La rădăcina „vieţii greşite”: legătura dintre „condiţiile dăunate” şi suferinţă (de Yordanis Enríquez Canto) – partea I

219
0

Partea a II-a aici

Yordanis Enríquez Canto este profesor asistent de bioetică la Universitatea Catolică Sedes Sapientiae din Lima, Peru. Scopul acestui studiu este acela de a oferi o lectură critică  a noţiunii de „condiţii dăunate” şi a legăturii acesteia cu noţiunea de suferinţă cu privire la dezbaterea asupra „wrongful life”, în domeniul teoretic al discuţiilor cu privire la dizabilitate. Analiza ia în considerare un context cultural în care este regândită condiţia de a fi părinte: a da naştere cuiva într-o „condiţie dăunată” ar însemna a săvârşi un tratament greşit. Se examinează din punct de vedere analitic, de altfel, argumentele care descriu dizabilitatea ca fiind o „condiţie dăunată” şi legătura cu noţiunea de suferinţă. Articolul este structurat în trei părţi: în prima parte se examinează contextul teoretic în care sunt analizate alegerile de a da naştere unui copil şi dizabilitatea prin intermediul unui limbaj juridic. A doua se focalizează pe raportul dintre termenii dizabilitate, daună şi suferinţă. În a treia parte se critică modelul condiţiilor dăunate şi legătura teoretică cu noţiunea de suferinţă.

 

Introducere

Problema pe care o vom aborda în acest articol se va focaliza pe un aspect referitor la cunoaşterea genetică din timpurile noastre şi pe consecinţele practice ale acesteia. O asemenea cunoaştere se manifestă fie într-o mai bună înţelegere a fenomenelor legate de ereditatea bolilor genetice fie pe o disponibilitate mai mare a testelor diagnostice. Sute de teste au fost puse la dispoziţia femeilor însărcinate, care le oferă posibilitatea de a identifica o gamă amplă de condiţii de sănătate a viitorilor copii, care merg de la sindroame severe la probleme care pot fi considerate a fi nesemnificative [2] din punct de vedere medical. Notăm însă că această mai bună cunoaştere nu este lipsită de consecinţe.

În măsura în care se va îmbunătăţi cunoaşterea şi tehnologia în domeniul biomedical şi în special a testelor genetice, se măresc şi aşteptările şi datoriile relative la rezultate. Deşi în trecut părinţii care nu ştiau nimic despre eventualitatea de a avea copii dizabili sau cu boli grave şi care aveau responsabilitatea de a avea grijă de ei, în ciuda dizabilităţii sau a bolii, aceste vremuri par a fi ajuns la sfârşit. Vremurile noastre sunt marcate de creşterea aşteptărilor pe care le avem de la medici, care trebuie să avertizeze părinţii cu privire la riscul care ar putea să se abată asupra viitorului copil, sau de o mentalitate conform căreia stă în responsabilitatea părinţilor să aibă copii sănătoşi.

Scopul acestui studiu este acela de a oferi o lectură critică a noţiunii de „condiţii dăunate” şi a legăturii acesteia cu noţiunea de suferinţă, relative la dezbaterea asupra a „wrongful life” [3], în domeniul teoretic al discuţiilor cu privire la dizabilitate. Analiza ia în considerare un context cultural fiind regândită condiţia de a fi părinte: a da naşterea cuiva într-o „condiţie dăunată” ar fi identic cu a săvârşi un tratament greşit.

Se examinează din punct de vedere analitic, de altfel, argumentele care sprijină „prejudiciul adus procreării” şi consideraţiile pe care le presupune dizabilitatea ca o „condiţie dăunată”. Articolul este structurat în trei părţi: în prima parte se examinează contextul teoretic în care sunt analizate alegerile de a da naştere unui copil şi dizabilitatea prin intermediul unui limbaj juridic. Se va evidenţia modul în care această abordare teoretică presupune o descriere a procreării umane caracterizată în termeni contractualistici şi, în ultimă analiză, total inadecvaţi în a defini realitatea fenomenului. Din această caracterizare derivă, printre altele, faptul că o condiţie existenţială precum boala sau dizabilitatea, în care se manifestă disconfort sau suferinţă, este citită ca fiind un eveniment care permite să învinuim pe cineva: părinţi, medici şi aşa mai departe.

