La rădăcina „vieţii greşite”: legătura dintre „condiţiile dăunate” şi suferinţă (de Yordanis Enríquez Canto) – partea a II-a

1350
0

Prima parte aici

1) Dizabilitatea este o „condiţie dăunată” (cu subpunctul că pentru a stabili dacă o condiţie este dăunată nu trebuie să avem preferinţe abstracte).

Harris introduce această teză în domeniul unei dezbateri cu anumiţi autori precum Solveing Reindal [19] şi Christopher Newell [20], care se bazează pe un model social [21] al dizabilităţii. După Harris acest model riscă să ducă la dispariţia importanţei elementului patologic al dizabilităţii. Nucleul dezacordului care-i separă pe Harris de Reindal şi Newell este acela că factorii sociali, politici sau economici, nu definesc dizabilitatea, ci numai o parte din ceea ce o fac să pară negativă.

În mod succint Harris propune:

„(…) este cunoscut faptul că este dificil să oferim o definiţie satisfăcătoare a dizabilităţii, [cu toate că] cred că noi toţi ştim foarte bine ceea ce înseamnă. O dizabilitate este cu siguranţă o condiţie fizică sau mentală faţă de care avem o preferinţă raţională forte să nu o dorim; şi este, un factor şi mai relevant, o condiţie care este într-un anume sens o ‘condiţie dăunată [a harmed condition]’” [22].

Pentru a clarifica această ultimă noţiune Harris adaugă:

„Personal aş spune că o condiţie dăunată [harmed condition] există întotdeauna când un individ se găseşte într-o stare care îi limitează puterile sau i le compromite, chiar dacă poate fi vorba de o limitare marginală şi de o condiţie pe care individul acesta nu o putea evita. Eu, spre exemplu, am preferinţa raţională de a nu-mi pierde degetul mic de la mâna stângă şi dorinţa ca fiii mei să se nască cu toate degetele. Am această preferinţă pentru că deficienţa, oricât ar fi de mică, constituie totuşi o limitare şi/sau o durere. Dacă mi-aş pierde acel deget sau dacă fiica mea s-ar naşte fără acest deget, eu şi ea ne-am găsi, ţinând seama de limitele indicate, într-o condiţie dăunată.” [23]

Într-un text recent precizează:

„Aşadar [dizabilitatea] este o condiţie pe care tu, sau eu, sau oricine altcineva, aflat în aceleaşi condiţii, raţional am prefera să nu o avem, deoarece a avea o astfel de condiţie, într-o oarecare măsură, ne dăunează” [24].

După Harris, ceea ce ar defini o harmed condition nu este opinia sau experienţa posterioară a subiectului aflat în acea condiţie, ci o preferinţă raţională – aşadar obiectivă – de a nu fi în acea condiţie: ceva care poate fi evaluat, aşa cum pune Harris problema, fără a ţine seama de existenţa condiţiei înseşi. Totuşi a construi definiţia dizabilităţii pe cea de prejudiciu implică, în mod necesar, o comparaţie între o situaţie anterioară prejudiciului şi una posterioară acestuia. Acest lucru, aşa cum se va vedea, creează o problemă în definirea prejudiciului adus procreării deşi pentru individul în discuţie nu există o condiţie anterioară unui asemenea prejudiciu.

Pentru a depăşi această problemă, Harris se asociază propunerii lui J.K. Mason şi R. A. McCall Smith conform cărora:

„Confruntarea nu va fi între non existenţa şi existenţa unui individ cu deficienţe, ci între existenţa unui copil cu deficienţe şi existenţa unui copil sănătos. Aceasta ar putea fi comparaţia corectă între a decide ceea ce copilul are nevoie, cu titlul, de despăgubiri pentru faptul de a se fi născut dizabil, chiar dacă problema rămâne, aceea de a şti dacă această dizabilitate ar putea fi atribuită pe bună dreptate acţiunilor altuia, dacă acestea sunt injuste sau nu” [25].

O problemă succesivă este constituită de situaţia în care o persoană cu dizabilităţi nu ar fi capabilă să aibă o preferinţă. Harris crede că problema se poate rezolva astfel:

„Pentru indivizii incapabili să aibă o preferinţă, în schimb, problema cum să evaluăm dacă viaţa lor merită să fie trăită trebuie să fie rezolvată întrebându- ne dacă o asemenea viaţă prezintă un bilanţ favorabil de satisfacţii contra frustrărilor. (…) De altfel, motivul pentru care ne puneam această întrebare poate fi dat numai de voinţa de a stabili dacă este corect să aducem pe lume o persoană destinată să aibă o astfel de viaţă. Dacă individul există deja, entitatea prejudiciului produs de faptul de a fi adus pe lume într-o astfel de condiţie este măsura handicapului său. Dacă viaţa este atât de teribilă pentru această persoană încât să prefere non-existenţa, atunci aceasta trebuie ucisă” [26].

