Cum să depășești durerea morții unui om apropiat? Sfaturile psihologului în probleme de criză

597
0
Nikolai Cehov. Tânără văduvă la mormântul soțului ei
Numai în foarte rare cazuri o persoană este pregătită dinainte în caz de moartea unui apropiat. De cele mai multe ori, durerea ne prinde în mod neașteptat. Ce ar trebui să facem? Cum să reacționăm? Ne spune Mihail Hasminski, șeful Centrului Ortodox pentru Psihologia Crizei de pe lângă Biserica Învierii lui Hristos, Semionovskaia (Moscova). Traducere și adaptare după Foma.ru, 31 ianuarie 2018. 

Prin ce trecem, când suntem cuprinși de durere?

Când un om drag moare, simțim că s-a rupt comunicarea cu el și asta ne dă cea mai mare durere. Nu ne doare capul, mana, ficatul, ne doare sufletul. Și este imposibil să faci ceva, ca această durere să dispară pur și simplu.

Adesea, o persoană în doliu vine la mine la consultație și spune: „Au trecut deja două săptămâni, dar nu pot să-mi vin în fire deloc”. Dar oare e posibil să-ți vii în fire în două săptămâni? La urma urmei, după o operațiune serioasă, nu spunem: „Doctore, stau culcat de zece minute, dar nu s-a vindecat nimic încă”. În mod normal, trec trei zile, medicul vine, se uită, apoi va îndepărta ațele, rana va începe să se vindece. Dar pot exista complicații, iar unele etape e posibil să le parcurgi din nou. Toate acestea pot dura câteva luni. Dar aici nu este vorba despre o rană fizică, este vorba de o rană sufletească și, ca să se vindece, de obicei, trebuie să treacă aproximativ un an sau doi. Și în acest proces există mai multe etape succesive, peste care este imposibil să sari.

Care sunt etapele? Prima, șocul și negarea, apoi mânia și  frustrarea, negocierea, depresia și, în cele din urmă, acceptarea (deși este important să se înțeleagă că orice etapă desemnată e convențională și că aceste etape nu au limite clare). Unii trec prin ele în mod armonios și fără a zăbovi prea mult. Cel mai adesea, aceștia sunt oameni cu o credință puternică, care au răspunsuri clare la întrebări despre ceea ce este moartea și ce se întâmplă după ea. Credința te ajută să treci corect prin aceste etape, să le depășești, una după alta și să intri în stadiul de acceptare.

Dar când nu există credință, moartea unei persoane apropiate poate deveni o rană ce nu se vindecă. De exemplu, o persoană poate nega o pierdere suferită timp de o jumătate de an, poate să spună: „Nu, nu cred că acest lucru s-a putut întâmpla”. Sau „se blochează” în mânie, care poate fi îndreptată împotriva medicilor, care „nu l-au salvat”, împotriva rudelor sau a lui Dumnezeu. Furia poate fi îndreptată și spre tine însuți și să producă un sentiment de vinovăție: nu l-am iubit destul, nu i-am spus, nu l-am oprit la timp, sunt o canalie, eu sunt vinovat de moartea lui. Mulți oameni suferă mult timp de acest sentiment.

Cu toate acestea, de regulă, doar câteva întrebări sunt suficiente ca o persoană să-și înțeleagă sentimentul de vinovăție: „I-ai dorit tu moartea acestui om?” „Nu, nu i-am dorit-o”. „Atunci de ce te simți vinovat?”. „Eu l-am trimis la magazin; dacă nu mergea acolo, nu nimerea sub mașină”. „Ei bine, dacă un înger ar fi venit și ți-ar fi spus, dacă îl trimiți la magazin, va muri, cum te-ai fi comportat?” „Desigur, în acest caz nu l-aș fi trimis nicăieri”. „Care e vina ta, atunci? Că nu cunoșteai viitorul? Că nu ți s-a arătat îngerul? Ce legătură ai tu cu asta?”.

