Academia Privată vă invită la cursul „Marxismul cultural – o introducere sintetică”

104
0
DISTRIBUIȚI

Între 22 și 24 februarie, Academia Privată îi invită pe cei interesați de politică, filosofie și istoria ideilor la cursul „Marxismul cultural – o introducere sintetică”.

Cursul se va desfășura joi 22 și vineri 23 februarie între orele 18,30 și 20,30, sâmbătă 24 februarie între orele 10,00 și 17,00. Locație: la sediul Academiei Private și online pe youtube (cu link dedicat ce se transmite înainte de începerea cursului). Pe parcursul cursului puteți să adresați întrebări lectorului prin intermediul chat-ului dedicat. Cursul va fi disponibil participanților pe youtube 2 săptămâni pentru revizionare.

Mai multe detalii despre înscriere și curs aici.

Academia Privată (www.academiaprivata.ro) este un proiect educațional privat, născut în siajul Institutului Ludwig von Mises – România. Printre lectorii săi se numără: Mihai Vladimir Topan, Costea Munteanu, Ninel Ganea, Bogdan Glăvan, Vlad Mureșan, Tudor Smirna, Smaranda Comănescu.

Prezentare generală

§ 1. Ce este marxismul cultural?

Istoria marxismului începe dinainte de Marx, mai precis din capitolul Stăpân și sclav al Fenomenologiei Spiritului. Opera a lui Marx poate fi considerată un vast comentariu polemic al problemei inegalității. „Socialism” a existat și în China antică, și în sectele milenariste medievale. Dar abia cînd socialismul este articulat dialectic avem marxism. Pentru Hegel dialectica „stăpânului și sclavului” este o constantă a istoriei deși el acceptă niveluri superioare ale manifestării eliberatoare a spiritului care au autonomie logică față de sfera puterii. Concepția acestui curs este că simplificarea binară procesului dialecticii recunoașterii fixează morfologia standard a tuturor cazurilor ulterioare de „marxism cultural” (inclusiv atunci când, ca și în cazul lui Derrida sau Deleuze se camuflează sub prestigiul retoricii anti-binare para-hegeliene: opoziția dintre deconstruibil și indeconstruibil sau opoziția dintre arborescent și rizomatic rămân dogmatic asigurate). Schema inegalitară „stăpân și sclav (servitor)” (Herr und Knecht) suferă la Marx prima reducție sub forma dialecticii burghezului și proletarului: (1) o relație ierarhică, (2) stabilirea unei categorii asupritoare și a unei categorii asuprite (3) o revoluție chemată să răstoarne actuala formă a relației. În toate cazurile cerința teoretică este egalitară dar rezolvarea practică este inegalitară (compensarea discriminării negative printr-o discriminare pozitivă și refacerea inversată a raportului stăpân/sclav).

§ 2. Aporiile egalitarismului

Pe de altă parte, odată pusă problema inegalității economice este pusă implicit și problema inegalității transcendentale, adică a tuturor inegalităților posibile. Dar totul în univers implică o structură ierarhică, negentropia fiind condiția de posibilitate a cosmosului însuși. Conservarea diferenței include diferența verticală care este inegalitatea. Astfel că abolirea cu adevărat radicală (real-ontologică, nu proiectiv-socială) a inegalității reclamă revocarea diferenței prin nivelarea haoidă a cosmosului. Doar haosul este egalitate pură. Dar toate formele derivate de „luptă de clasă” (Klassenkampf) subsumabile conceptului de marxism cultural refac cu alți actori problema hegeliană și soluția marxistă adică „vânătoarea” fantomelor (Derrida). Impunerea egalității abstracte (ca dizolvare a diferențelor) declanșează aporetica egalitarismului: a) putem identifica exact câte inegalități dorim să găsim; b) fiecare critică inegalitatea pe care o vrea; c) nu toate inegalitățile imputate chiar există; d) nu toate inegalitățile sunt inechități; e) nu toate inegalitățile pot fi abolite; f) egalitatea înseamnă tratarea inegală a lucrurilor inegale; g) egalitatea procedurală este diferită de egalitatea substanțială; h) avocații egalității acționează ca o elită supraordonată inegalitar maselor etc.