Credem că fraza nu mai are nevoie de comentarii, totuşi vom prezenta o critică sistematică cu privire la cele afirmate de Harris.

 

2) Dizabilitatea, ca o condiţie dăunată, este o condiţie care provoacă suferinţă.

Pentru Harris legătura dintre dizabilitate şi suferinţă este necesară. Conexiunea logică dintre dizabilitate şi suferinţă este stabilită astfel:

„Când folosesc termenul ‘suferinţă’ [îl înţeleg] atât ca termen legat de prejudiciu, în sensul că a suferi prejudicii este a experimenta [fizic] un prejudiciu, chiar dacă experienţa personală a unui prejudiciu nu comportă întotdeauna suferinţă, în sensul de experienţă subiectivă neplăcută, cât şi ca semnificat care include experienţele subiective neplăcute. […] când spun că ‘o persoană cu dizabilităţi va suferi, în mod inevitabil’ fac referire la ‘a suferi un prejudiciu, experienţa prejudiciului, a suferi din cauza dizabilităţii’ şi nu în mod necesar, la faptul că ‘ca simţi agonie şi angoase’, chiar dacă adesea acest lucru va fi adevărat” [27].

Cu toate că Harris, în dezbaterea cu Edwards, sugerează că suferinţa, chiar dacă face parte din explicaţia sa, nu este un nod central în structura conceptuală a definiţiei date dizabilităţii. De fapt, susţine că argumentul forte în sprijinul modelului său este, mai degrabă, conceptul de dizabilitate ca prejudiciu. In acest sens afirmă că:

„Edwards are dreptate în ceea ce a demonstrat, că dizabilitatea nu implică mereu şi necesar senzaţii subiective de disconfort sau de dificultăţi, chiar dacă adesea acestea există. Totuşi, dacă cuvântul ‘suferinţă’ îl înlocuim cu termenul de ‘prejudiciu’, care a fost întotdeauna ideea mea principală (am numit mereu conceptul meu de dizabilitate ‘concepţia de condiţie dăunată a dizabilităţii’), atunci cred că argumentul meu este valid.” [28]

În mod sintetic, pentru a puncta poziţia sa, Harris sugerează: „Cred că ‘este etic să previi naşterea unei persoane cu dizabilităţi pentru că este corect să previi un prejudiciu ne-necesar’. Acesta mi se pare o comparaţie egală, dacă nu chiar mai bună a ceea ce am exprimat în termeni de ‘suferinţă’ (…)” [29].

 

3) Eliminarea dizabilităţii pe baza argumentului de a trebui să evităm “suferinţa ne-necesară”.

Argumentul „introducerii suferinţelor ne-necesare sau evitabile în lume” este propus de Harris considerând alegerile reproductive a trei femei ipotetice într-un “experiment mental” [30].

Pe scurt „experimentul” poate fi descris astfel:

Prima femeie este însărcinată într-o lună şi medicul său o informează că, dacă nu va urma un tratament, copilul pe care-l poartă în pântece va avea o dizabilitate. A doua femeie este pe punctul de a înceta să mai ia anticoncepţionale pentru a încerca să aibă un alt copil, când află că se află într-o stare în care, orice copil ar concepe acum, acesta va avea o dizabilitate. Unica soluţie pentru această femeie este să aştepte trei luni pentru a putea, ipotetic, să conceapă un copil sănătos. A treia femeie este însărcinată în optsprezece săptămâni şi face o amniocenteză. Rezultatul arată că acest copil este afectat de spina bifida şi i se propune un avort. Femeia decide să avorteze şi să încerce apoi să conceapă un alt copil sănătos.

După ce a prezentat cele trei alegeri din punct de vedere etic, Harris se întreabă, cu privire la alegerile reproductive ale femeilor, care este elementul comun al acestora:

Ce este rău în a aduce pe lume un copil handicapat, adică ceea ce aceste femei au încercat să evite, convinse că acţionează bine, aşa cum fac, dacă pot, nenumărate alte femei reale?

După mine, răul pe care toate aceste femei încearcă să-l evite este acela de a introduce în lume suferinţe nenecesare. (…) Fiecare dintre ele a putut să satisfacă dorinţa proprie de a avea un copil fără a aduce pe lume o fiinţă destinată, inevitabil, să sufere” [31].