La unii oameni, poate apărea un puternic sentiment de vinovăție pur și simplu din cauza faptului că trecerea prin aceste etape se prelungește. Prietenii și colegii noștri nu înțeleg de ce umblă așa de tăcut, taciturn. Lui însuși îi este jenă, dar nu poate face nimic cu el însuși.

La altcineva, din contră, acești pași pot literalmente „zbura“, dar după un timp trauma pe care nu a trăit-o, plutește în preajmă, și apoi chiar moartea unui animal de companie nu o poate depăși decât cu mare dificultate.

Nici un doliu nu trece fără durere. Dar e un lucru atunci când crezi în Dumnezeu și altul, când nu crezi în nimic. Atunci o traumă se poate suprapune peste alta – și așa la nesfârșit.

Prin urmare, sfatul meu pentru oamenii care preferă să trăiască pentru azi și amână principalele probleme de viață pentru mâine: nu așteptați ca ele să cadă asupra voastră ca o găleată de apă rece. Descâlciți-le (și faceți ordine și în interiorul vostru) aici și acum, căutați-L pe Dumnezeu – această căutare vă va ajuta în momentul despărțirii cu un om apropiat.

Și încă ceva: dacă simțiți că nu faceți față pierderii singur și deja a trecut un an și jumătate și nu există nici o dinamică în durerea interioară, dacă aveți sentimente de vinovăție, de depresie cronică sau de agresivitate, adresați-vă obligatoriu unui specialist – psiholog, psihoterapeut.

Nikolai Iaroșenko, Înmormântarea primului născut. 1893

A nu te gândi la moarte este calea spre nevroză

Recent am analizat atâtea tablouri ale unor artiști renumiți dedicate temei morții. Mai înainte, artiștii reprezentau durerea, doliul, tocmai pentru că moartea era înscrisă în contextul cultural. În cultura modernă nu există loc pentru moarte. Oamenii nu vorbesc despre asta, pentru că „asta traumatizează”. De fapt, exact opusul traumatizează: absența acestui subiect din câmpul nostru de viziune.

Dacă într-o conversație o persoană menționează că cineva i-a murit, atunci ei i se răspunde: „Oh, îmi pare rău. Probabil nu vrei să vorbești despre asta”. Dar poate că e chiar exact invers. Vreau să vorbesc! Vreau să-mi amintesc de cel care a murit, vreau să fiu consolat! Dar toți se retrag de la ea în acel moment, încearcă să schimbe subiectul, fiindu-le frică să nu supere, să nu rănească. O tânără și-a pierdut soțul, iar rudele îi spun: „Bine, nu-ți fă griji, ești frumoasă, te vei recăsători”. Sau o evită ca pe o ciumă. De ce? Pentru că ei înșiși se tem să se gândească la moarte. Pentru că nu știu ce să spună. Pentru că nu au nici un fel de abilități pentru condoleanțe.

Iată unde este problema: omul modern se teme să se gândească la moarte și să vorbească despre moarte. El nu are această experiență, nu i-a fost transmisă de părinții săi, iar acestora de părinții și bunicii, care au trăit în timpul ateismului de stat. Iată de ce astăzi mulți nu pot depăși experiența pierderii singuri și au nevoie de ajutor specializat.

De exemplu, se întâmplă ca o persoană să stea pe mormântul mamei sau chiar să înnopteze acolo. Ce cauzează această frustrare? Ea vine de la neînțelegerea a ceea ce s-a petrecut și ce trebuie să facă în continuare. Iar peste aceasta se suprapun tot felul de superstiții, apar probleme acute, uneori suicidare. În plus, alături există adesea alți supraviețuitori ai doliului, copiii, iar adulții, cu comportamentul lor necorespunzător, le pot provoca traume psihice ireparabile.

Dar, la urma urmei, condoleanțele reprezintă „o împreună consolare”. Și de ce să consolezi pe cineva, dacă scopul tău este să te simți bine aici și acum? De ce să te gândești la propria ta moarte, nu este mai bine să îndepărtezi aceste gânduri cu alte griji, să mergi să-ți cumperi ceva, să mănânci bine, să bei bine? Frica de ceea ce se va întâmpla după moarte și nedorința de a te gândi la acest lucru include o reacție de protecție foarte copilărească în noi: toată lumea va muri, numai eu, nu.

