«Ochii tăi m-au văzut înainte de a mă naşte» (Ps 139/138, 16): crima abominabilă a avortului

107
0

Deși nu suntem afiliați Bisericii Catolice, la loc de cinste în biblioteca noastră (deschisă publicului) stă excepționalul, prin limpezimea și profunzimea sa, text al enciclicei papale „Evangelium Vitae” (1995) – esențial de citit pentru oricine este apropiat cauzei pro-viață.

Cu smerenia necesară unei organizații laice și nepricepute într-ale disputelor dogmatice, îndrăznim să credem că un adevăr rămâne un adevăr indiferent cine l-ar exprima. Afirmarea, răspicată și fără nicio ambiguitate, a sanctității vieții umane laolaltă cu condamnarea actului avortului – observând, în același timp, că Hristos iartă orice păcat și vindecă orice rană aceluia care, cu inima zdrobită, caută iertarea și vindecarea – în „Evangelium Vitae” sunt valide deopotrivă pentru credincioșii ortodocși tot astfel ca și pentru cei catolici.

Cum se apropie aniversarea a 20 de ani de la vizita pe care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o în România, la invitația Sf. Sinod al Bisericii noastre, vă propunem astăzi un fragment din această enciclică (para. 57-61; pentru note și explicații vezi versiunea completă). (PVB)

Opțiunea deliberată de a priva de viață o ființă umană nevinovată este întotdeauna rea din punct de vedere moral şi nu poate fi niciodată licită nici ca scop, nici ca mijloc în vederea unui scop bun. Într adevăr, este o gravă neascultare față de legea morală, ba chiar față de Dumnezeu însuşi, autorul şi chezaşul ei; contrazice virtuțile fundamentale ale dreptății şi iubirii. «Nimeni şi nimic nu poate autoriza uciderea unei ființe umane nevinovate, fie ea făt sau embrion, copil sau adult, bătrân, bolnav incurabil sau agonizant. Pe lângă aceasta, nimeni nu poate cere acest gest ucigaş pentru sine însuşi sau pentru un altul încredințat răspunderii sale, nici nu poate consimți la aceasta în mod explicit sau implicit. Nici o autoritate nu o poate impune sau îngădui în mod legitim» .

În dreptul la viață, orice ființă umană nevinovată este absolut egală cu toate celelalte. Această egalitate este baza oricărei relații sociale autentice care, pentru a fi cu adevărat astfel, nu poate să nu se întemeieze pe adevăr şi dreptate, recunoscând şi ocrotind orice om ca pe o persoană şi nu ca pe un lucru de care se poate dispune. În fața normei morale care interzice suprimarea directă a unei ființe umane nevinovate «nu există privilegii şi nici excepții pentru nimeni. Fie că este vorba de stăpânul lumii sau de ultimul dintre „nevoiaşi” de pe fața pământului, nu este nici o diferență: în fața exigențelor morale, suntem cu toții absolut egali» .

Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârşi împotriva vieții, avortul provocat prezintă caracteristici care l fac deosebit de grav şi condamnabil. Conciliul Vatican II îl defineşte, alături de infanticid, o «crimă odioasă».

Însă astăzi, în conştiința multora, perceperea gravității acestuia s-a întunecat în mod progresiv. Acceptarea avortului în mentalitate, obiceiuri şi chiar în lege e semnul grăitor al unei crize foarte primejdioase a simțului moral, care devine tot mai incapabilă de a distinge între bine şi rău, chiar şi atunci când e în joc dreptul fundamental la viață. În fața unei situații atât de grave, e mai necesar ca oricând curajul de a privi adevărul în față şi de a spune lucrurilor pe nume, fără a ceda unor compromisuri de comoditate sau ispitei de autoamăgire. În această privință răsună categoric mustrarea profetului: «Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină» (Is 5, 20). Tocmai în cazul avortului se înregistrează răspândirea unei terminologii ambigue, cum ar fi aceea de «întrerupere de sarcină», care tinde să i ascundă adevărata natură şi să i atenueze gravitatea în opinia publică. Poate că acest fenomen lingvistic este el însuşi un simptom al sentimentului de vinovăție al conştiințelor. Dar nici un cuvânt nu e în stare să schimbe realitatea lucrurilor: avortul provocat este uciderea deliberată şi directă, oricum ar fi săvârşită, a unei ființe umane în faza inițială a existenței sale, cuprinse între zămislire şi naştere.

