religioasă sunt abordate optim.

Legile trebuie să avanseze binele comun. În contextul relațiilor internaționale, este de asemenea necesar să se recunoască rolul superior jucat de acele reguli și structuri care sunt intrinsec ordonate ca să „promoveze binele comun și, prin urmare, să protejeze libertatea umană.”

Aceste reglementări nu limitează, ci promovează libertatea autentică „atunci când acestea interzic comportamentul și acțiunile care sunt îndreptate împotriva binelui comun, reduc exercitarea efectivă a acesteia și, prin urmare, compromit demnitatea fiecărei persoane.”

Există o corelație între drepturi și obligații, în numele libertății, prin care „orice persoană este chemată să-și asume responsabilitatea pentru alegerile sale, făcute ca urmare a intrării în relații cu ceilalți.” 

 

CONCLUZII

În ceea ce privește specific „noile drepturi ale omului”, în dreptul public internațional al familiei, este dificil să înțelegem miza deplină a drepturilor puse în joc.

De ce unele dorințe sexuale sunt acceptabile și, prezumat, altele nu sunt (de exemplu, pedofilia, incestul)? În ce fel aceste dispoziții interioare constituie un drept al omului, atunci când conținutul lor poate varia atât de substanțial, în funcție de efectul asupra stării psihice a unei anumite persoane? Aceste preocupări trebuie să fie abordate în lumina antropologiei juridice încorporate de Carta Internațională a Drepturilor Omului, împreună cu CDC. Aceste documente au găsit drepturile omului ca izvorând din demnitatea inerentă a fiecărei persoane umane, de sex masculin și feminin, prin natura lor înzestrate cu rațiune și conștiință, chemate să trăiască într-un spirit de fraternitate.

Drepturile decurg din demnitatea persoanei și trebuie să fie definite în raport cu persoana umană așa cum este aceasta definită în articolul 1 din DUDO.

DUDO afirmă că leagănul drepturilor sunt familia și comunitatea mai degrabă decât individul. „Drepturile omului sunt bazate pe legea naturală – ceea ce este drept în virtutea ordinii naturale – expresie a înțelepciunii omenirii. Aceste drepturi implică judecata juridică de a solicita respectarea dreptului natural.”

Inițiativele ulterioare care au încercat să se deraieze familia naturală de la protecția specială acordată acesteia au întâmpinat obiecții persistente din partea statelor membre [statele semnatare ale tratatelor de depturile omului, n. tr.], care până acum au împiedicat ascensiunea unui current contrar.

Spre deosebire de pozițiile relativiste și nihiliste, DUDO afirmă sau proclamă o viziune asupra omului care „recunoaște și codifică… drepturi universale, care nu depind de nici o cultură, religie, context politic, social sau economic, deoarece acestea sunt legate de natura umană și exprimă valorile sale fundamentale”.

Din acest motiv, DUDO a fost descrisă ca fiind „unul dintre cele mai valoroase și semnificative documente din istoria dreptului”.

Pentru rererințe și bibliografie vezi originalul

Donați pentru Cultura Vieții

Dacă apreciați eforturile noastre de a vă oferi conținut de calitate și inedit, vă rugăm să ne sprijiniți cu o donație, pentru găzduire și traducerile ocazionale.
Puteți dona cu cardul prin PayPal.
Dacă doriți să donați direct în contul bancar, vă rugăm să ne contactați. Mulțumim!

Personal Info

Donation Total: 10€

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here