Teologia căsniciei creștine (de diac. Stephen Hayes)

369
0

Stephen Hayes este diacon al bisericii cu hramul Sf. Nicolae din Johannesburg, Africa de Sud. Traducere și adaptare după Pravmir.ru

 

Biserica Ortodoxă înțelege căsnicia ca fiind o sfântă taină: unirea dintre doi oameni, un bărbat și o femeie, ca simbol al iubirii lui Hristos pentru Biserică, împlinită în Împărăția Cerurilor. Căsătoria între persoane homosexuale nu poate exista. [1]

 

1 Introducere

În trecut, teologii creștini par să nu se fi aplecat foarte mult asupra temei căsniciei. Nu au existat atâtea definiții dogmatice clare date căsniciei câte au existat, de pildă, în cristologie.

Nici în cristologie, însă, până la Primul Conciliu Ecumenic (Niceea, 325), nu au existat dogme clare cu privire la natura lui Hristos. Abia când caracterul divin al lui Hristos a fost pus la îndoială de către Arius s-a simțit nevoia unei clarificări. Unul dintre episcopii noștri africani, Sf. Atanasie cel Mare, a fost cel care a ajutat Consiliul să redacteze Crezul de la Nicene. A fost nevoie de alte câteva consilii până să se ajungă la declarația doctrinală de azi, la Simbolul Credinței.

La fel ca pe vremea lui Arius și Atanasie, natura căsniciei e pusă astăzi la îndoială, prin urmare e nevoie de o poziție mult mai limpede și mai atent formulată în privința teologiei căsniciei. Articolul de față nu e o astfel de poziție. Articolul de față doar încearcă să adune laolaltă câteva dintre învățăturile Bisericii Ortodoxe cu privire la căsnicie.

 

2 Teologia căsniciei

Din punct de vedere al Bisericii Ortodoxe, căsătoria e în primul rând o instituție ontologică și tainică, nu juridică.

Taina ortodoxă a sfintei cununii nu poartă însemnătatea unui contract legal. Dacă vom considera căsnicia un simplu contract legal, vom începe să transformăm întreaga taină într-o formalitate juridică, transformând și Biserica într-un simplu legiuitor.

Ca urmare a acestor schimbări, sunt eliminate principiile iubirii și al harului, care fac iubirea să crească nemăsurat de mult. Ideea de contract accentuează și sentimentul de posesiune.

Deși are deseori și un aspect legal și juridic, nu acesta e punctul de plecare pentru o discuție despre ce este căsnicia.

2.1 Antropologia căsniciei 

Punctul de la care plecăm ca să înțelegem căsnicia se regăsește în Marcu 10:6-7, când fariseii vin la Domnul nostru Iisus Hristos și Îl întreabă despre legitimitatea divorțului. Cu alte cuvinte, era o întrebare care ținea de domeniul juridic și legal. Însă Iisus nu răspunde în termeni juridici sau legali, ci ontologici: „Dar de la începutul făpturii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa.”

Domnul nostru Iisus Hristos făcea referire la două pasaje de la începutul Facerii. „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie.” (Facerea 1:27) și „Și a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup»” (Facerea 2:23-24).

Prin urmare, conform Scripturii, Dumnezeu nu a început prin a crea un individ, ci o comunitate, o căsnicie. „Nu este bine să fie omul singur”, așa că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie. Există și un proverb zulu care ilustrează acest lucru: „Umuntu ungumuntu ngabantu” – o persoană e o persoană prin oamenii din jurul ei.

Creând parte bărbătească și parte femeiască, Dumnezeu a creat în mod voit sexualitatea. Autorul Facerii știa diferențe dintre o vacă și un taur, dar nu a considerat necesar să precizeze diferența sexuală când a descris crearea bovinelor. Asta pentru că omul poate degrada sexualitatea într-un fel în care bovinele nu pot. Omul poate privi sexualitatea ca pe ceva străin și advers, ca pe o invenție a demonilor, așa cum au făcut mulți gnostici. Merită observat și faptul că, odată ce a făcut distincția la oameni când i-a creat, Dumnezeu nu mai face vreo altă distincție. Nu există oameni greci și oameni evrei, oameni negri și oameni albi. Nu există decât oameni, bărbați și femei.