Cu toate acestea este crucial că pentru a susţine că nu trebuie să aducem pe lume persoane afectate de dizabilitate pentru că este greşit, din punct de vedere moral, să introducem în lume suferinţă evitabilă, Harris este constrâns să adauge postulatul conform căruia indivizii sunt „înlocuibili”:

„Acum putem schiţa o concluzie provizorie cu privire la moralitatea întreruperii selective a sarcinii şi, mai general, a alegerii de a aduce pe lume indivizi. Eu doresc să avansez ideea conform căreia principiul de fond care uneşte şi explică intuiţiile noastre, cu privire la cazuri variate, considerate este că este greşit, din punct de vedere moral, să introducem suferinţe evitabile în lume. (…) În susţinerea că este greşit, din punct de vedere moral să introducem în lume suferinţe evitabile şi în a indica că suferinţa este evitabilă când un individ care este, sau care va fi, handicapat poate fi substituit de unul sănătos, sunt de acord că înlocuirea indivizilor nu prezintă probleme” [32].

Harris nu încearcă să propună o argumentare în favoarea acestei afirmaţii, nici măcar nu ne oferă o demonstraţie. Opinia sa este singulară, văzând centralitatea unei astfel afirmaţii şi a radicalităţii celor afirmate atât din punct de vedere filosofio-ontologic cât şi etico-politic. În sfârşit Harris alătură cei doi piloni argumentativi prospectând datoria de a preveni naşterea de persoane cu dizabilităţi fundamentate atât pe interdicţia miliană de a dăuna altora, cât şi pe obligaţia morală de a nu aduce suferinţe inutile:

„Dizabilităţile se referă mereu la ‘condiţii dăunate’ ale persoanei, şi în astfel de cazuri nu este niciodată greşit să prevenim naşterile persoanelor cu dizabilităţi şi deseori este o datorie de a o face. Obligaţia morală de a împiedica daune aduse altora este la fel de puternică ca şi obligaţia morală de a evita suferinţe” [33].

 

4) Din paragraful anterior rezultă că  suntem, din  punct de  vedere moral (şi legal), responsabili dacă aducem prejudicii copiilor noştri.

Harris stabileşte o responsabilitate în a provoca o „condiţie dăunată” susţinând că:

„Când B [fiul] se găseşte într-o condiţie dăunată (harmed) şi A [mama] şi/sau C [tatăl] sunt responsabili de o astfel de condiţie, atunci A şi/sau C au prejudiciat pe B. În cazul prejudiciului adus procreării, A şi/sau C au cauzat nu numai condiţia de prejudiciu (harmful), dar sunt şi din punct de vedere moral, responsabili de faptul că B se găseşte în această condiţie; deci A şi/sau C au dăunat (have harmed) pe B. A îl prejudiciază pe B de fiecare dată când A îl pune pe B într-o condiţie prejudiciată în sine. Și când A este responsabil din punct de vedere moral de faptul că B a ajuns într-o astfel de condiţie, atunci A este responsabil din punct de vedere moral de condiţia lui B” [34].

 

5) Dreptul civil sau cel penal poate fi un mecanism eficient pentru reducerea dizabilităţii.

Afirmând că există prejudicii aduse procreării, adică: „că un individ poate spune că a fost prejudiciat sau că este o victimă a unei greşeli, prin faptul de a fi adus pe lume într-o condiţie mai puţin satisfăcătoare” [35], Harris răstoarnă termenii problemei şi în loc să se preocupe de eliminarea dizabilităţii, întreprinde o bătălie pentru ca „dreptul civil sau penal să fie un mecanism eficient, sau cel puţin moral, la care să se recurgă pentru a încerca reducerea numărului de copii care vin pe lume cu handicap sau pentru a-i indemniza pe cei care sunt în această situaţie” [36].

Poziţia  aceasta  evidenţiază diada dizabilitate (harmed condition) – suferinţă, care reflectă un mod intuitiv, dar acritic, apropierea de acest fenomen.

Cu toate că folosirea acestui raport pentru a descrie dizabilitatea a fost amplu folosit nu numai în dezbaterea teoretică cu privire la prevenţie, ci şi în sălile tribunalelor, cu riscul de a fi introdus, în aceşti termeni şi în sălile parlamentelor.

 

3. Consideraţii critice

Înainte de toate trebuie să evidenţiem faptul că modelul teoretic al lui Harris se înscrie într-o concepţie a societăţii liberale de tip milian. Harris [37] reia principiul lui Stuart Mill de „evitare a prejudiciului adus altora” (avoiding a harm to others). Un asemenea principiu propune un criteriu pentru a determina raporturile de constrângere şi de control dintre societate şi individ, şi indică că: „unicul scop pentru care se poate, legitim, exercita o putere asupra unui membru al unei comunităţi civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a evita prejudiciul adus altora” [38].