§ 3. De la revoluția economică la revoluția culturală

Rezultatul anticipat în fiecare stadiul al analizei, este că marxismul cultural este (printr-o mișcare retrogradă) convergent cu marxismul economic. Coimplicarea este complicitate iar dezbaterea între adepții marxismului economic („ortodox”) și marxismul cultural („heterodox”) este doar o divergență tactică în condițiile unui consens strategic. Dacă marxismul economic rezolvă lumea prin controlul statal al infrastructurii (al mijloacelor de producție economică), marxismul cultural rezolvă lumea prin controlul statal al suprastructurii (al mijloacelor de producție culturală). Revoluția culturală este deci analogon-ul suprastructural al revoluției economice infrastructurale. Absorbția politică a culturii este complementul recursiv al absorbției politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că revoluția economică asigură „Partidului” controlul materiei, pe când revoluția culturală asigură „Partidului” controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietății), a doua suprimă libertatea interioară (sfera auto-proprietății). Împreună ele culminează cu instituirea ca „stăpâni” a celor ce s-au definit ca „sclavi”.

§ 4. Negație dialectică și negație abstractă

În ambele cazuri este vorba despre o „revoluție gnostică” (Eric Voegelin) animată de o ură bivalentă față de ordinea existentă: a) negația dialectică, pasiune faustică a „distrugerii creatoare” și b) negația abstractă, pasiune nihilistă a „distrugerii pure”. Momentele principale subsumate conceptului de marxism cultural cuprind: Linkshegelianismus (hegelianismul de stânga), Marxismul pur (Diamat), Școala de la Frankfurt (Teoria critică), Postmodernismul (Neostructuralismul). În fond acestea sunt avataruri ale aceluiași spirit gnostic, în ciuda efortului fastidios bilateral de a distinge total neostructuralismul de marxism în cadrul disputelor sectare interne. Efortul dizolvării identității și opoziția față de recuperarea dialectică a diferenței la Derrida sau Deleuze sunt ontologic reductibile la dialectica negativă a lui Adorno (până la punctul de a fi considerate schematizări ale aceleiași categorii). Iar teoria critică și derivatele neostructuraliste sunt recuperate în praxis-ul revoluționar ca momente logice destructiv-negative preliminare marxismului teleologic-afirmativ. În ansamblu însă marxismul teleologic și teoria critică exprimă alternanța momentului dialectic pozitiv cu momentul dialectic negativ, adică accentele epocale distincte puse pe (ca să îl combinăm pe Hegel cu Goethe) negația dialectică (faustică), respectiv pe negația abstractă (mefistofelică) astfel încât însăși ideea regulativă a egalității abstracte orizontale să fie vertical impusă în toate sferele tocmai prin elitismul ideocratic al marxismului cultural. În acest sens, marxismul cultural și marxismul economic reprezintă fața și contrafața aceleiași metafizici isocratice totalitar-entropice.