Bărbatul și femeia nu își pot schimba rolurile între ei. Există o unitate și o diferență; omul-bărbat nu e împlinit fără omul-femeie; omul-femeie nu e împlinit fără omul-bărbat. Cultura occidentală tinde să ia în râs și să devalorizeze această complementaritate și nevoia de comunitate. Acum câțiva ani circula o vorbă – „O femeie fără bărbat e ca un pește fără bicicletă.” – care neagă ideea de „os din osul meu, carne din carnea mea.” Însă dacă negăm complementaritatea e ca și cum am spune că a avea două picioare stângi e la fel cu a avea un picior stâng și un picior drept.

Până acum am privit căsnicia din perspectivă ontologică și antropologică. Asta sunt ființele omenești. Așa l-a creat Dumnezeu pe om: nu ca să fie singur, ci ca să tânjească la celălalt, diferit dar totuși la fel.

În istoria omenirii, căsnicia a luat multe forme. În unele societăți au existat căsnicii poligame, iar poligamia era considerată ceva normal. Deseori, acest lucru a fost provocat de condițiile economice – când ele se schimbă, tiparul căsniciei se schimbă și el. Însă când au scris despre creație, chiar dacă ei înșiși trăiau în societăți poligame, autorii Facerii au descris idealul căsniciei, forma căsniciei așa cum o voise Dumnezeu, căsnicia dintre un bărbat și o femeie.

2.2 Căsnicia ca taină

Perspectiva antropologică și cea ontologică a căsniciei o studiază ca instituție omenească. Diferite societăți i-au asociat căsniciei diferite legi și obiceiuri. Însă dimensiunile legale și sociale ale căsniciei nu determină ce este ea de fapt.

Dar căsnicia creștină? Sau o înțelegere anume a căsniciei creștine?

Azi nici nu ne mai amintim cum căsnicia este, ca toate lucrurile din „această lume”, o căsnicie decăzută și distorsionată și că nu are nevoie să fie binecuvântată sau „solemnizată” – după o repetiție generală și cu ajutorul fotografului – ci restaurată. Mai mult, această restaurare e întru Hristos, întru viața, moartea, învierea și urcarea Lui la Ceruri, întru începerea „noii vremi” de la Cincizecime, ca taină în Biserică. Bineînțeles, această restaurare transcede infinit ideea de „familie creștină” și dă căsniciei dimensiuni cosmice și universale. (Schmemann, 1982:82).

Prin urmare, în creștinism căsnicia e înțeleasă în principal în relație cu Euharistie, care e taina ce cuprinde toate lucrurile enumerate mai sus. La începuturile Bisericii nu exista ceremonialul căsătoriei. Perechile căsătorite își uneau viața întru Biserică participând împreună la Euharistie. Oficierea unei slujbe de căsătorie separate a apărut ca o extensie.

2.2.1 Slujba de căsătorie

Slujba de căsătorie din Biserica Ortodoxă are două părți: Logodna și Cununia.

Logodna, în cadrul căreia mirii își pun reciproc inelele pe deget, are loc în general în pronaos. Reprezintă căsnicia naturală, căsnicia ca instituție omenească. Chiar și în ritualurile creștine occidentale din trecut căsnicia obișnuia să fie făcută în fața ușii sau pe pridvorul bisericii.

În rugăciuni e pomenită logodna lui Isaac cu Rebeca iar preotul, după ce binecuvântează inelele, face semnul crucii de trei ori deasupra capului mirilor, spunând „Se cunună robul lui Dumnezeu, X, cu roaba lui Dumnezeu, Y, în numele Tatălui, și-al Fiului, și-al Sfântului Duh.”