A doua secţiune se focalizează pe raportul dintre termenii dizabilitate, prejudiciu şi suferinţă. Pentru a aborda nodurile etice se examinează, în special, modelul dizabilităţii ca o „condiţie prejudiciată”, (a harmed condition), propus de John Harris şi de alţi autori. Consecinţele practice ale acestei teorii – asociate principului lui John Stuart Mill de „evitare a prejudiciului adus altora” [4], ar duce la o limitare a libertăţii de a procrea copii care s-ar putea găsi într-o harmed condition.

În a treia parte se critică acest model şi legătura teoretică cu noţiunea de suferinţă. Se ia în considerare argumentul de „prejudiciu adus altora”, în special sub denumirea de prejudiciu adus procreării, folosit pentru a impune limite alegerilor reproductive. Apar, de altfel, următoare întrebări:

  1. „Refuzul” unei condiţii este un criteriu suficient pentru a o defini ca fiind prejudiciată?
  2. Dizabilitatea poate fi definită ca o „condiţie prejudiciată” (în special, în categoria prejudiciului adus procreării)?
  3. Intenţia de a nu introduce „suferinţa ne-necesară” constituie un motiv suficient pentru a justifica orice tip de acţiune?
  4. Prevenirea dizabilităţii poate coincide cu eliminarea preventă a cui ar putea suferi sau fi, ipotetic, prejudiciat?

Aceste întrebări se inserează în hiatul dintre posibilităţile diagnostice şi posibilităţile efective de tratament sau de prevenţie, în măsura în care accesează informaţia genetică în relaţie cu alegerile reproductive şi cu diagnostice care implică dizabilitatea. Argumentul primeşte pregnanţă specială în cazurile de „carrier status”, adică acolo unde există purtători sănătoşi a unei anumite gene şi unde informaţia genetică va avea un rol fundamental cu privire la aşa-numitul „prejudiciu adus procreării” [5].

Susţinătorii conceptului de wrongful life afirmă în mod acut, printr-o analogie, că dacă mama, părinţii sau oricine altcineva cauzează, în mod conştient, un prejudiciu unui copil, şi acea daună este gravă, acest fapt ar constitui, fără îndoială, un abuz şi ar fi un act extrem de grav, din punct de vedere moral şi legal. Asemenea acţiune ar fi injustă şi greşită deoarece a dăunat şi prezenţa acestui prejudiciu ar face-o condamnabilă şi criminală. Această afirmaţie scoate la suprafaţă întrebări la care nu este simplu să găsim răspunsuri, cum ar fi: este posibil să dăunăm cuiva aducându-l la existenţă? O dificultate legată de aplicarea anumitor concepte precum cel de a acţiona, de a cauza, de a dăuna şi imputabilitatea acţiunilor care în aceste cazuri sunt utilizate în mod non convenţional şi care au fost deja motive de a reflecta în literatura bioetică [6].

 

1. Wrongful life: nodurile teoretice principale

O parte din temele ce privesc „cunoaşterea genetică” se încadrează în dezbaterea teoretică cu privire la existenţa a „wrongful birth” şi a „wrongful life”. Cazurile de wrongful life „sunt cazuri în care o persoană care afirmă că fiind adusă la existenţă cu un anume tip de dizabilitate (socială, mentală, fizică) a suferit o injustiţie compensabilă. În general, reclamantul susţine că pârâtul ar fi putut împiedica modul de a fi conceput cu dizabilitate, informând părinţii de potenţiala dizabilitate, fie înainte de concepere, fie în timpul sarcinii” [7].

Tema aceasta apare în domeniul juridic în ţările anglofone ca cerere de compensare a unui subiect aflat într-o condiţie de dizabilitate gravă sau în condiţii de dezavantaj social datorat prejudiciilor suferite din partea terţilor, în general, a medicilor. Diferenţa dintre doi termeni în domeniul juridic este stabilită ţinând cont de un act de neglijenţă medicală, în timp ce primele sunt identificate de obicei ca o consecinţă a unui malpraxis medical. Pentru celelalte nu este sigur că neglijenţa medicului a fost cauza condiţiei de boală sau de dizabilitate a copilului, dar se crede, mai degrabă, că medicul omiţând informarea adecvată a părinţilor este responsabil pentru naşterea unui copil într-o condiţie de dizabilitate. Se afirmă, de altfel, că în caz contrar subiectul nu s-ar fi născut şi prin urmare nu ar fi experimentat suferinţa cauzată de această condiţie.