Gravitatea morală a avortului provocat apare în tot adevărul său dacă se recunoaşte că este vorba de o omucidere şi, îndeosebi, dacă se consideră împrejurările specifice care o califică. Este suprimată o ființă umană care abia începe să trăiască, deci pe cât se poate imagina în mod absolut de nevinovată: niciodată n ar putea fi considerată un agresor, cu atât mai puțin un agresor nedrept! E slabă, neajutorată, într atât încât e lipsită şi de acea minimă formă de apărare pe care o constituie forța imploratoare a scâncetelor şi plânsului noului născut. E total încredințată ocrotirii şi îngrijirii celei care o poartă în sânul său. Şi totuşi, uneori, tocmai ea, mama, e cea care îi decide şi îi cere suprimarea şi chiar o săvârşeşte.

E adevărat că de multe ori alegerea avortului îmbracă pentru mamă un caracter dramatic şi dureros, pentru că hotărârea de a scăpa de rodul zămislirii nu e luată din motive pur egoiste şi de comoditate, ci pentru că se doreşte salvarea unor bunuri însemnate, cum ar fi propria sănătate sau un nivel demn de viață pentru ceilalți membri ai familiei. Uneori există temerea că acela care se va naşte va avea asemenea condiții de viață încât s ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască. Totuşi, aceste rațiuni şi altele asemănătoare, oricât de grave şi dramatice, nu pot justifica niciodată suprimarea deliberată a unei ființe umane nevinovate.

În deciderea morții copilului încă nenăscut, sunt adesea implicate, alături de mamă, şi alte persoane. În primul rând poate fi vinovat tatăl copilului, nu numai atunci când în mod expres o împinge pe femeie la avort, ci şi când îi favorizează indirect o asemenea decizie pentru că o lasă singură în fața problemelor gravidității: astfel familia este lovită de moarte şi profanată în natura ei de comunitate de iubire şi în vocația ei de a fi «sanctuar al vieții». Nu trebuie trecute sub tăcere nici îndemnurile care vin uneori de la contextul familial mai larg şi de la prieteni. Nu arareori femeia e supusă unor presiuni atât de puternice încât se simte psihologic constrânsă să cedeze avortului: e neîndoielnic că în acest caz respon­sabilitatea morală apasă îndeosebi asupra acelora care în mod direct sau indirect au silit‑o să avorteze. Răspunzători sunt şi medicii şi personalul sanitar, atunci când pun în slujba morții competența dobândită pentru promovarea vieții.

Dar responsabilitatea îi implică şi pe legislatorii care au promovat şi aprobat legi abortive şi, în măsura în care depinde de ei, pe administratorii structurilor sanitare utilizate pentru practicarea avorturilor. O responsabilitate generală nu mai puțin gravă se referă atât la cei care au favorizat răspândirea unei mentalități de per­misivitate sexuală şi disprețuire a maternității, cât şi la cei care ar fi trebuit să asigure – şi n‑au făcut‑o – politici familiale şi sociale eficiente în sprijinul familiilor, mai ales al celor numeroase sau cu dificultăți economice şi educative speciale. În sfârşit, nu se poate subevalua rețeaua de complicități care se lărgeşte până la cuprinderea unor instituții internaționale, fundații şi asociații care luptă sistematic pentru legalizarea şi răspândirea avortului în lume. În acest sens avortul depăşeşte responsabilitatea indivizilor şi daunele care li se aduc, căpătând o dimensiune puternic socială: e o rană foarte gravă produsă societății şi culturii ei de aceia care ar trebui să‑i fi construc­tori şi apărători. După cum am scris în Scrisoarea către Familii, «ne aflăm în fața unei imense amenințări împotriva vieții, nu numai a indivizilor, dar a întregii civilizații». Ne aflăm în fața a ceea ce s‑ar putea defini o «structură de păcat» împotriva vieții umane încă nenăscute.