§ 5. Marxismul cultural ca gnoză politică polimorfă

Fascismul cultural are în comun cu marxismul cultural aceeași axiomă: totul este politic. Atât fascismul cultural („paranoic”) cât și marxismul cultural („schizofrenic”, cf. G. Deleuze) autorizează deci, fie pozitiv, fie negativ, incluziunea totalitară prin ontologizarea politicului. Dar a accepta că totul este politic implică legitimarea comportamentului autoritar al statului împotriva societății adică ideea că nu există nici o sferă privată exceptată de la discursul omnipotent al statului logocentric și ideocratic. Socialismul și fascismul „fierbinți” și sufocate emoțional diferă deci (termic) atât de liberalismul „rece”, cât și de conservatorismul „cald”. „Temperatura” ideologică este doar un indicator al gnozelor politice. Liberalismul sau conservatorismul admit criteriul transcendenței față de colectivitate fie sub forma negativ-individuală (atomară) fie sub forma pozitiv-comunitară (moleculară). Dar ambele au în comun „castrarea” statului predatorial (economic) și inchizitorial (cultural). Invers, marxismul cultural este o gnoză politică milenaristă. Marxismul cultural nu este „științific” ci „gnostic”. El este sociologia militans, o revelație dualistă (binară) care cere distrugerea și purificarea lumii alienate, murdărite de păcatul libertății și dominate de demiurgul cel rău al „capitalismului” sau al „sistemului”. Această revoluție evocă totalizarea emancipator-titanică a lumii sub controlul charismatic al unei elite gnostice salvatoare văzută ca avangarda progresistă a umanității. Șefii diverselor școli ale gnozei politice jocă rolul „șefilor paracletici” (Eric Voegelin) ai sectelor gnostice milenariste care organizează comunități puritane teroriste (cultural warriors): „sfinții” gnozei care judecă în ură. Statul este denunțat doar în măsura în care el nu este încă un stat terapeutic supus controlului vizionar al unor comisari iluminați.  Dar odată cucerit statul, inchizitorii teologico-politici predestinați ai marxismului cultural folosesc forța lui de constrângere pentru a realiza revoluția culturală împotriva „poporului” prin „smulgerea prejudecăților” lui retrograde (Rousseau). Idealul revoluționarului de profesie este purificarea lumii prin războiul de anihilare a lumii vechi.  „Pasiunea panthoclastică” (Luciano Pellicani) animă revoluția gnostică: destrucția definitivă a vechii lumi prin terorism ideologic și inaugurarea violent-palingenezică a „minunatei lumi noi”, împărăția lui Dumnezeu fără Dumnezeu – o egalitate spectrală inaccesibilă pe care resentimentul o folosește ca negativitate dizolvantă anti-mundană.

§ 6. Prioritatea abordării filosofice față de cea politică

Caracterul acestui curs este prioritar filosofic. Acest lucru presupune deci nu o dispută orizontală (inevitabilă datorită axiomei „totul este politic”, care creează, practic, „inamicul”) ci o clarificare verticală cu marxismul cultural pornind de la problemele care sunt de fapt versiuni degradate ale filosofiei clasice germane. Degradarea rezultă din contragerea formei teoretice a filosofiei la forma practică a ideologiei. Orice conversie practic-politică a problemelor teoretic-filosofice reclamă o reducție prin care, doar, conceptul filosofic (multi-dimensional) poate deveni imperativ politic (bi-dimensional). Altfel spus, transcripția politică este naturaliter contracție cognitivă, „animalul politic” fiind o specie sub-filosofică. Rolul filosofiei însă este să înțeleagă lumea, nu să o distrugă. Astfel, de fiecare dată când negația solicită apocalitic abolirea unei determinații, filosofia are sarcina de a sesiza conceptul acestei determinații prin circumscrierea conținutului ei pozitiv și a limitelor ei negative, precum și de a stabili locul ei în ansamblul conexiunii lucrurilor pentru a verifica atât gradul de necesitate cât și gradul ei de contingență. Aceasta este diferența dintre gândirea concretă a filosofiei (critica ce concepe) și gândirea abstractă a ideologiei (critica ce atacă).

 

Tematica cursului

1. G.W.F. Hegel. Stăpân și sclav. Teroare și libertate

Conștiința de sine dedublată. Lupta conștiințelor opuse. Stăpânirea. Frica mortiferă. Formarea. Alienare și emancipare. Răsturnare dialectică. Imposibilitatea egalitarismului: rotația termenilor și conservarea raportului ierarhic. Marxismul cultural ca simplificare binară consecventă a raportului stăpân și sclav. Substanța libertății absolute se ridică pe tronul lumii. Libertatea universală se poate realiza doar prin concentrarea într-un Sine singular exclusiv. Deducția transcendentală a terorii din utopia revoluției. Comentariul lui Nietzsche: geneza resentimentului și morala sclavilor. Timocrație și viclenie. Vinovăția ca otravă politică.