Acum, în timp ce pentru Mill este vorba de a stabili posibilele raţiuni pentru atenuarea unei interdicţii, acea de a exercita o putere asupra unui cetăţean împotriva voinţei acestuia; pentru Harris ideea e aceea de a justifica în schimb, datoria. Diferenţa care există între aceste două proceduri, din punct de vedere juridic, este total neglijată de Harris, care se referă la o răsturnare a termenilor problemei. În timp ce pentru Mill singurul scop pentru care se poate exercita o putere este acela de a evita un prejudiciu, pentru Harris evitarea unui prejudiciu este un scop pentru care trebuie să exerciţi o putere. La antisimetria de formă corespunde o inversare a problemelor substanţiale. Această inversare apare evidentă, mai ales, atunci când dizabilitatea este definită ca un prejudiciu care s-a întâmplat pentru că nu a fost evitat de cine  avea  această  datorie.  Se  atribuie  astfel  o  responsabilitate  (omisivă) aceluia care, putativ, ar fi putut evita prejudiciul şi prin urmare, nefăcându-l, „l-a cauzat”. Vina morală va fi cu atât mai mare cu cât subiectul responsabil de prejudiciul cauzat este conştient şi l-a făcut cu intenţia de a-l cauza. Se va întoarce  asupra  acestei  idei; pentru  moment  se  focalizează  pe  problema preliminară a definirii condiţiei dăunate.

În mod comun pentru evidenţierea înrăutăţirii unuia este posibil să ne folosim de două criterii:

1°) abordarea cronologică: se compară două momente diferite în timp ce se prezintă succesiv. Beatrice într-un moment T1 şi Beatrice într-un moment T2;

2°) abordarea contrafactuală: se compară o condiţie a lui Beatrice (C1) şi o condiţie alternativă a lui Beatrice (C2), în acelaşi moment cronologic T. Spre exemplu, confruntăm condiţia de câştig economic a lui Beatrice imaginată, dar neverificată (C1) cu cea a pierderii economice a lui Beatrice (C2), care este, în schimb, verificată.

Dacă responsabilitatea acestei “înrăutăţiri” este atribuită cuiva, atunci va fi vorba despre un prejudiciu făcut de acesta din urmă. Spre exemplu, în cazul în care pierderile lui Beatrice au avut loc pentru că Andrei nu a respectat termenele vânzării acţiunilor, ca rezultat al omisiunii lui Andrei, Beatrice se găseşte într-o condiţie mai rea decât cea în care s-ar fi găsit dacă Andrei ar fi respectat termenele vânzării (abordare contrafactuală); sau, Beatrice era bogată, dar ca urmare a unei înşelătorii financiare din partea lui Andrei ea a devenit săracă (abordare cronologică).

Referitor la  prejudiciul adus  procreării, nici  abordarea cronologică, nici cea contrafactuală nu pot fi folosite fără a cădea în absurd. Nu se poate spune că un individ cu o malformaţie congenitală se găseşte într-o stare mai rea decât cea în care nu ar fi existat deloc, pentru că acesta nu se găsea în niciun fel de condiţie. Prin analogie şi abordarea contrafactuală are nevoie de un individ căruia să-i poată fi aplicate condiţiile alternative (v. cazul lui Beatrice care a câştigat mai mult decât a pierdut la bursă).

Harris propune aşadar o explicaţie ulterioară a acestui model. Sau comparaţia nu va fi făcută cu o condiţie anterioară, nici cu una contrafactuală, ci prin intermediul criteriului de preferabilitate raţională:

“Am definit dizabilitatea ca o condiţie pe care preferăm să nu o avem şi care este, într-un anumit sens, o condiţie dăunată. Pentru mine, o condiţie dăunată este definită fie relativ la o preferinţă raţională a cuiva, fie la condiţiile care ar putea fi descrise ca fiind nocive (…)” [39].

Criteriul preferabilităţii raţionale poate fi formalizat după cum urmează:

3°) abordarea preferinţei unei condiţii: Beatrice este într-o condiţie dăunată în cazul în care se găseşte într-o condiţie C (spre exemplu suferă de Sindromul Down), pe care Beatrice nu o preferă sau pe care nu ar fi preferat-o faţă de o altă condiţie C1.