Și totuși, și nașterea, și viața, și moartea sunt verigi ale unui singur lanț. Și e prostesc să le ignori. Fie și numai pentru că aceasta este o cale directă spre nevroză. Căci, atunci când ne confruntăm cu moartea unei persoane apropiate, nu vom face față acestei pierderi. Numai dacă ne schimbăm atitudinea față de viață, putem corecta multe înăuntru. Atunci ne va fi mult mai ușor să depășim doliul.

Ștergeți superstițiile din mintea voastră

Vin sute de întrebări despre superstiții pe site-ul Foma.ru. „Am șters monumentul la cimitir cu haine de copii, ce se va întâmpla acum?”; „Pot ridica un lucru de jos, dacă mi-a căzut în cimitir?”; „Am scăpat în sicriu o batistă, ce să fac?”; „Inelul a căzut la înmormântare, ce semn e acesta?”; „Pot atârnă fotografiile părinților decedați pe perete?” Începe acoperirea oglinzilor – se presupune că asta este o poartă spre o altă lume. Cineva este convins că fiul nu poate duce sicriul mamei, pentru că acesteia nu-i va fi bine [pe cealaltă lume]. Ce absurditate, cine, dacă nu fiul drag ar trebui să ducă acest sicriu?

Desigur, nu are nimic de a face nici cu ortodoxia, nici cu credința în Hristos acest sistem al lumii, în care o mănușă, căzută accidental la cimitir, este un anumit semn.

Cred că acest lucru se întâmplă tot din nedorința de a privi înlăuntrul tău și de a răspunde la întrebări existențiale cu adevărat importante.

Ivan Vladimirov (1869-1947), Înmormântarea

Nu toți oamenii din biserică sunt experți în materie de viață și de moarte

Pentru mulți, pierderea unei persoane dragi devine primul pas pe calea spre Dumnezeu. Ce trebuie să fac? La cine să merg? Pentru mulți, răspunsul este evident: la biserică. Dar este important să ne amintim că și în stare de șoc, trebuie să fim conștienți de ce anume și la cine (sau la Cine) ai venit acolo. În primul rând, bineînțeles, la Dumnezeu. Dar pentru omul care a venit în biserică pentru prima dată, care, poate, nici nu știe cu ce să înceapă, este deosebit de important să întâlnească acolo un îndrumător, care îl va ajuta să înțeleagă mai multe probleme, care nu-i dau pace.

Desigur, acest îndrumător ar trebui să fie un preot. Dar el nu are întotdeauna timp,  toată ziua îi este adesea programată, minut cu minut: slujbe, vizite și multe altele. Iar unii preoți predau comunicarea cu noii-veniți, voluntarilor, celor care fac catehizare, psihologilor. Uneori aceste funcții sunt parțial efectuate chiar și de lumânărari. Dar trebuie să înțelegem că în biserică poți să dai peste o mare varietate de oameni.

Este ca și cum o persoană a venit la policlinică, iar doamna de la garderobă îi spune: „Ce vă doare?” „Spatele”. „Ei bine, haideți  să vă spun cum să vă tratați. Vă voi da chiar să citiți ceva”…

La biserică e același lucru. Și este foarte trist când o persoană care este deja rănită de pierderea persoanei iubite primește o traumă suplimentară acolo. La urma urmei, sincer vorbind, nu fiecare preot va fi în măsură să construiască în mod corespunzător o comunicare cu o persoană în durere – nu este psiholog. Și nu fiecare psiholog va face față acestei sarcini, căci și la ei, ca și la doctori, fiecare are o specializare. De exemplu, în niciun caz nu mă angajez să ofer consiliere din domeniul psihiatriei sau să lucrez cu persoane dependente de alcool.

Ce să mai spunem despre cei care dau sfaturi neclare și înmulțesc superstițiile?!… Adesea aceștia sunt oameni care vin la biserică aproximativ, care nu merg la biserică, practic, ci dau pe acolo din când în când: pun lumânări, scriu dorințe, sfințesc cozonaci, iar toți cunoscuții li se adresează ca unor experți, care știu totul despre viață și moarte.