2. Karl Marx. Alienare gnostică și titanism catastrofic

Comuna primitivă. Păcatul primordial: achiziția originară ca o cădere din paradisul indiviziunii. Inegalitatea, opresiunea și lupta de clasă ca o constantă istorică. Omonimia alienării: alienare creștină versus alienare gnostică. Lumea capitalistă ca lume străină, reificată și dezumanizată. Bază și suprastructură. Diviziunea muncii. Fetișismul mărfii. Capul ca mistificare a stomacului. Problema falsei structuri de conștiință. Nevoile false. Vocația apocaliptic-mesianică a proletariatului. Partidul ca biserică avangardă gnostică a istoriei revelate. Manuscrisele pariziene – titanism auto-soteriologic: reconcilierea esenței cu existența. Societatea comunistă ca halucinație colectivă pseudo-mistică: contradicție a „contradicțiilor non-antagonice”.  De la Nicolaus Cusanus la Iosif Vissarionovici Stalin.

Evaluare critică: 1. Interpretarea eronată a alienării metafizice ca alienare empirică și soluții empirice pentru probleme transcendentale. 2. Comuna primitivă ca energie potențială, proprietatea privată ca energie cinetică. 3. Fără diviziunea muncii nu există actualizare: individul nu poate actualiza plenar potențialul macro-antropic al speciei. 4. Munca nu este o servitute socială exterioară ci o servitute ontlogic interioară: nu burghezul exploatează proletarul, ci stomacul proletarului exploatează proletarul; 5. Fetișismul mărfii: refuzul gnostic al reificării echivalează cu gregaritatea tribală. Necesitatea reificării ca moment logic al întrupării necesar procesului civilizării; 6. Problema falselor nevoi și poliția fantasmatică a Marelui Cenzor socialist. 7. Revoluție faustică: distrugerea-creatoare ca manipulare teurgică a apocalipsei. 8. Dictatura proletariatului adică a Partidului, adică a ”Tătucului”. 9. Comunismul: crimă transcendentală. Diferența dintre distrugerea-creatoare (economic-tehnologică) în capitalism (J. Schumpeter) și distrugerea-creatoare (politic-antropologică) în comunism  este diferența dintre inovație și genocid.

3. Antonio Gramsci. Lupta de clasă ca război cultural (pozitiv)

Note din închisoare. Hegemonia suprastructurală a capitalismului. Omul colectiv. Caracterul eretic al marxismului cultural față de marxismul ortodox. Statolatria. Aparatul ideologic de stat ca sinteză a represiunii cu fabricarea consimțămîntului. Conștientizarea priorității suprastructurii ca urmare a) a criticii idealiste și b) a eșecului revoluției comuniste. Revoluția culturală ca precondiție a revoluției politice. Statul cultural. Revoluția culturală ca expropriere a mijloacelor educative (familia, școala, mass-media, Biserica). Divinizarea Partidului: Partidul ca Principe machiavellic modern care ia locul divinității și imperativului moral în conștiința colectivă, impunând laicizarea întregii societăți.

Evaluare critică: 1. Violența ingineriei suprastructurale de stat. Programarea gândirii. 2. De la partitocrație la ideocrație. Deducția transcendentală a comisarilor gândirii. Marxismul cultural ca Agitprop. 3. De la neutralitatea pasivă a statului la caracterul activ-revoluționar și intruziv al statului.