Admiţând că acest criteriu poate fi acceptat pentru identificarea unei “condiţii dăunate”, acesta nu numai că nu ocoleşte confruntarea dintre condiţii, ci este şi constrâns să presupună existenţa subiectului a fortiori, atât cât acesta poate să-şi poată exprima propriile preferinţe. Pentru a face în aşa fel încât Beatrice să poată spune că preferă o ipotetică şi alternativă condiţie C1 (non harmed condition) condiţiei sale actuale C (harmed condition = Sindromul Down) trebuie să se respecte termenii sau obligaţiile următoare:

4°) Beatrice trebuie să poată compara condiţia C cu condiţia ipotetică şi alternativă C1, pentru a putea exprima o preferinţă. Cu convingerea că Ceste non existenţa;

Contradicţia este evidentă. Prin abordarea preferinţei condiţiei, Harris cade într-o contradicţie şi mai mare decât cele precedente, aplicând-o prejudiciului adus procreării, pentru că preferinţa presupune existenţa a mai mult decât presupune puterea de a compara cele două condiţii alternative ale unui individ, din punct de vedere obiectiv. Aşadar existenţa individului prejudiciat este un element pe care nici unul dintre cele trei criterii pentru identificarea prejudiciului adus procreării (cronologic, contrafactual sau al preferinţei unei condiţii) nu reuşeşte să-l explice. Pe scurt, în cazul prejudiciului adus procreării, înainte de prejudiciu nu exista Beatrice, în nicio condiţie C1, care ar fi putut să fie comparată unei condiţii alternative C a aceleiaşi Beatrice. În consecinţă, folosirea criteriului înrăutăţirii recunoaşterii unui prejudiciu adus procreării duce la o absurditate.

Aşadar:

  1. Comparaţia dintre presupusa non existenţă pe de o parte şi existenţa efectiv „dăunată” pe de alta este imposibilă, atât din punct de vedere ontologic cât şi epistemic.

În consecinţă:

  1. Nu există un mod, lipsit de contradicţii, pentru a identifica nici harmed conditions, nici „prejudiciile aduse procreării” nou-născuţilor (în cazul celor ce se nasc), pentru că nu există nicio posibilitate de a constata o înrăutăţire faţă de o condiţie precedentă sau alternativă ce priveşte acelaşi individ;

Asemenea eroare devine evidentă dacă se inversează analiza „experimentului mental” a lui Harris [40] deja menţionat, în special, în exemplul femeii care va avorta un făt cu spina bifida. În acest caz, individul în condiţia C nu a trăit o îmbunătăţire a condiţiei sale de viaţă, pentru că, pur şi simplu el nu va mai exista, după avort.

Pentru a înlătura această problemă Harris neagă condiţia prezentă a lui Beatrice, pentru a fi judecată ca fiind dăunată, care trebuie să fie comparată cu o altă condiţie tot a lui Beatrice precedentă sau alternativă. Pentru Harris condiţia de comparaţie poate fi reprezentată de cea generică şi abstractă a unui individ uman sănătos.

Această mişcare este, însă, afectată de faptul că în acest fel se compară două condiţii diferite a două persoane diferite: ceea ce din punct de vedere a teoriei alegerii raţionale, pe care Harris o adoptă explicit, este ca şi cum am compara „apples with oranges”.

Pentru a înlătura această contradicţie, Buchanan susţine că descrierile standard ale prejudiciului pot fi modificate sau amplificate, pentru a fi adaptate circumstanţelor cazurilor de „wrongful disability” [41]. Faptul că, în mod raţional, în „condiţiile dăunate”, nu pot fi evitate comparaţiile cu situaţii precedente sau alternative nu justifică modificarea pentru a favoriza identificarea sau descrierea lor. În acest caz, metafora aparatului de ras a lui Occamne sugerează evitarea formulării teoretice în explicarea fenomenului. Este totuşi derutantă tentativa de a dori să complicăm, în mod inutil, ceea ce apare în mod raţional „simplu”. Tendinţa de a extinde – în mod nejustificat – noţiunea de prejudiciu are numai scopul de a legitima teoria însăşi.

Un alt punct al abordării preferinţei condiţiei, aşa cum a fost prezentat de Harris, priveşte cazurile în care subiecţii nu sunt capabili să-şi exprime preferinţele. De fapt, exemplul citat cu privire la pierderea degetului mic de la mâna stângă funcţionează numai când se face referire la subiecţi care pot sau au capacitatea de a-şi exprima preferinţele. În cazul în care „condiţia dăunată” implică subiecţi – existenţi – care nu sunt capabili să-şi exprime preferinţele, vor trebui să fie alţii sau societatea, în general, să se exprime în locul lor. O reprezentanţă de acest fel este dificil justificabilă, din acelaşi punct de vedere liberal adoptat de Harris, şi acesta devine şi mai dramatic, când se ajunge la paradoxul de a propune uciderea, ca metodă de a ajunge la o condiţie de preferabilitate, adică de a nu exista.