Primele cauze legate de solicitarea de dezdăunări din partea copiilor şi a părinţilor implicau teste genetice, dar, mai degrabă, erau cazuri care priveau copii sănătoşi care, însă, din diverse motive, nu erau doriţi sau, într-o oarecare măsură, naşterea lor nu era dorită de părinţi. Aceste cauze au fost iniţiate de părinţi contra medicilor care au executat proceduri de sterilizare greşite sau de implant contraceptiv în mod ineficient [8]. În aceste cazuri, pe motiv de dorinţă exprimată de părinţi, pentru a evita conceperea, actul neglijent al medicului a dus la naşterea unui copil, chiar dacă acesta era sănătos. Aceste acţiuni au fost uşor acceptate de către judecătorii americani, ca acţiuni verificabile pentru malpraxis medical. Reclamanţii puteau demonstra, fără îndoială, că acest copil a fost conceput din cauza neglijenţei medicului acuzat. Hotărârile pronunţate în aceste cazuri au acordat compensaţii mamelor pentru cheltuieli medicale şi pentru stres emoţional legate de sarcini nedorite. Cu toate acestea, judecătorii au respins posibilitatea de a extinde costurile de compensare pentru creşterea copilului „nedorit” până la vârsta adultă. Acest lucru se datorează faptului că nu  sunt conforme cu  ideea că  viaţa  acestor copii ar  fi  comparabilă cu  un „prejudiciu” şi prin urmare, compensabil din punct de vedere juridic [9].

Acestor cauze le vor urma altele care vor implica însă naşterea de copii cu dizabilităţi grave şi au fost îndreptate contra medicilor pentru lipsa informării sau o informare neadecvată cu privire la o boală apărută în timpul sarcinii, între care binecunoscutul caz Gleitman vs Cosgrove (1967) [10] judecat în Statele Unite. Această cauză şi cele ce au urmat au fost numite „Wrongful life suits”.

Nucleul cererii doamnei Sandra Gleitman era acela de a nu fi putut avorta un făt care s-a născut cu retard mental şi orb datorat rubeolei – pe care mama a contactat-o în primele luni ale sarcinii – iar consecinţa naşterii fiului ar fi fost „greşită” sau „injustă”. În opinia doctorului Crosgrove rubeola nu ar fi avut efecte negative asupra nou-născutului. În acest sens, acuza contra lui Crosgrove nu era aceea de a fi cauzat condiţia de dizabilitate severă, ci era îndreptată contra actului său de neglijenţă. Dacă medicul nu ar fi greşit, copilul nu s-ar fi năcut, prin urmare nu ar fi în condiţia respectivă. Neglijenţa în aceste cazuri ar fi cauza unei vieţi de suferinţă, fapt care este foarte controversat deoarece alternativa ar fi fost non-existenţa.

Curtea supremă din New Jersey a respins plângerea, atât a părinţilor cât şi cea a copilului Jeffrey, pentru că reţinea că nu existau daune prevăzute de lege şi în cazul părinţilor, politicile publice excludeau compensaţiile. Curtea a afirmat, de altfel, că era „imposibil din punct de vedere logic” măsurarea daunelor copilului ca o consecinţă a omisiunii lui Crosgrove. Această imposibilitate logică este legată atât de dificultatea de a evalua daunele, cât şi de faptul că apelul la justiţie în cazurile de wrongful life nu poate fi afirmat corect. În mod sintetic, în aceste cazuri se ajunge un paradox filosofic: pentru aceşti copii ar fi fost mai bine să nu se nască. În dezbaterea cu privire la wrongful life, în domeniul bioetic din ultimele decenii s-a mutat atenţia relativă la imputabilitatea acţiunilor, care cauzează starea de suferinţă, de la medici la părinţi, însă cu rezultate neaşteptate.

Una dintre tezele cele mai radicale, care urmează mutării enunţate mai sus, este cea care propune o limită cu privire la drepturile reproductive a viitorilor părinţi, conform tezei lui Joseph F. Fletcher profesor la facultatea de Medicină a Universităţii din Virginia:  „drepturile reproductive nu sunt absolute şi pentru cei care există riscul de a transmite gene identificabile, care produc daune grave şi tulburări genetice, nu ar trebui să li se permită, să-şi exercite prerogativele lor de reproducere” [11].

Teza lui Fletcher este susţinută, în opinia sa, de faptul că: „de obicei, copiii sunt abuzaţi înainte de concepere şi înainte de naştere – nu numai de către mame care consumă alcool, droguri, şi fumează, nu în scop medical – dar şi a celor care ar putea (knowingly) să transmită sau riscă să transmită o boală genetică” [12].