Apoi preotul pune inelul miresei pe mâna dreaptă a mirelui și pe al mirelui pe mâna dreaptă a miresei.

Aici se încheie logodna. Spre deosebire de tradiția occidentală, nu se schimbă jurăminte, nu există nici un contract care se încheie prin moarte – „până ce moartea ne va despărți.”

Apoi, preotul îi conduce pe miri în naos. Cununia are loc în cântec de psalmi în fața ușilor împărătești, însoțită și de alte rugăciuni. Cununile sunt așezate pe capul mirelui și al miresei și, în unele tradiții, sunt schimbate între ele de către preot sau cavalerul de onoare.

Cununia exprimă aspectul creștinesc și tainic al căsniciei. Preotul spune „Cu mărire și cu cinste încunună-i”, amintind de Psalmul 8 și de Evrei 2, în care e citat Psalmul. Formula se referă la omul decăzut care e adus din nou alături de Dumnezeu și Hristos și e repus în stăpânirea de drept asupra pământului. Mirii sunt împărat și împărăteasă unul pentru celălalt, iar viața lor împreună trebuie să fie mărturie (martyria) pentru Împărăția lui Dumnezeu, o împărăție mică și o biserică mică, o celulă din Trupul lui Hristos. Astfel, cununile sunt și cununi de martiri, lucru la care face referire prin cântec atunci când mirii merg de trei în jurul tetrapodului în sens anti-orar:

Bucură-te, Isaia, o fecioară poartă prunc
Și va zămisli un Fiu, Emanuel,
E și Dumnezeu și om
Și Orient e numele lui.
Mărindu-l pe el o numim pe fecioară binecuvântată.
O, sfinți martiri
Care ați dus lupta cea bună
și v-ați primit cununa
rugați pe Domnul Dumnezeu
să se milostivească de sufletele noastre.
Slavă Ție, Hristoase Doamne,
Fala apostolilor, bucuria mucenicilor,
A cărui învățătură a fost Treimea cea de o ființă.

Prin urmare, căsnicia creștină e semn și martor al restaurării căsniciei, al omenirii și al întregii creații din statutul lor decăzut, al restaurării prieteniei și comuniunii cu Dumnezeu. Iubirea pe care și-o poartă mirii trebuie să fie mărturie a iubirii lui Dumnezeu. Astfel, căsnicia creștină, prin încununare, transformă instituția decăzută a căsniciei omenești și contribuie la transformarea lumii decăzute.

Căsnicia nu are loc doar între cei doi miri pentru că mai există o persoană, Hristos Însuși. Pentru ca viața lor împreună să fie o „mică biserică”, acest lucru nu se poate fără Hristos, care a spus „fără Mine nu puteți face nimic.” Așa că toate ritualurile din cadrul slujbei se repetă de trei ori: inelele și cununile sunt binecuvântate de trei ori, iar dansul lui Isaia presupune încercuirea de trei ori a tetrapodului. Iar căsnicia e o propovăduire fără cuvinte, o propovăduire care, asemenea apostolilor și martirilor, e de-o ființă cu Treimea.

O caracteristică principală a mărturiei mirilor (martyria) e aceea ca, dacă Dumnezeu îi va binecuvânta cu copii, să îi crească astfel încât să-L cunoască și să se teamă de El.

Sfânta Cununie e într-adevăr o taină, pentru că prin căsnicie Împărăția lui Dumnezeu devine o trăire vie în mijlocul comunității euharistice. În Trupul lui Hristos, soțul și soția pot deveni reciproc trupul celuilalt într-un fel în care numai Hristos e față de Biserica Sa. Cununia tainică e la fel ca alte căsnicii, dar nu aparține acestei lumi prin însemnătate și trăire. Sfânta cununie e o mărturisire a lui Dumnezeu și o cale spre îndumnezeire, spre veșnicie (Pr. Michel Najim).