În sinteză, obligaţia de a preveni un prejudiciu în harmed conditions şi, mai precis, în prejudiciile aduse procreării, se foloseşte de criterii contradictorii pentru determinarea sa. Ipotetica înrăutăţire legată de prejudiciul adus procreării se ciocneşte, de fapt, de presupoziţia fundamentală pe baza a variate criterii pentru a-l determina (cronologic, contrafactual şi al preferinţei unei condiţii), adică existenţa unui individ ale cărui condiţii diferite sunt confruntate.

 

3.1. Eliminarea dizabilităţii pentru evitarea suferinţei

Înainte de toate exprimăm o obiecţie substanţială la propunerea de eliminare a suferinţei inutile eliminând persoanele cu dizabilităţi, care priveşte aceeaşi identificare dintre dizabilitate şi suferinţă. Identificarea este formulată prin definiţia dizabilităţii ca o condiţie dăunată: „Dacă A este o persoană cu dizabilităţi, A este într-o condiţie dăunată şi se poate afirma raţional că A suferă”. Alţi autori au criticat deja această identificare nelegitimă, spre exemplu, Edwards evidenţiază că unul poate fi prejudiciat fără să fi suferit, în mod obligatoriu [42].

Cu toate că slăbiciunea teoretică principală în a propune eliminarea dizabilităţii pentru a nu introduce suferinţe în lume apare, mai cu seamă, dacă se consideră dificultatea teoretică a maximei: „este greşit din punct de vedere moral să introducem în lume suferinţe nenecesare”, pentru că nu este de dorit nicio „suferinţă”. Oamenii sunt cei care suferă: nu există „suferinţă” ca entitate care poate să fie evitată sau nu; mai degrabă, există indivizi care suferă, cu alte cuvinte suferinţa există pentru că oamenii suferă [43].

În consecinţă unicul mod pentru a nu „introduce suferinţă în lume” devine acela de a împiedica oamenii care ar putea suferi să vină pe lume. Acest lucru, pe lângă faptul că este ruşinos în sine, duce la consecinţe pe care nici măcar Harris nu ar intenţiona să le susţină, precum aceea de a elimina pe oricine despre care se poate afirma raţional că va suferi. Nu există nicio posibilitate de a garanta non suferinţa nici măcar unui individ sănătos, deci unicul mod de a nu introduce suferinţă în lume, ar fi acela de a împiedica pe toţi să se nască.

Mai ales, necauzarea unei suferinţe cuiva nu poate coincide cu eliminarea sa. „Ștergerea suferinţei” nu poate rezulta din eliminarea a celui care suferă sau, şi mai rău, a celui care ar putea suferi. O intervenţie pentru „eliminarea suferinţei” nu poate justifica eliminarea celui care suferă, tocmai pentru că s-ar justifica numai în salvarea celui care suferă [44].

Aspectul cel mai important este că pentru justificarea propunerii sale de eliminare a persoanelor cu dizabilităţi, pentru înlăturarea sursei suferinţei, Harris asumă premiza conform căreia „indivizii sunt înlocuibili”. În acest sens, se pune manifest într-un orizont moral diferit de cei în care se mişcă tradiţia filosofică, politică şi etică la care se referă, în mod normal, nu numai în mediul academic ci şi în toate cartele referitoare la drepturile omului. Ideea conform căreia indivizii sunt de înlocuit contrastează, în mod radical, cu poziţia generală a societăţii occidentale, cu cultura sa şi chiar şi cu poziţia juridică a ţărilor care îi aparţin. A fonda o teză atât de importantă pe presupoziţia că aceasta contrastează, în mod radical, cu fundamentele societăţii umane, fără nici măcar a o argumenta, minează validitatea propunerii lui Harris de la rădăcini.

 

Concluzii

Conceptul de „prejudiciu adus procreării” este afectat de contradicţii nesănătoase şi implică o serie de consecinţe teoretice şi etico-practice de o relevanţă deloc neglijabilă. În mod sintetic:

a) cu privire la dimensiunea obiectivă a prejudiciului (înrăutăţirea) nu există un mod lipsit de contradicţii, pentru identificarea „prejudiciilor” suferite sau posibile (spre exemplu la nou-născuţi) şi ceea ce este datorat unei dificultăţi epistemologice şi uneia ontologice în identificarea “non existenţei” ca o condiţie existenţială;

b) referitor la dimensiunea subiectivă (imputabilitatea), din punct de vedere formal, nu se poate spune că părinţii au „cauzat” patologia sau malformaţia copilului lor, acest lucru neputând fi imputabil unei acţiuni precise a părinţilor. Decizia de a continua o sarcină până la naştere nu a avut, de fapt, niciun rol în dezvoltarea bolii sau a dizabilităţii, cu atât mai mult de a fi cauzat-o. Din punct de vedere substanţial, ideea însăşi de “prejudiciu adus procreării” propune o nejustificată limitare a libertăţii de a genera care delimitează graniţele unui stat totalitar;