4. Horkheimer & Adorno. Lupta de clasă ca război cultural (negativ)

Dialectica luminilorAufklärungbegriff. Tirania rațiunii instrumentale. Alienare fără emancipare. Caracterul pur negativ al teoriei critice. Sterilitatea negației abstracte (în opoziție cu negarea negației în marxismul clasic). Critica mitului; critica religiei; critica raționalismului (tirania universalului împotriva particularului); critica sistemului capitalist (tirania valorii de schimb asupra valorii de întrebuințare). Critica progresului: de la praștie la bomba megatonică. Dialectica luminilor este dezvoltarea iraționalității din interiorul însuși al rațiunii autoreduse la rațiunea instrumentală. Critica industriei culturale. Inexistența unui punct arhimedic și identificarea criticului cu criticatul.

Evaluare critică: 1. Absența zdrobitoare a alternativei. 2. Capitalismul nu poate fi criticat din perspectiva unei utopii nirvanice ci din perspectiva alternativei real-existente. 3. Fără valoare de schimb societatea colapsează la economia de subzistență: saltul utopic în epoca de piatră. 4. De la critica burgheziei la critica proletarilor: capitalismul a îmburghezit proletarii. Sinteză: proletarii sunt pur și simplu nesimțiți pentru că au refuzat rolul mesianic epocal în favoarea bunăstării inculte a societății de comsum. 5. Identificarea unilaterală a cauzei degradării: complicitatea proletarilor cu industria culturală: cererea și oferta se creează reciproc. Socialismul nu mai poate fi decât fascist: proletarii trebuie constrânși la emancipare. 6. Teoria critică legitimează cultura de masă pe care o detestă: deconstrucția Decalogului legitimează inevitabil Vițelul de Aur.

5. Herbert Marcuse. Lupta de clasă ca război între generații

Eros și civilizație. Ontogeneza individuală a refulării. Filogeneza civilizațională a refulării. Interdicția burgheză a plăcerii. Dialectica civilizației. Organizarea distrugerii instinctelor. Critica psihanalizei: eliberarea principiului plăcerii de principiul realității. Industria aprobării status-quo-ului. Fascismul supraeului și revoluția pulsională. Planificarea nevoilor false. Comandamentul sublimării (=desexualizării). Reprimare burgheză și emancipare boemă. Manifestul revoluției sexuale: emancipare nu prin sublimarea pulsiunilor ci prin eliberarea lor. Desublimare represivă și perversitate polimorfă. De la asceza revoluționară la hedonismul narcisist. Narcis versus Prometeu. De la „catehismul revoluționarului” la „etică libidinală”.

Evaluare critică: 1. Paradisul sexual al regresiei orgiastice; deducția lupanarului și critica socializării promiscue la Karl Marx; 2. Libertatea erotomană și geneza omului fără gravitate (Charles Melmant); 3. Omnipotența tiranică a copilului. Adolescentul perpetuu. Părinți și fii (Turgheniev). „Mândria satanică” a lui Bazarov: resentimentul ca inflație și ingratitudine paricidă. 4. Consecințele revoluției sexuale: degradarea femeii; degradarea dorinței prin distensia libidinală; degradarea subiectului civic: cei dominați de apetit sunt dominați de putere; 5. Sexul este o forță thanatică, nu o juisare ludică gratuită; 6. Respingerea Tatălui și supunerea față un guru gnostic al marxismului cultural; 7. Toleranța represivă și „Utopia totalitară” a Noi stângi (Kolakowski).

6. Gilles Deleuze. Lupta de clasă ca luptă cu ordinea psihică

Anti-Oedip. Antifascism logic. Critica „Dasein-ului fascist”: toți suntem fasciști. Caracterul totalitar al criticii identității. Mașini dezirante: o psihiatrie materialistă. Critica psihanalizei: critica lui Freud – Sfânta familie și contestarea triunghiului psihanalitic tata-mama-eu. Critica lui Lacan: caracterul afirmativ, nu negativ al dorinței. Revoluția interioară: de la eliminarea barierei raționale la eliminarea barierei oedipale. Libertatea schizo-incestuosă. „Trei miliarde de perverși” (Guattari). Schizofrenia ca loc al adevărului. Barbarie fluidă și civilizație represivă. Schizo-revoluționarul fără un scop determinat: revoluția de dragul revoluției. Grupul-subiect ca „mașină revoluționară nomadică”: haita. Caracterul nevrotic al troțskismului: revoluția permanentă ca automatism de repetiție. Emanciparea dorinței de rigiditatea proporțională a legii valorii: utopia excesului gratuit sau consumerismul halucinativ al lui Deleuze.