Pr. Alexander Schmemann (1982:88) arată și ce nu e căsnicia:

Acum înțelegem că adevărata ei însemnătate nu e doar aceea de a da o „adeverință” religioasă căsniciei și vieții de familie, că întărește prin har virtuțile familiei. Însemnătatea ei e aceea că transformă căsnicia „naturală” în „marea taină a lui Hristos și a Bisericii”, slujba dă căsniciei un nou înțeles; de fapt, nu transformă numai căsnicia în sine, ci iubirea omenească în general…

Pentru creștini, natural nu înseamnă nici autonom – o „familie mică și drăguță” – nici doar insuficient, care prin urmare trebuie întărit și completat de „supranatural.” Omul natural e însetat și înfometat de împlinire și mântuire. Această sete și foame e vestibulul Împărăției: deopotrivă început și surghiun.

2.3 Căsnicie, feciorie și celibat 

Am văzut că la om distincția dintre sexe e făcută de către Dumnezeu în timpul Creației. Dumnezeu a făcut bărbat și femeie, prin urmare sexualitatea nu e rea prin ea însăși. Însă, ca multe alte lucruri, a fost degradată, abuzată și distorsionată de la Cădere încoace.

Un fel de a abuza de sexualitate e idolatrizarea ei, transformarea ei într-un mic zeu – după care apare pretenția că orice împiedică sau se opune instinctului sexual e neapărat rău. Pentru creștini, o astfel de ipoteză e greșită, la fel cum e și extrema cealaltă (propusă de mulți gnostici), aceea că sexualitatea și pornirile sexuale sunt rele în sine.

Din acest motiv, creștinii ortodocși postesc în anumite zile și anotimpuri, înfrânându-și nu doar pornirile sexuale, ci și alte pofte trupești. Bineînțeles, postul înseamnă în principal să ne abținem de la mâncare, sau de la anumite feluri de mâncare. Capitolul 3 al Facerii ne arată cum omul a căzut tocmai pentru că a mâncat ceva de la care ar fi trebuit să se abțină.

Pe lângă a spune că omul lasă pe tatăl și pe mama sa și se unește cu soția sa, Domnul nostru Iisus Hristos a mai spus că „la înviere nici nu se însoare, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei, 22:30). Prin urmare există și aceia pe care Dumnezeu îi cheamă să nu aibă parte de binecuvântarea căsătoriei și îi îndeamnă să trăiască o viață de sfânt aici pe pământ. Și asta e o mărturie; o mărturie că nu trebuie să fim supuși dorințelor trupului, că sexul și mâncarea nu reprezintă suprema împlinire omenească.

Astfel, pentru creștinii ortodocși, căsnicia și sihăstria merg mână-n mână. Căsnicia și sihăstria sunt două feluri diferite în care se manifestă taina comuniunii întru Hristos.

Așa cum a spus la un moment dat un călugăr, mânăstirile sunt plămânii Bisericii. Lumea e un teritoriu ocupat de vrăjmaș, acoperită de o mantie viciată. Însă Hristos nu a venit să condamne lumea, ci ca prin El lumea să se mântuiească. Însă ca să ia parte la lucrarea de mântuire, Biserica trebuie să respire aerul curat din ceruri, prin urmare avem nevoie de mânăstiri ca de plămâni. Însă trebuie și să coborâm în mocirlă și viciere ca să luăm parte la lucrarea de mântuire a lui Hristos.

Însă, indiferent ce drum alegem dintre cele două, nu ne putem aștepta ca el să fie numai lin. Unele căsnicii eșuează și se încheie prin divorț. Altele care nu se încheie prin divorț sunt, oricum, mânjite de adulter din partea unuia sau amândurora dintre parteneri, sau de violență, sau de cruzime. După cum spune Schmemann (1982:89),

Asta înseamnă cununa de la slujba căsătoriei: începutul unei mici împărății care poate semăna cu adevărata Împărăție. Șansa poate fi pierdută, poate chiar și într-o singură noapte; însă în clipa aceasta încă reprezintă o ușă deschisă. Însă chiar și când a fost pierdută și pierdută din nou de mii de ori, dacă doi oameni rămân împreună ei sunt împărat și împărăteasă unul pentru celălalt în adevăratul sens al cuvântului. Iar peste patruzeci de ani, Adam încă se poate întoarce s-o vadă pe Eva lângă el, într-o unitate care măcar într-o mică măsură dovedește iubirea pentru Împărăția lui Dumnezeu.