Unii încearcă să justifice avortul susținând că rodul conceperii, cel puțin până la un anumit număr de zile, nu poate fi considerat încă o viață umană personală. În realitate, «din momentul în care ovulul este fecundat, se inaugurează o viață care nu este cea a tatălui sau a mamei, ci a unei noi ființe umane care se dezvoltă pe cont propriu. Niciodată nu va deveni o ființă umană dacă n‑a fost încă de atunci. Acestei evidențe dintotdeauna […] ştiința genetică modernă îi aduce confirmări prețioase. Ea a arătat în ce fel din prima clipă se află fixat programul a ceea ce va fi această ființă vie: o persoană, această persoană individuală cu trăsăturile ei caracteristice deja bine deter­minate. Încă de la fecundare a început aventura unei vieți umane şi fiecare din marile ei capacități cere timp pentru a se situa şi a fi gata de acțiune». Chiar dacă prezența unui suflet spiritual nu poate fi relevată de observarea nici unui dat experimental, înseşi concluziile ştiinței asupra embrionului uman furnizează «o indicație prețioasă pentru a discerne în el în mod rațional o prezență personală încă de la această primă apariție a unei vieți omeneşti: cum ar putea un individ uman să nu fie o persoană umană?»

De altfel miza este atât de importantă încât, din punctul de vedere al obligației morale, ar fi suficientă şi numai probabilitatea de a se afla în fața unei persoane pentru a justifica cea mai categorică interdicție a oricărei intervenții tinzând la suprimarea embrionului uman. Tocmai de aceea, dincolo de dezbaterile ştiințifice şi chiar de afirmațiile filosofice în care Magisteriul nu s‑a implicat în mod expres, Biserica a învățat întotdeauna, şi învață şi acum, că rodului zămislirii umane, din prima clipă a existenței lui, trebuie să i se garanteze respectul necondiționat care e datorat moralmente ființei umane în totalitatea şi unitatea sa corporală şi spirituală: «Ființa umană trebuie respectată şi tratată ca o persoană încă de la zămislirea ei şi, deci, încă din acel moment trebuie să i se recunoască drepturile persoanei, printre care în primul rând dreptul inviolabil al oricărei ființe umane nevinovate la viață».

Textele Sfintei Scripturi, care nu vorbesc niciodată despre avortul voluntar şi deci nu conțin condamnări directe şi specifice în această privință, manifestă o asemenea considerație pentru ființa umană aflată în sânul mamei, încât pretind ca o consecință logică extinderea şi asupra acesteia a poruncii lui Dumnezeu: «să nu ucizi».

Viața umană e sacră şi inviolabilă în orice moment al existenței sale, chiar şi în momentul inițial care precedă naşterea. Omul, încă din sânul mamei, îi aparține lui Dumnezeu care cercetează şi cunoaşte toate, care îl făureşte şi îl plăsmuieşte cu mâinile sale, care îl vede pe când este încă un mic embrion inform şi care întrezăreşte în el pe adultul de mâine ale cărui zile sunt numărate şi a cărei chemare e scrisă deja în «cartea vieții» (cf. Ps 139/138, 1. 13‑16). Şi acolo, când se află încă în sânul mamei – după cum dau mărturie numeroase texte biblice – omul e ținta cea mai personală a providenței iubitoare şi părinteşti a lui Dumnezeu.