Autorul prospectează, în acest mod, o acţiune de concepere a copiilor cu boli genetice ca o formă de abuz infantil şi contrapune drepturile copiilor de a nu suferi abuzuri drepturi pe care le au persoanele majore de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie. O lectură care denaturează dinamica părinţilor, făcându-i să devină, pe viitorii părinţi, prin actul conceperii, vinovaţi de maltratare.

Deoarece instanţele de judecată sunt chemate, în cele din urmă, să se pronunţe pe un cap de acuzare şi apoi trebuie să inculpeze pe cineva pentru repararea „prejudiciului”, conceptualizarea juridică a generării umane, imediat şi inevitabil asociază acest fenomen categoriilor care le-ar fi prin, ele însele, străine. În plus, conceptualizarea juridică a conceptelor de wrongful life şi “prejudiciu adus procreării” influenţează categoriile cu care s-a elaborat problema ridicată de tehnicile de diagnostic genetic. Vorbind despre prejudiciu se face referire la o victimă şi la presupuşi vinovaţi, cu conţinutul rezultat din vina morală pentru aceştia din urmă. Introducerea unui limbaj juridic, cu referiri la drepturile prezumtiv compromise ale unui copil din partea părinţilor săi, prin însuşi faptul de a-l fi adus la existenţă, introduce contradicţii ireconciliabile în discuţia dedicată acelor aspecte ale actului generativ care sunt legate de justiţia socială şi de democraţie.

Argumentele teoretice care susţin existenţa unui „prejudiciu adus procreării” şi a considerării dizabilităţii ca fiind o „condiţie dăunată” se mişcă luând în calcul două aspecte. Pe de o parte, posibilitatea de a limita alegerile generative în ipoteza că din alegerea de a genera ar rezulta un prejudiciu adus altora (propriilor copii), iar pe de alta, părerea împărtăşită că trebuie să se evite suferinţe inutile şi identificarea dizabilităţii prin evitarea anumitor condiţii.

 

2. Este dizabilitatea o „condiţie dăunată”?

Dezbaterea cu privire la dizabilitate este caracterizată de o diversitate de puncte de vedere care se referă fie la definiţia însăşi a termenului, fie la elemente care ar trebui să-i determine semnificatul. Aceste propuneri discrepante denotă absenţa unei poziţii unitare în înţelegerea şi în caracterizarea dizabilităţii, cu privire la care cei care studiază aceste teme oferă diferite viziuni [13]. Matilde Leonardi observă că “astăzi, de fapt, problema definiţiei dizabilităţii reprezintă o problemă inevitabilă pentru identitatea sistemului de welfare” [14], din motiv că definiţiile stabilesc, cel puţin implicit, caracterul obiectivelor.

Acest element este fundamental când intenţia este de a stabili politici pentru eliminarea sau diminuarea dizabilităţii. Aceeaşi autoare, făcând referire la modelul bio-psiho-social, afirmă că acesta „încearcă să ajungă la o sinteză, pentru a furniza o perspectivă coerentă a diferitelor dimensiuni ale sănătăţii la nivel biologic, individual şi social” [15]. Leonardi mai observă că a combate dizabilitatea „nu înseamnă a face referire numai la situaţia anumitor persoane, ci de a promova convingerea că fiecare pas făcut pentru persoanele cu dizabilităţi este un pas făcut pentru toţi cetăţenii, deoarece dizabilitatea este o posibilitate a condiţiei umane” [16].

În acest mod, imperativul etic, cel de a elimina dizabilitatea se naşte din faptul de a fi încadrat-o în perspectiva justiţiei sociale, invitându-ne la a regândi imaginea omului pe baza teoriei filosofice a justiţiei. Datoria de a elimina dizabilitatea coincide nu numai cu proiecte de vindecare, ci şi cu tentativa de a transforma contextul social şi cultural din barieră în facilitator. În confruntarea teoretică cu modelele care descriu şi analizează dizabilitatea, anumiţi autori, precum John Harris, sunt de acord cu afirmaţia că există o “datorie morală de a preveni dizabilitatea” [17], şi aparent se situează pe tărâmul justiţiei sociale despre care abia am vorbit. Intr-adevăr, ei precizează că o asemenea datorie nu implică ca persoanele cu dizabilităţi „să nu fie asemeni nouă sub aspect moral, politic sau social şi nici măcar ca aceştia să nu aibă vieţi care merită să fie trăite pe deplin” [18].