La fel e și cu mânăstirile. Un călugăr spunea odată că viața monahală nu e pentru cei slabi de înger, pentru că mai mulți oameni ajung în Iad din mânăstiri decât de oriunde altundeva. E foarte ușor ca un călugăr să-și piardă nipsis (vigilența) și să cadă în păcat.

 

3 Dimensiunea legală și socială a căsniciei 

Până acum ar trebui să fie limpede că, în viziunea ortodoxă, căsnicia nu e un contract legal, iar semnificația ei ontologică și tainică e mult mai importantă. Cu toate acestea, căsnicia are dimensiuni legale și sociale, iar ele nu sunt întotdeauna compatibile cu felul în care o înțelege Biserica.

3.1 Dimensiunea socială a căsniciei

Biserica Ortodoxă nu ține neapărat ca dimensiunea tainică a căsniciei să fie urmată de cei care nu sunt membri ai Bisericii, deși în trecut au existat și probleme în acest sens. În trecut, de exemplu, guvernul grec nu recunoștea căsătoria cetățenilor dacă nu era oficiată de un preot ortodox, chiar dacă ambii miri erau atei.

Însă Dumnezeu a dat căsnicia naturală tuturor oamenilor. Poate e decăzută, dar chiar și în această formă inferioar e poate, prin iubire omenească, să reflecte ceva din iubirea lui Dumnezeu.

În Africa de Sud, însă, căsnicia naturală a fost lovită aproape ireparabil de ideologia apartheid-ului și aplicarea ei. Forța de muncă migratorie și limitarea mișcării populației de culoare a însemnat că în multe zone 90% dintre mamele care nășteau erau necăsătorite. Efectele se resimt și azi, la ani întregi de la sfârșitul apartheid-ului. O mare parte a celor din familii non-ortodoxe care vin să se boteze nu știu cine le sunt tații. Chiar și din punct de vedere al religiei africane tradiționale, nu-și pot cinsti strămoșii pentru că nu știu cine au fost aceștia. Astfel, însăși noțiunea de căsnicie le e străină multor oameni din Africa de Sud.

3.2 Dimensiunea legală a căsniciei 

Curtea Constituțională a Africii de Sud a descoperit în cazul Ministrul de Interne contra Fourie & Bonthuys (CCT 60/04) că, prin limitarea căsătoriei la cuplurile formate din persoane de sex diferit, Legea căsătoriei și definiția de drept comun a căsătoriei încălcau drepturile constituționale ale celor care doreau să se căsătorească cu o persoană de același sex.

Curtea a făcut referire la Documentul de discuție nr. 104 al SALRC, Comisia Sud-Africană de Reformă a Legii, care sugera trei variante posibile:

  1. Modificarea definiției de drept comun a căsătoriei și a Legii căsătoriei astfel încât să includă persoanele de același sex.
  2. Separarea elementului civil al căsătoriei de cel religios, astfel încât Legea căsătoriei să gestioneze doar aspectele civile ale căsătoriei.
  3. Oferirea unei alternative „asemănătoare căsătoriei” – uniunile civile sau parteneriatele domestice – care să aibă aceleași consecințe legale ca și căsătoria.

Înainte să fie discutată în Curtea Constituțională, chestiunea a fost dezbătută la Curtea Supremă de Apel a Africii de Sud, unde Farlam JA a făcut observația – sprijinită de o minoritate – că în Imperiul Roman căsătoria nu era deloc problema statului, ceea ce nu s-a schimbat nici după ce creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului.