c) propunerea de a elimina persoanele cu dizabilităţi pentru a răspunde imperativului etic de a nu introduce “suferinţe nenecesare” în lume este absurdă. Înainte de o intervenţie pentru eliminarea suferinţa nu se poate justifica eliminarea celui care suferă, tocmai pentru că se justifică numai protecţia acestuia; de altfel, urmată coerent, propunerea de a evita introducerea suferinţei în lume conduce la rezultatul de a trebui eliminat preventiv oricine despre care se poate afirma, în mod raţional, că va suferi în viitor.

În special va fi relevată inconsistenţa unei eventuale vine morale susţinută de criterii folosite de Harris, la ce fel de mecanism moral să se recurgă pentru a încerca să se reducă numărul de persoane cu dizabilităţi. Cu atât mai periculoasă este propunerea unei ipotetici coerciţii legale conexată acesteia.

Deşi imperativul etic de eliminare a dizabilităţii este susţinut de necesitatea unei justiţii sociale, modelul lui Harris se abate de la un astfel de imperativ în două puncte fundamentale: orizontul moral şi acţiunile de îndeplinit pentru a-l concretiza. Pe de o parte este vorba despre o diversitate morală între modificarea contextului şi înlocuirea subiecţilor susţinută de Harris, cu scopul de a elimina dizabilitatea. Pe de alta, există o diferenţă între calmarea suferinţei subiectului care suferă şi „prevenirea suferinţei” care coincide cu eliminarea celui ce ar putea suferi.

___

NOTE

[19] Pentru Solveing Reindal dizabilitatea: “este departe de a fi numai o problemă medicală care poate fi îndreptată, din contră este în principal o problemă culturală şi socio-politică. Noţiunea medicală de dizabilitate, o concepe ca fiind o cauză inerentă individului, şi nu ia în calcul faptul că nu toţi indivizii cu deficienţe, boli etc. experimentează dizabilitate.” Cfr. in Reindal S. Disability, gene therapy and eugenics – a challenge to John Harris. J Med Ethics. 2000; 26 (2): 89-94, p. 92.

[20] Teza lui Newell susţine că modul de a trăi a persoanelor cu dizabilităţi nu este luat suficient în considerare în dezbaterea bioetică cu privire la dizabilitate. Newell indică de altfel, exemple, în care modul de a trăi cuprinde factorul social şi nu patologia, ca sursă a excluziunii. A se vedea Newell C. The social nature of disability, disease and genetics: a response to Gillam, Persson, Draper and Chadwick. J Med Ethics. 1999; 25 (2): 172-175.

[21] Teoreticienii modelului social afirmă că dizabilitatea este: “un construct social format din factori de mediu care includ caracteristici fizice integrate în mediu, atitudini şi comportamente culturale şi sociale, reguli ale instituţiilor, proceduri şi practici ale entităţilor private sau organizaţii publice”. Cfr in Scotch R. Models of disability and the Americans with disabilities Act, Berkeley J. Emp. & Lab L 2000; 21: 213-222, p. 214

[22] Harris J. Is gene therapy a form of eugenics? in Kuhse H, Singer P (a cura di). Bioethics. An anthology. Oxford: Blackwell Publishers; 1999: 165-170, p. 166.

[23] Harris J. Wonderwomen e Superman. Manipolazione genetica e futuro dell’uomo. Milano: Baldini & Castoldi; 1997, p. 148.

[24] Harris J, Quigley M. To fail to enhance is to disable. in Raslton D, Ho J. (a cura di) Philosphical reflections on disability. Dordrecht: Springer; 2010: 123-131, p. 124.

[25] Harris J. Wonderwoman e Superman…, p. 140. Opiniilor acestor doi autori citaţi de Haris se găsesc în: Mason J. K. e McCall, Smith. Law and Medical Ethics. London: Butterworths; 1987, p. 101.

[26] Harris J. Wonderwoman e Superman…, p. 154-155.

[27] Harris J. One principle and…, p. 387.

[28] Ibid., p. 387.

[29] Ivi., p. 387.

[30] Acest exemplu a fost iniţial dezvoltat de un alt autor, Derek Parfit, cu care J. Harris se confruntă în unele din textele sale. A se vedea şi: Parfit D. Rights Interests and Possible People. in Kuhse H, Singer P (coord.). Bioethics …: 108-112, p.111.