De altfel, datoria de a preveni dizabilitatea – la nivel social sau o individual – nu ar avea de-a face cu practici de excludere socială sau cu evitarea existenţei de „condiţii dăunate” (harmed conditions) şi şi-ar găsi justificarea în a nu introduce suferinţă inutilă în lume. Argumente până acum împărtăşite. Problema este însă cum se propune prevenirea dizabilităţii.

Propunerea  lui  John  Harris  se  articulează  într-o  macro-argumentare (punctele 1, 4 şi 5) şi o argumentare „embedded” (punctele 2 şi 3):

  • Dizabilitatea este o „condiţie dăunată” (a harmed condition);
  • Fiind o condiţie dăunată, dizabilitatea provoacă suferinţă;
  • Dizabilitatea trebuie să fie eliminată în baza principiului conform căruia trebuie să se evite suferinţa inutilă;
  • Suntem responsabili din punct de vedere moral (şi legal) dacă aducem daune altora (chiar şi propriilor copii);
  • Considerând dizabilitatea o condiţie dăunată, dreptul civil şi/sau penal, dar şi culpa morală, pot fi folosite ca mecanisme valide pentru reducerea dizabilităţii (punctul 3), descurajând, prin sancţiuni oportune sau prin stigmatizare socială, cuplurile care decid să dea naştere a copii cu dizabilităţi dacă au fost prevenite şi cunoşteau acest fapt (aici rolul informaţiei genetice este central).

Prezentăm,  în  continuare,  un  scurt  rezumat  al  acestor  argumente, pentru a trece apoi la examinarea critică.

(Va urma)

__

NOTE

[2] Un exemplu al acestor probleme care nu sunt grave este polidactilia (prezenţa a mai mult de cinci degete la mână) care poate fi uşor diagnosticată prin teste cromozomice sau enzimatice.

[3] Ideea acestei propuneri sugerează că în anumite cazuri existenţa este «injustă». Considerăm că cea mai adecvată traducere a termenului wrongful life este „vieţi injuste sau greşite”. În acest articol nu urmărim modul în care conceptul de „wrongful life” este tradus şi tratat. În acest caz considerăm că „vieţile injuste sau greşite” ar fi mai degrabă o consecinţă a „prejudiciului adus procreării” sau mai precis de la o ipotetică dăunare în momentul generării, care s-ar manifesta la nivel fiziologic sau biologic. Trimiterea la o “procreare greşită”, ne duce spre ideea că “drepturile iniţiale” ale copilului ipotetic au fost lezate; sau, în mod similar, se referă la un prag ipotetic minim de sănătate sau de stare de bine de care copilul a fost privat încă de la concepere. Definiţiile «prejudiciului adus procreării» nu sunt univoce, a se vedea în acest sens: Feinberg J. Harm to Others. Oxford: Oxford University Press; 1984, pp. 102-104.

[4] Stuart Mill propune următoarele: „Scopul acestui eseu este acela de a formula un principiu foarte simplu, care să determine, în absolut, raporturile de coarctaţie şi control dintre societate şi individ, fie că se exercită prin intermediul forţei fizice, sub forma pedepselor legale, fie prin coarctaţia morală a opiniei publice. Principiul este acela că umanitatea este justificată, individual sau colectiv, se influenţează libertatea de acţiune a oricăruia numai cu scopul de a se proteja: singurul scop pentru care se poate, legitim, exercita o putere asupra unui membru a unei comunităţi civilizate, împotriva voinţei sale, este numai pentru a se evita un prejudiciu cauzat altora”. Cfr. Mill J. S. Saggio sulla libertà. Milano: NET; 2002, p. 12.

[5] Un exemplu de acest tip de argumentare este cunoscutul studiu al lui Rosamond Rodes. Cfr. Rhodes, Rosamond (1998), “Genetic Links, Family Ties and Social Bonds: Rights and Responsibilities in the face of Genetic Knowledge”, Journal of Medicine and Philosophy, vol. 23 (1), pp. 10-30.

[6] A se vedea, spre exemplu: Feinberg, Joel, Wrongful life and the counterfactual element in harming. In Freedom and Fulfillment: Philosophycal Essays, Princeton University Press, New Jersey, 1992: 3-36; Steinbock B., The logical case for wrongful life Hasting Center Report, 1996; 16, (2) : 15-20; Burns Thomas A. When Life is an injury: an economic approach to Wrongful life Lawsuits, Duke L. J. 2003 52 : 807-839; Dimopoulos Penny Bagaric Mirke. The moral status of wrongful life claims, Common L. World Rev. 2003, 32 (1): 35-64; Anne Morris Severine Saintier. To be or not to be: is that the question? Wrongful life and misconceptions, Med. L. Rev. 200311 (2): 167-193.