Tradiția creştină – după cum scoate bine în evidență Decla­rația dată în această privință de Congregația pentru Doctrina Credinței – e limpede şi unanimă, de la începuturi şi până în zilele noastre, în a califica avortul drept o dezordine morală deosebit de gravă. Încă de la prima sa confruntare cu lumea greco‑romană, în care erau amplu practicate avortul şi infanticidul, comunitatea creştină s‑a opus în mod radical, prin învățătura şi practica sa, obiceiurilor răspândite în acea societate, după cum demonstrează deja citata Didahé. Printre scriitorii bisericeşti din sfera grecească, Atenagoras aminteşte că creştinii le consideră vinovate de omucidere pe femeile care recurg la leacuri abortive, deoarece copiii, chiar aflați încă în sânul mamei, «sunt deja obiectul grijii Providenței divine». Printre latini, Tertulian afirmă: «Este o omucidere anticipată să împiedici naşterea; nu contează dacă e smuls sufletul gata născut sau e dat pieirii în clipa în care apare. Ceea ce trebuie să devină un om este deja un om».

De‑a lungul istoriei de acum bimilenare, această doctrină a fost învățată în mod statornic de Părinții Bisericii, de Păstorii şi Învățătorii ei. Nici discuțiile cu caracter ştiințific şi filosofic cu privire la momentul precis al infuzării sufletului spiritual n‑au implicat niciodată nici o ezitare referitor la condamnarea morală a avortului.

Magisteriul pontifical cel mai recent a reafirmat cu mare tărie această doctrină comună. Îndeosebi Pius al XI‑lea în Enciclica Casti connubii a respins pretinsele justificări ale avortului; Pius al XII‑lea a exclus orice avort direct, adică orice act care tinde în mod direct să distrugă viața omenească încă nenăscută, «fie că această distrugere e înțeleasă ca scop, fie numai ca mijloc în vederea scopului». Ioan al XXIII‑lea a reafirmat că viața umană e sacră, pentru că «încă de la înmugurirea ei, ea implică în mod direct acțiunea creatoare a lui Dumnezeu». Conciliul Vatican II, după cum am amintit, a condam­nat cu mare severitate avortul: «Aşadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca şi infanticidul sunt crime odioase».

Disciplina canonică a Bisericii, încă din primele secole, a lovit cu sancțiuni penale pe aceia care se pângăreau cu vinovăția avortului şi această practică, cu pedepse mai mult sau mai puțin grave, a fost confirmată în diferitele perioade istorice. Codul de Drept Canonic din 1917 prescria pentru avort pedeapsa excomunicării. Şi legislația canonică reînnoită se află pe aceeaşi linie când decide că «acela care provoacă un avort urmat de efect cade în excomunicarea latae sententiae», adică automată. Excomunicarea îi loveşte pe toți cei care săvârşesc această crimă cunoscând pedeapsa, inclusiv pe acei complici fără acțiunea cărora ea n‑ar fi fost realizată: prin confir­marea acestei sancțiuni Biserica indică această crimă ca pe una din cele mai grave şi primejdioase, îndemnând astfel pe acela care o comite să caute cât mai repede calea convertirii. Într‑adevăr, în Biserică pedeapsa excomunicării are drept scop conştientizarea deplină asupra gravității unui păcat anume şi favorizarea în acest mod a unei convertiri şi pocăințe adecvate.

În fața unei atari unanimități în tradiția doctrinală şi dis­ciplinară a Bisericii, Paul al VI‑lea a putut declara că această învățătură nu s‑a schimbat şi e neschimbătoare. De aceea, cu autoritatea pe care Cristos i‑a conferit‑o lui Petru şi Urmaşilor lui, în comuniune cu Episcopii  care în diferite rânduri au condamnat avortul şi în consultarea amintită mai sus, deşi răspândiți în întreaga lume, şi‑au exprimat în mod unanim acordul la această învățătură , declar că avortul direct, adică voit ca scop sau ca mijloc, constituie totdeauna o dezordine morală gravă, întrucât este uciderea deliberată a unei ființe umane nevinovate. Această învățătură e întemeiată pe legea naturală şi pe cuvântul lui Dumnezeu scris, e transmisă de Tradiția Bisericii şi proclamată de Magisteriul ordinar şi universal.

