Căsătoriți în fața lui Dumnezeu (de arhiepiscop Fulton J. Sheen)

284
0

Fragment din cartea Arhiepiscopului Fulton J. Sheen, „Three to Get Married”, Appleton-Century-Crofts, Inc., New York, Copyright 1951, FULTON J. SHEEN. Traducere și publicare cu acordul EWTN de Larisa Iftime.

Arhiepiscopul catolic Fulton John Sheen (1895-1979), profesor asociat de teologie la Universitatea din Louvain, este autorul a numeroase cărți. Cunoscut în toată lumea pentru activitatea sa de evanghelizare prin intermediul televiziunii, Fulton Sheen este considerat unul dintre cei mai mari vorbitori ai secolului al XX-lea. Fulton J. Sheen a folosit toate mijloacele de comunicare ale timpului său pentru a vorbi despre Dumnezeu oamenilor, a perceput în televiziunea din epoca sa posibilitatea de a atrage publicul, conștient de faptul că mesajul lansat poate ajunge astfel în cele patru colțuri ale lumii.

El a înțeles că modalitatea de a ajunge la oameni era de a le vorbi acolo unde erau, unde sunt. La 28 iunie 2012, Vaticanul a recunoscut oficial „virtuțile eroice” ale vieții lui Fulton J. Sheen – un pas important spre canonizarea acestuia.

Diferențele dintre sex și iubire

Iubirea stă în primul rând în voință, nu în emoții sau în glande. Voința este ca vocea; emoțiile sunt ca ecoul. Plăcerea asociată cu iubirea sau cu ceea ce se numește astăzi „sex”, este glazura de pe tort; scopul său este să ne facă să iubim tortul, să nu-l ignorăm. Cea mai mare iluzie a concubinilor este aceea de a crede că intensitatea atracției lor sexuale este garanția perpetuării iubirii lor. Din cauza eșecului de a distinge între glandular și spiritual – sau între sexul pe care îl avem în comun cu animalele și iubirea pe care o avem în comun cu Dumnezeu –, căsătoriile sunt uneori atât de pline de decepție. Unii oameni iubesc nu o persoană, ci experiența de a fi îndrăgostit. Prima situație este de neînlocuit; a doua nu este. De îndată ce glandele încetează să mai reacționeze cu forța lor primitivă, cuplurile care s-au identificat cu emoția și iubirea pretind că nu se mai iubesc unul pe altul. Dacă așa stau lucrurile, fiecare dintre ei nu l-a iubit niciodată pe celălalt în primul rând; ei iubeau doar faptul de a fi iubit de celălalt, care este cea mai înaltă formă de egocentrism. Căsătoria bazată doar pe pasiune sexuală durează numai atâta timp cât durează pasiunea animală. Pe parcursul a doi ani, atracția animală față de celălalt poate pieri, iar când se întâmplă asta, legea vine în ajutor, pentru a justifica divorțul cu cuvintele lipsite de sens „incompatibilitate” sau „tortură mintală”. Animalele nu au recurs niciodată la instanțele judecătorești, pentru că nu au voință de a iubi; dar omul, având rațiune, simte nevoia de a-și justifica comportamentul irațional atunci când greșește.

Există două motive pentru prioritatea sexului față de iubire într-o civilizație decadentă. Unul este declinul rațiunii. Când oamenii renunță la rațiune, recurg la imaginație. De aceea filmul și revistele se bucură de o asemenea popularitate. Din moment ce gândirea dispare, în prim plan vin dorințele neîngrădite. Din moment ce dorințele erotice și fizice se numără printre cele mai ușoare subiecte, pentru că nu necesită nici un efort și pentru că sunt ajutate cu putere de patimile trupului, sexul începe să devină atotimportant. Nu este un accident istoric faptul că o epocă a anti-intelectualismului și iraționalismului, cum este cea a noastră, este, de asemenea, o epocă a licenței carnale.