Dar, cu oamenii îndurerați trebuie să vorbim o limbă specială. Trebuie să învățăm comunicarea cu oamenii în doliu, traumatizați, și trebuie să ne raportăm cu seriozitate și responsabilitate la acest lucru. După părerea mea, în Biserică, aceasta ar trebui să fie o direcție serioasă, nu mai puțin importantă decât ajutorul dat persoanelor fără adăpost, celor din închisoare sau decât orice alt serviciu social.

În niciun caz nu poate fi făcut un fel de asociere de tip cauză-consecință. În nici un fel nu poți spune: „Dumnezeu ți-a luat copilul pentru păcatele tale!” De unde știi tu ceea ce numai Dumnezeu știe? Cu astfel de cuvinte poți traumatiza o persoană îndurerată foarte mult.

Și, în niciun caz, nu puteți extrapola experiența personală în raport cu moartea asupra altora. Aceasta este, de asemenea, o mare greșeală.

Prin urmare, dacă ați trecut printr-o mare pierdere, ați venit la biserică, fiți foarte atenți în alegerea persoanelor cărora le puneți întrebări complexe. Și nu trebuie să credeți că biserica vă este neapărat datoare cu ceva – la mine la consultație de multe ori vin oameni supărați că în biserică nu le-a acordat nimeni atenție. Dar care au uitat că ei nu sunt centrul universului și ceilalți nu sunt obligați să le respecte toate dorințele lor.

Însă colaboratorii și enoriașii din biserică, în cazul în care cineva li se adresează după ajutor, nu ar trebui să se dea drept experți. Dacă într-adevăr doriți să ajutați o persoană, luați-o de mână, turnați-i ceai fierbinte și ascultați-o. Nu are nevoie de cuvinte de la dvs., ci de compasiune, de empatie, de condoleanțe – care o vor ajuta să facă față pas cu pas tragediei sale.

Dacă mentorul a murit…

Adesea, oamenii se pierd atunci când le moare o persoană care era mentorul și dascălul vieții lor. Pentru cineva poate fi mama sau bunica, pentru altcineva – o persoană complet din afara familiei, dar fără  ale cărei sfaturi înțelepte și ajutor activ îi este greu să-și imagineze viața.

Atunci când o astfel de persoană moare, mulți se află într-un impas: cum să trăiesc mai departe? În stadiul de șoc, o astfel de întrebare este destul de firească. Dar dacă întrebarea trenează mai mulți ani, mi se pare doar egoism: „Eu aveam nevoie de acest om, el mă ajuta, iar acum, dacă a murit, nu știu cum să trăiesc”.

Poate, acum, tu ar trebui să-l ajuți pe cel care a murit? Poate, acum, sufletul tău ar trebui să muncească din greu în rugăciune pentru cel decedat, și viața ta să devină  recunoștința materializată pentru sfatul său educativ și înțelept?

Dacă un adult a pierdut o persoană importantă pentru el, care i-a dat căldură, participare, merită să-și amintească acest lucru și să înțeleagă că acum, la rândul său, ca o baterie încărcată, poate da el această căldură altora. Cu cât distribui mai mult, cu atât mai multă creativitate aduci în aceasta lume, cu atât mai important e meritul persoanei decedate.

Dacă ție ți-au împărtășit înțelepciune și căldură, de ce să plângi că acum nu mai e nimeni altcineva care să o facă? Începe tu să împărtășești la fel ca el și vei primi această căldură la rândul tău. Și nu te gândi permanent la tine, pentru că egoismul este cel mai mare dușman al unei persoane îndurerate.

Dacă cel care a murit era ateu

De fapt, toată lumea crede în ceva. Iar dacă crezi în viața veșnică, atunci înțelegi că un om care s-a proclamat drept ateu, acum, după moarte, e la fel ca tine. Din nefericire, și-a dat seama de asta prea târziu, iar sarcina ta este acum să-l ajuți prin rugăciune.