Evaluare critică: 1. Rolul eliberator al interdicției oedipale (J. Lacan). 2. Doar Legea face posibilă libertatea (Sfântul Pavel & Immanuel Kant). 3. Chiar dacă dorințele ar fi împlinite, omul ar fi capabil să distrugă totul doar pentru a nu datora gratitudine (Dostoievski); 4. Distensia entropică a dorinței afirmative.  5. Vitalismul animalier este izomorf cu iraționalismul fascist. 6. Distrugerea schizonomadă a codificărilor este distrugerea civilizației, ergo barbaria 7. Dizolvarea subiectului: cine mai trebuie emancipat? Eliberarea subiectului de sine însuși și defenestrația nihilistă.

7. Jaques Derrida. Lupta de clasă ca luptă cu metafizica clasică

Spectrele lui Marx. Deconstrucția ca marxism logic. De ce Derrida rămâne un gânditor binar. Diferanța ca permanentă deferire a sensului. Moartea comunismului, travaliul doliului și revenirea fantomei lui Marx: „no future without Marx”. Comunismul spectral revine după eșecul comunismului real. Necesitatea scindării masei succesorale marxiste. Critica justificată a materialismului dialectic, care nu acceptă spectralitatea (liminaritatea dintre sensibil și inteligibil) și este o vânătoare de fantome. Critica justificată a caracterului binar și totalitar al „proiectului teleo-eshatologic” marxist. Conversia regulativă a programului constitutiv al unei societății transparente. Mesianism detotalizant dar indeterminat. Noua internațională ca alianță mondială fără partid, fără țară, fără cetățenie, fără clasă. Comunismul spectral ca mesianism negativ care trebuie permanent să vină dar care nu este decât negativitate ce destituie. Chemare la o justiție amorfă care transcende valorea de schimb.

Evaluare critică: 1. Critica marxistă a „formalismului mesianic” (T. Eagleton); 2. Confuzia proporției dreptății cu disporporțiaiertării. 3. O justiție mesianică indistinctă este injustiție. 4. Incompatibilitatea topologică a utopiei cu realizarea ei; 5. De ce apologetul diseminării libere elogiază proiectul abolirii fuzional-aglutinante a diferențelor (=comunismul). Revoluția egalitară ca gândire abstractă și gnoză dualistă.

8. Michel Serres. Lupta de clasă ca război între specii

Contractul natural. Principiul egalității biocentrice (Aldo Leopold). Drepturile animalelor (Peter Singer). Carnofalogocentrism (J. Derrida). Omul ca parazit ontologic. Istoria umanității ca istorie a violenței împotriva naturii și a reacției naturii la dezechilibru. De la Potop la poluare. Teroarea apocalipsei ecosistemice.„Poluarea culturală” e cauza „poluării industriale”: soluția războiului cultural. Trebuie abandonat narcisismul umanist și așezată natura în centru. Sensul istoriei: „sau moarte, sau simbioză”. Sensul legii este „limitarea acțiunii parazitului asupra gazdei”. Revolta obiectelor împotriva oamenilor: dacă obiectele devin subiecți de drept, tindem spre echilibru. Umanitatea trebuie să negocieze un contract cu natura pentru a trece de la parazitism la reciprocitate simbiotică. Declarația drepturior omului nu este universală, toate ființele trebuie să devină subiecți de drept. De la contractul social la contractul natural.