[31] Harris J. Wonderwomen e Superman…, p. 124.

[32] Ibid., p. 127.

[33] Harris J. One principle and…., p. 387.

[34] Harris J. Wonderwoman e Superman…, p. 149.

[35] Ibid., p. 138.

[36] Ivi., p. 138.

[37] Pentru aprofundarea acestei idei referitoare la influenţa lui Mill în opera lui Harris, a se vedea interpretarea pe care o dă argumentului milian, Cfr. Harris J. Wonderwomen e Superman… pp. 101-102.

[38] Mill J S. Saggio sulla libertà…, p. 12 (corsivo mio).

[39] Harris J. One principle and…, p. 389.

[40] Harris J. Wonderwoman e Superman…, pp. 124-126.

[41] Cfr. Buchanan, A. et Al., From chance…, p. 224.

[42] Critica lui D. Edwars la tezele lui Harris, este exemplificată printr-o analogie: “( …) un cuplu căsătorit a ieşit pentru a se bucura de o seară plăcută la restaurant, în timp ce, fără ştirea lor, un hoţ le jefuieşte casa. Este plauzibil să se afirme că ei au fost prejudiciaţi de jaf, chair dacă, în momentul furtului, nu simt de a fi fost prejudiciaţi. Nu este plauzibil să se afirme că ei sufereau în timpul furtului, chiar dacă atunci când se vor întoarce şi vor vedea ceea ce s-a întâmplat cu casa lor ar putea suferi experienţa suferinţei”. Prin aceasta, Edwards înţelege să ofere un contra exemplu la ecuaţia dintre prejudiciu şi suferinţă avansată de Harris, separând prejudiciul de suferinţă. Cfr. Edwards D. Prevention of disability on grounds of suffering. J Med Ethics; 2001, 27 (6): 380-382, p. 382.

[43] Este necesar să facem o distincţie cu privire la suferinţă. Trebuie punctată diferenţa dintre durerea fizică şi suferinţă. Aceste două element au rădăcini diferite: prima este are rădăcini în biologie şi fiziologie şi cealaltă este relative la un aspect existenţial.

[44] Cu privire la justificarea intervenţiilor asupra corpului, Adriano Pessina propune: “În rest, orice practică medicală care operează pe corpul uman se justifică atâta timp cât tinde să salveze viaţa şi sănătatea a celui care, nefiind numai corp, suferă cu corpul său şi pentru corpul său. Nu sunt niciodată calităţile abstracte personale cele care au nevoie de intervenţii şi de tratamente, ci sunt persoanele în corp, care există la modul concret şi se dezvoltă, care se nasc, cresc şi mor”. Cfr. A. Pessina. Bioetica. L’uomo sperimentale. Milano: Mondadori; 2006, p. 92-93.

Donați pentru Cultura Vieții

Dacă apreciați eforturile noastre de a vă oferi conținut de calitate și inedit, vă rugăm să ne sprijiniți cu o donație, pentru găzduire și traducerile ocazionale.
Puteți dona cu cardul, prin PayPal. Mulțumim!

Personal Info

Donation Total: 10€

Articolul anteriorPentru cei care vor să rămână tineri mai mult timp…
Articolul următor„Conchita Wurst” este infectat cu HIV
Guest Post
Articole și analize ale unor invitați speciali. Autori: William Gairdner, Obianuju Ekeocha, Grégor Puppinck, Claire de La Hougue, Russel Kirk, Papa Benedict XVI, James C. Dobson, Pat Buchanan, Leo van Doesburg, Johannes L. Jacobse, Thomas Ward, Theresa Okafor, Jason Scott Jones, Erika Bachiochi, Joe Bissonnette, Allan C. Carlson, Richard Stith, Luca Volonte, Jonathon van Maren, Abby Johnson, Louise Kirk, Friedrich Hansen, Christopher Smith, Marie Smith, Natalia Iakunina, Jakob Cornides, Herman Tristram Engelhardt Jr., Olgierd Pankiewicz, Mats Tunehag, Marta Cartabia, Adrian Pessina, Roger Kiska, Andrea Williams, Bronislaw Wildstein; Horațiu Pepine, Maria Aluaș, Marius-Teodor Zamfir, Anton Moisin, Ninel Ganea, Ștefan Iloaie, Alin Vara, Boiana Berchi, Mihai Silviu Chirilă, Monica Basarab, Bogdan Glăvan, Monahia Onufria Matei, Dan Păscuț, Roxana Puiu, Robert Lazu, Mircea Gelu Buta, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Ionuț Mavrichi, Bogdan Mateciuc, Lavinia Tec, Roxana Puiu, Natalia Vlas, Daniel Mazilu.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here