[7] Kindregan C McBrien M. Assisted reproductive technology: a lawyer’s guide to emerging law and science. American Bar Association 2006 Chicago p. 267.

[8] A se vedea spre exemplu, cazul soţilor americani Custodio, Braulio şi Berdella Custodio au cerut daune de la doamna Custodio pe motiv de daune derivate cu privire la sarcina sa ca urmare a eşecului unei intervenţii de sterilizare făcută de Dr. Bauer în 1963. Custodio v. Bauer, 59 Cal. Rptr. 463 (Cal. Ct. App. 1967); un caz similar a avut loc în anul 1966, Doris Mae Coleman se supune unei proceduri de sterilizare executată de Dr. Garrison, iar anul următor rămâne însărcinată şi naşte, fără complicaţii, un copil sănătos: Coleman v. Garrison, 327 A.2d 757 (Del. Super. Ct. 1974).

[9] Curtea Supremă din Alabama în 1982 se exprimă în favoarea lui Repsie Boone, acordându-i suma de 1,500.00 $ pentru cheltuieli medicale. Bonne s-a supus unei intervenţii în anul 1976 de legare de trompe, iar spitalul i-a certificat faptul că era sterilă şi ea nu mai folosea anticoncepţionale. Totuşi, în anul următor rămâne însărcinată şi naşte un copil sănătos, în anul 1978. În motivaţia sentinţei lui Boone, se cereau daune pentru cheltuieli relative la creşterea fiului. Tribunalul a arătat că aceste cheltuieli trebuie limitate la daune şi prejudicii legate de sarcina nedorită. In acest mod, alte eventuale daune tind să fie de natura speculativă şi admiterea lor ar putea să aibă un impact semnificativ asupra stabilităţii copilului. (Boone v. Mullendore, 416 So. 2d 718 (Ala. 1982).

[10] Gleitman v. Cosgrove. 1967. N.J. 22, 227 A. 2d 689, 22 ALR 3d 1411.

[11] Fletcher, Joseph F., “Knowledge, Risk, and the Right to Reproduce. A limiting principle”, in AAVV, Genetics and the Law, (a cura di Aubrey Milunsky e Gorge J. Annas), Plenum Press, New York 1980, vol. II, p. 131.

[12] Ibid. p. 131.

[13] David Pfeiffer, spre exemplu, enumeră şi ia în considerare nouă diferite abordări cu privire la dizabilitate: versiunea social-construcţionistă, modelul social, versiunea de impairment, versiunea minorităţii opresate, a vieţii independente, a celei post-moderne, versiunea lui continuum, a diversităţii umane şi a discriminării. Cfr. Pfeiffer D. The conceptualization of disability. In: Barnartt S, Altman B (a cura di) Exploring theories and expanding methodologies: where we are and where we need to go. Oxford: Elsevier 2001: 29-52, p. 32.

[14] Leonardi M. Definire la disabilità e ridefinire le politiche alla luce della classificazione ICF, in Borgnolo G et al (a cura di) ICF e Convenzione ONU sui diritti delle persone con disabilità: Nuove prospettive per l’inclusione. Trento: Erikson; 2009: 45-54, p. 45.

[15] OMS. ICF: Classificazione Internazionale del Funzionamento, della Disabilità e della Salute. Trento: Erikson; 2002, p. 23.

[16] Idem. p. 52.

[17] A se vedea Harris J. One principle and three fallacies of disability studies. J Med Ethics. 2001; 27 (6): 383-387, p. 387. Pentru o aprofundarea a argumentului, în special cu privire la surditate ca o “harmed condition” a se vedea, spre exemplu, Glover J. Choosing children. Genes, disability and design. Oxford: Oxford University Press; 2008, pp. 4-36.

[18] Harris J. One principle and…, p. 387.

 

Donați pentru Cultura Vieții

Dacă apreciați eforturile noastre de a vă oferi conținut de calitate și inedit, vă rugăm să ne sprijiniți cu o donație, pentru găzduire și traducerile ocazionale.
Puteți dona cu cardul prin PayPal.
Dacă doriți să donați direct în contul bancar, vă rugăm să ne contactați. Mulțumim!

Personal Info

Donation Total: 10€

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”
Articolul anteriorTelex (17 aprilie 2018)
Articolul următorPentru cei care vor să rămână tineri mai mult timp…
Guest Post
Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori: William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here