Evaluare critică: 1. Contractul reclamă mutuus consensus, capacitate juridică: contractul natural este contract fără două părți, fără acord de voință și fără capacitate juridică. 2. Dreptul  nu poate fi definit fără totalitatea obligațiilor conexe. Duty and the Beast(Roger Scruton); 3. Contractul natural este, astfel, un contract artificial. 4. Contractul natural ca sinteză dadaistă a junglei cu polis-ul.

9. Theodor Adorno. Lupta de clasă ca luptă cu arta

Teoria estetică: o filosofie atonală. Autonomia și heteronomia a artei. Arta ca opium și ca emancipare. Caracterul burghez și evazionist al artei. Necesitatea „pedepsirii” spectatorului (îm)burghez(it): „administrarea de otravă”. Arta ca depozitar al sensibilului reprimat. Disonanța ca simbol al puterii critice a artei. Pericolul fetișismului obiectului de artă. Ultima redută împotriva mecanismului subsumator al rațiunii. Unicitatea  obiectului de artă. Arta ca gardian al ireductibilului. Avangarda ca libertate destructivă inasimilabilă: absurdul ca emancipare.

Evaluarea critică: 1. Critica criticii: ipocrizia ontologică a teoriei critice; complicitatea criticii ierarhiei valorilor cu consumerismul: masificarea este rezultatul destrucției ierarhiei valorilor. 2. Confuzia inutilității, absurdității și unicității produsului artistic cu arta însăși. 3. Caracterul eronat al prezumției că distrugerea conținutului artei ar fi eliberatoare datorită inasimilabilității. 4. Confuzia fetișismului cu snobismul și abolirea esenței datorită accidentului. Fetișizarea capodoperei nu afectează conținutul, ci doar consumatorul – prin urmare nu arta clasică trebuie dizolvată, ci doar consumatorul inept. 5. Abstractizarea atonală a lui Schönberg aspiră la abolirea nihilistă a „eternei repetiții tonale” dar devenirea infinită a muzicii atonale este infinitul rău (schlechte Unendlichkeit). Abolirea arhitectonicii tonale antrenează a) scindarea intelectului de sensibilitate; b) degradarea intelecției natural-noetice în intelecție artificial-combinatorică c) schizofrenia dintre muzica elitară și muzica masificată. 6. Destrucția tonalității ca tragedie a istoriei universale și orbire metafizică generalizată. Doktor Faustus și crima metafizică a atonalismului.

10. Slavoj Zizek. Lupta de clasă ca luptă a heterodoxiei cu ortodoxia

Păpușa și piticul. Hermeneutica scurtcircuitului. Interpretarea politic-perversă a creștinismului. Scindarea monoteismului și depotențarea absolutului. Pozitivarea temporalității și răului. Gnoza căderii și viclenia Rațiunii. Satanologie pozitivă. Identificarea Noului Adam cu Supraomul: Iisus istoric simplificat la figura revoluționarului.

Evaluare critică: 1. Eshatologie și revoluție: dacă răul este binele și căderea este mântuirea, atunci și teroarea este emanciparea. 2. Judas Priest: preștiința nu este predeterminare (Sf. Ioan Damaschin); 3. Așa-numitul „socialism creștin” este sinteza anabaptistă a gnozei cathare cu erezia hiliastă. 4. Teologia violenței la Thomas Münzer. „Comunismul este în mod esențial ură” (Karl Marx).

11. Recapitulare. Concluzii. Dezbateri

Donați pentru Cultura Vieții

Dacă apreciați eforturile noastre de a vă oferi conținut de calitate și inedit, vă rugăm să ne sprijiniți cu o donație, pentru găzduire și traducerile ocazionale.
Puteți dona cu cardul prin PayPal.
Dacă doriți să donați direct în contul bancar, vă rugăm să ne contactați. Mulțumim!

Personal Info

Donation Total: 10€

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here