Cel de-al doilea factor este egoismul. Credința în Judecată Divină – și de aici, viața de apoi, raiul și iadul, ordinea morală – este din ce în ce mai respinsă, ego-ul devine din ce în ce mai ferm înscăunat ca sursă a propriei moralități. Fiecare persoană devine propriul său judecător. Cu această creștere a egoismului, cererile de auto-satisfacție devin din ce în ce mai imperioase, iar interesele comunității și drepturile celorlalți suscită tot mai puțin și mai puțin interes. Păcatul înseamnă egocentrism, iar iubirea înseamnă celălalt, înseamnă legătura. Păcatul înseamnă infidelitatea omului față de imaginea a ceea ce ar trebui să fie el în vocația sa eternă, ca fiu adoptat al lui Dumnezeu: imaginea pe care Dumnezeu o vede în El Însuși, când contemplă Cuvântul Său.

Există două extreme ce trebuie evitate în discutarea iubirii în căsătorite: una este refuzul de a recunoaște iubirea sexuală, cealaltă este acordarea de primordialitate atracției sexuale. Prima eroare a fost victoriană; a doua este freudiană. Pentru creștini, sexul este inseparabil de persoană, și a reduce o persoană la sexul său este la fel de prostesc ca și cum a-i reduce o persoană la plămânii sau la toracele său. Anumiți victorieni, în educația lor, negau practic sexul ca o funcție a personalității; anumiți sexofili ai timpurilor moderne neagă persoana și fac din sex un dumnezeu.  La animale, masculul este atras de femelă, dar o personalitate umană este atrasă de o altă personalitate umană. Atracția fiarei către fiară este fiziologică; atracția ființei umane către o altă ființă umană este fiziologică, psihologică și spirituală. Spiritul omenesc are o sete pentru infinit pe care patrupedele nu o au. Acest infinit este într-adevăr Dumnezeu. Dar omul poate perverti această sete, ceea ce animalul nu poate, pentru că nu are niciun concept despre infinit. Infidelitatea în căsătorie este, în principiu, o înlocuire a infinitului cu o succesiune de experiențe carnale finite. Falsa infinitate a succesiunii ia locul Infinitului Destinului, care este Dumnezeu. Fiara este promiscuă dintr-un motiv complet diferit de cel al omului. Plăcerea falsă dată de noi cuceriri pe tărâmul sexului este erzațul cuceririi Duhului în Sacrament! Sentimentul de goliciune, melancolie și frustrare este o consecință a eșecului de a găsi satisfacție infinită în ceea ce este carnal și limitat. Disperarea este hedonismul dezamăgit. Cele mai multe spirite deprimate sunt acelea care îl caută pe Dumnezeu într-un dumnezeu fals!

Dacă iubirea nu urcă, ea cade. Dacă, la fel ca o flacăra, nu arde în sus, spre soare, arde în jos pentru a distruge. Dacă sexul nu se înalță spre cer, coboară în iad. Nu există așa ceva – să-ți oferi trupul fără a-ți oferi și sufletul. Cei care cred că pot fi credincioși în suflet unii față de alții, dar necredincioși în trup, uită că cele două sunt inseparabile. Sexul izolat de personalitate nu există! Un braț care e viu și gesticulează în afara organismului viu este o imposibilitate. Omul nu are funcții organice izolate de sufletul său. E vorba despre implicarea întregii personalități. Nimic nu este mai psihosomatic decât unirea a două persoane într-un singur trup; nimic nu schimbă mai mult o minte, o voință, în mai bine sau în mai rău. Separarea sufletului de trup înseamnă moarte. Cei care separă sexul și spiritul fac repetiție pentru moarte. Bucuria pentru persoana celuilalt prin propria persoană înseamnă iubire. Plăcerea funcției animalice prin funcția altui animal înseamnă sex separat de iubire.

Sexul este unul din mijloacele pe care Dumnezeu le-a instituit pentru îmbogățirea personalității. Este un principiu fundamental al filozofiei care spune că nu există nimic în minte, care să nu fi fost mai înainte în simțuri. Toate cunoștințele noastre provin din trup. Avem un trup, Sf. Toma ne spune, din cauza slăbiciunii intelectului nostru. La fel cum îmbogățirea minții vine din trup și simțurile sale și îmbogățirea iubirii vine prin trup și prin sexul său. Așa cum se poate vedea un univers oglindit într-o lacrimă pe un obraz, tot așa se poate vedea oglindit în sex acea lume mai largă a iubirii. Iubirea în căsătoria monogamă include sexul; însă sexul, în utilizarea contemporană a termenului, nu implică nici căsătoria, nici monogamia.