Dacă ți-a fost aproape, atunci, într-o oarecare măsură ești continuarea acestei persoane. Și depinde mult acum de tine.

Konstantin Makovski. Înmormântarea copilului în sat 1872

Copiii și doliul

Acesta este un subiect separat, amplu și important și acestei teme i-am dedicat articolul „Particularitățile de vârstă în experiența doliului”. Până la trei ani, copilul nu înțelege ce este moartea. Și numai spre vârsta de aproximativ zece ani începe să se formeze la el percepția morții, ca la adult. Trebuie luat acest lucru în considerare. Apropo, Mitropolitul Anthonie de Suroj a vorbit mult despre acest lucru (personal cred că a fost și psiholog și consilier de criză).

Mulți părinți se întreabă dacă copiii ar trebui să participe la o înmormântare. Te uiți la tabloul lui Konstantin Makovski „Înmormântarea copilului în sat” și te gândești: câți copii! Doamne, de ce stau acolo, de ce se uită la asta? Și de ce nu ar trebui să stea acolo, dacă adulții le-au explicat că nu trebuie să se teamă de moarte, că asta face parte din viață? Înainte, copiilor nu li se striga: „Of, pleacă, nu te uita!” La urma urmei, copilul simte: dacă este atât de respins, atunci se întâmplă ceva teribil. Și atunci chiar moartea unei broaște țestoase se poate transforma  pentru el într-o boală psihică.

Și în acele vremuri, nu era unde să ascunzi copiii: dacă cineva murea în sat, toată lumea venea să-și ia rămas bun. Este natural, când copiii sunt prezenți la slujba de înmormântare, plâng, învață să reacționeze la moarte,  învață să facă ceva constructiv pentru cei decedați, să se roage, să ajute la înmormântare. Iar părinții înșiși la fac rău copiilor, când încearcă să-i protejeze de emoțiile negative. Unii au început să mintă, „Tata a plecat într-o delegație”… Dar, în timp, copilul începe să se supere – în primul rând pe tata pentru că nu se mai întoarce, iar apoi pe mama, pentru că simte că ea nu i-a spus tot. Și atunci când i se spune adevărul… Am văzut familii unde copilul pur și simplu nu poate comunica cu mama din cauza unei astfel de minciuni.

Am fost uimit de o poveste: unei fetițe i-a murit tatăl, iar profesoara ei – o învățătoare bună, credincioasă – le-a spus copiilor să nu se apropie de ea pentru că și așa îi este foarte rău. Dar asta înseamnă traumatizarea copilului încă o dată! Este teribil când chiar și cei care au o educație pedagogică, oamenii credincioși nu înțeleg psihologia copilului.

Copiii nu sunt inferiori adulților [în trăiri], lumea lor interioară nu este mai puțin profundă. Desigur, în conversațiile cu ei, este necesar să se țină seama de aspectele legate de vârstă în percepția morții, dar nu trebuie ascunse  necazurile, dificultățile, încercările. Ei trebuie pregătiți pentru viață. În caz contrar, vor deveni adulți și nu vor ști cum să facă față pierderilor.

Ce înseamnă „să depășești durerea”?

Să depășești complet durerea înseamnă să transformi doliul negru într-o memorie luminoasă. După o operație, rămâne o cicatrice. Dacă este bine făcută, nu mai doare, nu deranjează, nu împiedică. Așa și aici: cicatricea rămâne, nu putem uita pierderea niciodată, dar o putem depăși nu cu durere, ci cu un sentiment de recunoștință față de Dumnezeu și față de cel care a murit, pentru că a făcut parte din viața noastră și cu speranța întâlnirii cu el în viața de apoi.

Donați pentru Cultura Vieții

Dacă apreciați eforturile noastre de a vă oferi conținut de calitate și inedit, vă rugăm să ne sprijiniți cu o donație, pentru găzduire și traducerile ocazionale.
Puteți dona cu cardul prin PayPal.
Dacă doriți să donați direct în contul bancar, vă rugăm să ne contactați. Mulțumim!

Personal Info

Donation Total: 10€

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here