Nici o împrejurare, nici o finalitate, nici o lege din lume nu va putea niciodată face să fie licit un act care e în mod intrinsec ilicit, pentru că e contrar Legii lui Dumnezeu scrise în inima fiecărui om, recognoscibile de rațiunea însăşi şi proclamate de Biserică.

Evaluarea morală a avortului trebuie aplicată şi la formele recente de intervenție asupra embrionilor umani, care deşi au în vedere scopuri legitime în sine, comportă în mod inevitabil uciderea lor. Este cazul experiențelor făcute pe embrioni, aflate în expansiune crescândă în domeniul cercetării bio‑medicale şi admise în mod legal în unele State. Dacă «trebuie considerate licite intervențiile asupra embrionului uman cu condiția să respecte viața şi integritatea embrionului, să nu comporte pentru el riscuri disproporționate, ci să aibă drept scop vindecarea lui, îmbunătățirea condițiilor lui de sănătate sau supravie­țuirea lui individuală», trebuie afirmat în schimb că folosirea embrionului sau a fătului uman ca obiect de experimentare constituie o crimă față de demnitatea lor de ființe umane, care au dreptul la acelaşi respect datorat copilului deja născut şi oricărei persoane.

Aceeaşi condamnare morală priveşte şi procedeul care exploatează embrionii şi feții umani încă vii – uneori «produşi» special în acest scop prin fecundarea in vitro – fie ca «material biologic» de folosit, fie ca furnizori de organe sau țesuturi pentru transplant pentru tratamentul anumitor boli. În realitate, uciderea unor făpturi umane nevinovate, chiar şi în folosul altora, constituie un act absolut inacceptabil.

O atenție specială trebuie acordată evaluării morale a tehnicilor de diagnostic prenatal, care îngăduie punerea în evidență precoce a anumitor anomalii ale copilului ce urmează să se nască. Într‑adevăr, datorită complexității acestor tehnici, o asemenea evaluare trebuie să devină tot mai atentă şi riguroasă. Atunci când sunt lipsite de riscuri disproporționate pentru copil şi pentru mamă şi au drept scop să facă posibilă o terapie precoce sau chiar să favorizeze o acceptare senină şi conştientă a copilului ce se va naşte, aceste tehnici sunt moralmente licite. Însă din moment ce posibilitățile de tratament înainte de naştere sunt astăzi încă reduse, se întâmplă adesea ca aceste tehnici să fie puse în slujba unei mentalități eugeneti­ce, care acceptă avortul selectiv, pentru a împiedica naşterea unor copii afectați de diferite tipuri de anomalii. O asemenea mentalitate e nelegitimă şi cât se poate de reprobabilă, pentru că pretinde să măsoare valoarea unei vieți omeneşti numai după parametri de «normalitate» şi de bunăstare fizică, deschizând astfel şi calea legitimizării infanticidului şi a eutanasiei.

În realitate, însă, tocmai curajul şi seninătatea cu care atâția frați ai noştri, afectați de infirmități grave, îşi duc existența atunci când sunt acceptați şi iubiți de noi, constituie o mărturie deosebit de eficientă pentru valorile autentice care califică viața şi o fac să fie, chiar şi în condiții de dificultate, de preț pentru sine şi pentru ceilalți. Biserica le stă alături acelor soți care, cu mare nelinişte şi suferință, acceptă să‑şi primească copiii grav handicapați, după cum e recunos­cătoare față de toate familiile care, prin adopțiune, primesc copiii care au fost părăsiți de părinții lor din pricina unor infirmități sau boli.

Donați pentru Cultura Vieții

Dacă apreciați eforturile noastre de a vă oferi conținut de calitate și inedit, vă rugăm să ne sprijiniți cu o donație, pentru găzduire și traducerile ocazionale.
Puteți dona cu cardul, prin PayPal. Mulțumim!

Personal Info

Donation Total: 10€

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here