Fiecare femeie își dă instinctiv seama de diferența dintre cele două lucruri, dar bărbatul ajunge să o înțeleagă mai lent, prin rațiune și rugăciune. Bărbatul este condus de plăcere; femeia de sensul de plăcere. Ea vede plăcerea mai mult ca pe un mijloc pentru un scop, și anume, prelungirea iubirii atât în ​​sine cât și pentru copilul ei. Ca Fecioara Maria la Bunăvestire, ea acceptă iubirea care i se prezintă de altul. La Maria, ea a venit direct de la Dumnezeu, printr-un înger; în căsătorie, iubirea vine indirect de la Dumnezeu, prin om. Dar în ambele exemple, există o acceptare, o dăruire, o poruncă: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1:38). Femeia păgână, care nu a gândit conștient la Dumnezeu este de fapt jumătate femeie și jumătate vis; femeia care vede iubirea ca o reflectare a Trinității este jumătate femeie și jumătate Spirit și așteaptă lucrarea creatoare a lui Dumnezeu în trupul ei. Răbdarea devine astfel legată de acceptarea ei. Femeia acceptă exigențele iubirii, așa cum fermierul acceptă exigențele naturii și, după însămânțare, așteaptă recolta toamnei.

Dar când sexul este separat de iubire, există sentimentul că unul a fost oprit în vestibulul castelului plăcerii; că inimii i-a fost refuzat orașul, după ce a trecut podul. Tristeţea și melancolia rezultă dintr-o astfel de frustrare a destinului, pentru că așa este natura omului, să fie trist atunci când este scos în afara sinelui; sau când este exteriorizat fără a se apropia de scopul său. Corelația dintre instabilitatea mentală și viziunea animalică asupra sexului este mult mai mare decât își închipuie unii. Fericirea se află în interiorul spiritului, și anume în dezvoltarea personalității în raport cu un destin ceresc. Cel care nu are nici un scop în viață este nefericit; cel care își exteriorizează viața și este dominat sau subjugat de ceea ce este în afara lui sau își consumă energia pentru exterior fără să-i înțeleagă misterul, este nefericit până în starea de melancolie.

Există sentimentul de a-ți fi foame după ce ai mâncat sau de a avea dezgust față de alimente, pentru că ele nu hrănesc trupul, în cazul unei persoane, sau a unui alt organism, în cazul căsătoriei. În femeie, această tristețe se datorează umilinței de a-și da seama că acolo unde căsătoria este doar sex, rolul ei ar putea fi îndeplinit de orice altă femeie; nu există nimic personal, incomunicabil și prin urmare nimic demn. Chemată de natura ei plantată de Dumnezeu să fie introdusă în misterele vieții, care au izvorul lor în Dumnezeu, ea este condamnată să rămână în prag, ca un instrument oarecare sau doar ca un instrument de plăcere, și nu ca un însoțitor al iubirii. Două sticle care sunt goale nu se pot umple una pe cealaltă. Trebuie să existe un izvor de apă dincolo de ele ca să existe comuniunea uneia cu cealaltă. Este nevoie de Dumnezeu în iubire.

Fiecare persoană este ceea ce iubește. Iubirea devine asemănătoare cu ceea ce iubește omul. Dacă iubește cerul, devine ceresc; dacă iubește trupul ca pe un zeu, devine coruptibil. Tipul de nemurire pe care-l avem depinde de tipul de iubire pe care îl avem. Dacă privim lucrurile negativ, cel care vă spune ce nu iubește, de asemenea, spune ce este el. „Amor pondus meum: Iubirea este gravitația mea”, a spus Sf. Augustin. Această conversie lentă a unui subiect într-un obiect, a unui amant în iubit, a mizeriei în aurul său, a sfântului în Dumnezeul său, dezvăluie importanța iubirii lucrurilor potrivite. Cu cât mai nobilă ne este iubirea noastră, cu atât mai nobil este caracterul nostru. A iubi ceea ce este sub demnitatea omului, este degradare;  a iubi ceea ce este omul de dragul omului, este mediocritate; a iubi omul de dragul Divinului te îmbogățește; a iubi Divinul de dragul Divinului este sfințenie.