O variantă de a evita dificultățile care se nasc din înțelegerile diferite ale căsniciei ar fi combinarea propunerilor 2 și 3 ale Comisiei de Reformă, ținând cont de observațiile lui Farlam JA, și eliminarea completă a Legii căsătoriei, astfel încât căsătoria să înceteze să mai fie problema statului.

La fel cum înregistrează parteneriatele comerciale, statul ar putea înlocui Legea căsătoriei cu o legislație care să permită înregistrarea parteneriatelor sociale și domestice, inclusiv dar nelimitându-se la căsătorie, indiferent de forma ei. Astfel de parteneriate ar putea avea aceleași implicații legale ca ale căsătoriei de acum și ar clarifica drepturile și răspunderile legale ale partenerilor.

 

4 Concluzie

Biserica Ortodoxă consideră căsnicia ca fiind instrinsec și ontologic bazată pe unirea dintre doi oameni, bărbat și femeie. Deși această percepție a fost distorsionată în societatea omenească din pricina căderii din rai, scopul căsniciei creștine tainice e acela de a exprima și a îndeplini legământul restaurării ei. Astfel, căsnicia naturală are potențialul de a fi restaurată, așa cum arată și ritualul dublu al Logodnei și Cununiei.

Însă nu există nici un fel de a privi la fel o „căsnicie” între persoane de același sex. În viziunea Bisericii, o astfel de unire nu e deloc o căsnicie.

 

5 Bibliografie 

Schmemann, Alexander. 1982. For the life of the world: sacraments and Orthodoxy. Crestwood, BY, St Vladimir’s Seminary Press.

[1] În acest articol voi vorbi despre „căsătorie homosexuală” și nu „căsătorie gay”. Deși cuvântul „homosexual” se poate referi la orientarea sexuală, în expresia „căsătorie homosexuală” se referă la sexul celor două părți, în vreme ce „gay”, în acest context, se referă la orientarea sexuală. Deși în teologia Ortodoxă nu poate exista căsătorie homosexuală, nu există nici un obstacol legal sau teologic împotriva căsătoriei gay și nu cunosc nici o țară în care să existe. O persoană gay se poate căsători cu cineva de sex opus, care poate sau nu să fie ea însăși gay, iar asta s-a întâmplat de multe ori.

[2] Nici creștinii ortodocși vorbitori de limbă engleză nu se simt în largul lor în cadrul tendinței actuale de a folosi cuvântul man ca să se refere numai la bărbați. În limba engleză nu există alt cuvânt care să exprime noțiunea de „persoană omenească aflată în comunitate”. Majoritatea celorlalte limbi au două cuvinte acolo unde engleza are unul singur. În greacă există anthropos și aner, în zulu – umuntu și indoda, în rusă –  chelovek și muzhchina; însă engleza trebuie să se descurce cu man și man pentru ambele sensuri. Viziunea individualismului occidental îi face pe vestici să nu simtă diferența, însă acest lucru contrazice antropologia ortodoxă, care face o distincție clară între individ și persoană. Individul e izolat, persoana se află într-o comunitate și în relație cu alte persoane și cu Dumnezeu. Mai multe traduceri recente au comis această greșeală. O traducere a Crezului a schimbat for us men and our salvation („pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”) cu for us and for our salvation („pentru noi și pentru a noastră mântuire”). Omiterea sintagmei tous anthropous din greacă e o greșeală cel puțin la fel de mare ca Filioque și deschide posibilitatea unei interpretări de tipul „pentru noi grecii și pentru a noastră mântuire” (sau sârbi, ruși, sau orice alt grup etnic din care face parte cel sau cea care se roagă). 

Donați pentru Cultura Vieții

Dacă apreciați eforturile noastre de a vă oferi conținut de calitate și inedit, vă rugăm să ne sprijiniți cu o donație, pentru găzduire și traducerile ocazionale.
Puteți dona cu cardul, prin PayPal. Mulțumim!

Personal Info

Donation Total: 10€

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here