De ce urăsc conservatorii războiul? (de William S. Lind)

481

William S. Lind (71 de ani) este un autor conservator american. Absolvent al Universității Princeton, unde a obținut un doctorat în istorie.

Adevărații conservatori urăsc războiul.

Unul din aspectele mai stranii ale politicii de azi este prezumția că dacă ești împotriva războiului ești de stânga, iar dacă ești conservator ești „pentru război.” Precum asocierea conservatorismului (american, n.tr.) culorii roșii și liberalismului culorii albastru, și aceasta este o inversare a practicii istorice.

Opoziția față de intrarea Americii în ambele Războaie Mondiale a fost în principal condusă de conservatori. Senatorul Robert A. Taft, port-stindardul conservatorismului post-război, se opunea participării la oricare război altul decât cel de apărare a teritoriului SUA. Chiar și Bismarck, după ce a câștigat trei războaie și a unificat Germania, era îndârjit contra războiului. El a descris odată „războiul preventiv”, precum cel pe care azi America este presată să îl poarte contra Iranului, drept „a te sinucide de frică să nu fii ucis.”

Atitudinea anti-război a conservatorilor provine din rădăcinile conservatorismului, din credințele și obiectivele fundamentale ale acestuia. Conservatorismul caută, mai presus de orice, continuitatea socială și culturală pe care nimic nu o pune în pericol mai mult decât războiul.

În secolul XX, războiul a adus revoluțiile sociale și culturale în SUA, inclusiv o mișcare amplă a femeilor care ieșeau din case pentru a intra în câmpul muncii. Reformatorii secolului precedent trudiseră cu succes pentru a face posibil ca femeile (și copiii) să lase în urmă morile și să-și devoteze viețile familiei și căminului, susținute de un bărbat care câștiga agoniseala necesară. Victorienii considerau, pe bună dreptate, casa mai importantă decât slujba. Îndatoririle unui bărbat în lumea afacerilor erau o povară pe care el trebuia să o poarte pentru binele familiei, nu ceva ce femeile trebuia să privească cu invidie.

Această perioadă fericită a fost răsturnată în ambele războaie mondiale, pe măsură ce bărbații au fost înrolați cu milioanele iar producția de război a crescut exponențial cu ajutorul femeilor. Rezultatul a fost slăbirea familiei, instituția cea mai responsabilă pentru transmiterea valorilor culturale generației viitoare.

Amenințarea pe care războiul a pus-o în calea obiceiurilor a fost exacerbată de una din caracteristicile sale cele mai importante: rezultatul războiului este întotdeauna impredictibil. Puține țări merg la război ca să piardă – dar arareori războaiele sunt câștigate de ambele tabere. Efectele înfrângerii militare asupra ordinii sociale pot conduce la revoluții.

Intrarea Rusiei în Primul Război Mondial ne-a dat bolșevismul; înfrângerea Germaniei a făcut posibilă ascensiunea lui Hitler. Dacă un conflict este suficient de costisitor, ordinea socială a învingătorilor poate suferi aproape la fel de mult ca cea din țara celor înfrânți. Nu doar că Imperiul Britanic a pierit în noroaiele din Flandra, dar Britania post-război s-a dovedit total diferită de Britania edwardiană.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Pe scurt, conservatorilor le repugnă lipsa de predictibilitate și știu că cheltuielile vaste ale statului aduc datorii care pot destabiliza o societate – și nicio altă activitate a statului nu este mai costisitoare decât războiul. Aventura americană din Irak, provocată într-o proporție importantă de goana după petrol, a costat deja peste un trilion de dolari, cu un alt trilion în perspectivă de a fi cheltuit pentru veterani. Chiar și pe timp de pace, costurile unei armate de mari proporții pot îngenunchea o țară, așa cum s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică.

Dacă privim dincolo de dolari, franci, mărci sau lire sterline, nota de plată a războiului crește continuu. După Primul Război Mondial, pe străzile Parisului nu mai erau de găsit bărbați tineri. Așa cum nota un observator britanic, lista victimelor germane din primele bătălii arăta ca Almanahul de Gotha, în care erau catalogate familiile nobiliare. Mai înfricoșător pentru conservatori, războaiele majore pot distruge cu totul încrederea unei civilizații în ea însăși. Se prea poate ca ultima șansă a civilizației europene de a supraviețui să fi fost o victorie germană pe Marna, în 1914.

Unicul câștig al războiului e de natură să-i preocupe pe conservatori la fel de mult ca și înfrângerea: expansiunea puterii statului. Argumentul „necesității în vreme de război” nivelează brutal orice verificări, libertăți civile și constrângeri tradiționale asupra autorității guvernului. În secolul XX, progresismul american a știut că pot crea guvernul puternic, centralizant pe care îl sperau doar prin război. Ei, Stânga, au instrumentat intrarea Americii în Primul Război Mondial. Aproape un secol mai târziu, 11 Septembrie le-a dat centraliștilor din administrația neoconservatoare Bush acoperirea pe care o căutau sub forma legii „Patriot Act,” care i-a făcut pe cei mai mulți dintre patrioții americani să reconsidere meritele Regelui George [1]. Așa cum nimic nu contribuie mai mult la datoria publică a unui stat decât războiul, tot așa nimic nu îi crește mai mult puterea acestuia. Iar conservatorii le detestă pe amândouă.

Când Edmund Burke, privit în general ca părintele conservatorismului în secolul XVIII, a fost confruntat în Parlament cu propunerea de a fi declarat război pentru ca râul Scheldt din Olanda aflată pe atunci sub dominație austriacă va rămâne închis circulației pentru ca portul Antwerp să nu concureze Londra, răspunsul lui a fost „Război pentru Scheldt? Un război pentru o oală de noapte!” O reacție cu adevărat conservatoare.

Adevărații conservatori urăsc războiul. Dacă azi sună la fel de ciudat ca și a te gândi la culoarea albastru ca definitorie pentru conservatori [2], putem să mulțumim unei bande de (ex?)-troțkiști care ne-au furat numele [3] și complexului parlamentar-militaro-industrial care a cumpărat și Dreapta și Stânga deopotrivă. Dacă istoria este mentorul nostru, și de obicei este, prețul plătit pentru dragostea de militărie a dreptei naționaliste este probabil să fie mai mare decât ne-am putea imagina vreodată.

Notele traducătorului

[1]. George al III-lea al Marii Britanii, sub domnia căruia a avut loc Războiul de Independență din coloniile americane.
[2]. Roșul este culoarea partidului Republican din SUA, conservator.
[3]. Aluzie la neo-conservatori care provin din grupuri de extrema stângă de extracție troțkistă.

Traducere și adaptare după The American Conservative


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here