Iubirea este trinitate; sexul este dualitate. Dar există multe alte diferențe între cele două noțiuni. Sexul raționalizează; iubirea, nu. Sexul trebuie să se justifice pe sine, cu Rapoartele Kinsey, cu expresii ca „Dar Freud ne-a spus…” sau „Nimeni nu mai crede în asta astăzi”. Iubirea nu are nevoie de motive. Sexul îi cere științei să-l apere. Iubirea niciodată nu întreabă „De ce?” Ea spune „Te iubesc”. Iubirea își este sieși propriul motiv. „Dumnezeu este iubire”. Satan întreabă „De ce?”  despre iubirea lui Dumnezeu în Grădina Raiului. Fiecare raționalizare este artificială și nu dezvăluie niciodată motivul real. Cel care încalcă Legea Divină și se găsește în afara Trupului Mistic al lui Cristos într-o altă căsătorie, se va justifica deseori, spunând: „Nu am putut accepta doctrina transubstanțierii”. Ceea ce vrea să spună este că nu mai poate accepta Porunca Să nu fii desfrânat. Milton a scris un rezumat și, aparent, un tratat filozofic asupra „Doctrinei și disciplinei divorțului”, în care justifica divorțul pe motivul incompatibilității.

Dar motivul real nu a fost acela despre care a scris în carte; motivul s-a dezvăluit în faptul că el voia să se căsătorească cu altcineva în timp ce soția lui trăia. Ceea ce este important nu este ceea ce spun oamenii, ci de ce spun ei ceea ce spun. Prea mulți presupun că motivul pentru care oamenii nu vin la Dumnezeu este pentru că ei sunt ignoranți;  este în  general mai adevărat că motivul pentru care oamenii nu vin la Dumnezeu este din cauza comportamentului lor. Domnul nostru a spus: „Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face [fapte] rele urăște lumina și nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele” (Ioan, 3:19, 20). Nu întotdeauna îndoiala e cea care trebuie depășită, ci obiceiurile rele.

Din alt punct de vedere, sexul caută partea; iubirea – întregul. Sexul este biologic și fiziologic și are zonele sale definite de satisfacţie. Iubirea, dimpotrivă, le include pe toate acestea, dar este îndreptată către întregul persoanei iubite, adică o creatură compusă din corp și suflet și făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iubirea caută ceasul și scopul lui; sexul se concentrează pe arc și uită misiunea sa de a ține ritmul. Sexul elimină de la o persoană iubită tot ceea ce nu se poate adapta la libidoul său carnal. Cei care dau prioritate sexului din acest motiv sunt anti-religioși. Iubirea, cu toate acestea, nu se concentrează pe o funcție, ci pe personalitate. Un organ nu include personalitatea, dar personalitatea include organul, care este un alt mod de repetare a temei: iubirea include sexul, dar sexul nu include iubirea.

Iubirea se concentrează asupra obiectului; sexul se concentrează asupra subiectului. Iubirea este îndreptată către altcineva, de dragul perfecţiunii celuilalt; sexul este îndreptat spre sine, de dragul auto-satisfacerii. Sexul lingușește obiectul nu pentru că merită lăudat în sine, dar mai degrabă ca o solicitare. Știe cum să-și facă prieteni și să influențeze oamenii. Cele mai multe minți sănătoase resimt lingușirea pentru că văd egoismul în spatele ecranului altruismului. Ego-ul în sex pledează că iubește alter ego-ul, dar ceea ce iubește într-adevăr este posibilitatea propriei sale plăceri în celălalt ego. Cealaltă persoană este necesară pentru întoarcerea egoistului asupra lui. Egoistul se află în mod constant înconjurat de ne-ființă, de lipsa de scop, de lipsa de sens; are sentimentul că e exploatat. Refuzând să fie legat de orice altceva, el vede în curând că nimic nu este pentru el: întreaga lume este împotriva lui! Dar iubirea, care accentuează obiectul, se află într-o continuă extindere a relației. Iubirea este atât de puternică încât depășește îngustimea prin devotament și uitare de sine.

În istorie, singurele cauze care mor sunt acelea pentru care oamenii refuză să moară. Cu cât iubirea crește mai mult, cu atât ochii ei se deschid la nevoile altora, la mizeria oamenilor și la compasiune. Remedierea tuturor suferințelor creierului modern se află în extinderea inimii prin iubire, care uită de sine ca subiect și începe să iubească aproapele ca obiect. Dar cel care trăiește pentru el însuși va descoperi în cele din urmă că natura, semenul său și Dumnezeu îi sunt toți împotrivă. Așa-numitul „complex al persecuției” este rezultatul egoismului. Lumea toată pare împotriva celui care vrea totul pentru sine însuși.

Sexul este mișcat de dorința de a umple un moment între a avea și a nu avea. Este ca o experiență în care te uiți la un apus de soare sau îți răsucești degetele ca să treacă timpul. Se odihnește după o experiență, deoarece s-a săturat pentru moment, și apoi așteaptă reapariția unei noi pofte sau pasiuni care să fie satisfăcută pe un obiect complet diferit. Iubirea se încruntă asupra acestei noțiuni, pentru că vede în asta nimic altceva decât uciderea obiectelor iubite de dragul auto-satisfacției. Sexul va da păsărilor zbor, dar nu cuiburi; inimilor le va da emoții, dar nu și o casă; va arunca întreaga lume într-o călătorie în larg, dar fără să-i ofere vreun port. În loc de a urmări un infinit care este fix, înlocuiește falsul infinit al satisfacției pe care nu o găsește niciodată. Infinitul devine apoi nu posesia iubirii, ci căutarea stearpă a iubirii, care este baza atâtor de multe psihoze și nevroze. Infinitul devine apoi agitație, un carusel al inimii care se rotește în gol.

Iubirea adevărată, dimpotrivă, recunoaște nevoia, setea, pasiunea, pofta, dar admite și o satisfacție constantă prin aderarea la o valoare care transcende timpul și spațiul. Iubirea se unește cu ființa și devine astfel perfectă; sexul se unește ne-ființa și astfel devine iritare și anxietate. În iubire, sărăcia devine integrată în bogăție; necesitatea, în împlinire; tânjirea devine bucurie; urmărirea, prindere. Dar sexul nu are bucuria oferirii. Lupul nu oferă nimic când ucide mielul. Bucuria jertfei lipsește, pentru că egoistul, prin însăși natura sa, caută infatuarea. Iubirea oferă ca să primească. Sexul primește astfel încât să nu ofere. Iubirea înseamnă contactul unui suflet cu altul, de dragul perfecțiunii; sexul este contactul trupului cu altul de dragul sublimării.

Un corp se poate epuiza, dar nu se poate hrăni singur. Dacă omul ar avea nevoie doar de hrană, el ar putea să devoreze iubirea la fel cum devorează mâncarea. Dar având un Spirit care are nevoie de Iubirea Divină ca forță unificatoare, el nu poate fi niciodată satisfăcut de faptul că devoră iubirea altei persoane. Un cartof are o natură; un om este o persoană. Primul poate fi distrus ca scop în sine; omul, nu. Sexul transformă omul într-o legumă și reduce persoana la animal. Sexul flămânzește acolo unde satisface cel mai mult, pentru că persoana are nevoie de persoană, și o persoană este o persoană numai atunci când e văzută după chipul lui Dumnezeu.

Donați pentru Cultura Vieții

Dacă apreciați eforturile noastre de a vă oferi conținut de calitate și inedit, vă rugăm să ne sprijiniți cu o donație, pentru găzduire și traducerile ocazionale.
Puteți dona cu cardul, prin PayPal. Mulțumim!

Personal Info

Donation Total: 10€

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here