Am fost părinți (de Nathanael Blake )

530

Nathanael Blake are un doctorat în Științe Politice și este senior contributor la publicația americană The Federalist.

„Bebelușul nostru a murit sau e pe moarte”

Soția mea a știut asta înainte să-i explic ce-a spus doctorul. A știut înainte ca doctorul să înceapă să vorbească, dar a sperat că nu se va întâmpla – că analizele de sânge erau greșite când arătau că nivelul hormonilor stagna în loc să crească rapid; că ecografia care nu înregistra vreo bătaie a inimii era greșită; că bebelușul nostru avea să fie bine. Așa că m-a întrebat ce însemna asta când ascultam amândoi explicațiile clinice ale medicului. Dar deja știam amândoi; am știut din clipa în care ecografia n-a evidențiat bătăile inimii. N-aveam să ne vedem niciodată bebelușul în viață.

După consultație, am ieșit pe o ușă laterală ca să nu mai trecem prin camera de așteptare plină cu paciente ale căror sarcini progresau în mod evident. Ne-am dus acasă și am plâns.

Vestea a venit luni; avortul spontan s-a produs de sâmbătă până duminică. Durerea fizică în cazul unui avort spontan variază de la caz la caz. De data asta, durerea a fost extremă, contracțiile atroce au durat ore întregi. Erau durerile facerii, dar răsplata lor nu a fost o nouă viață, doar moartea. Soacra mea a venit la noi acasă și a fost la înălțime ca asistentă și ca mamă; fără ea, probabil că am fi ajuns la urgență. Recuperarea fizică a durat câteva săptămâni. Recuperarea psihică… cine știe?

Nu ne așteptaserăm la asta. Durase ani de zile să ne obișnuim cu aparenta infertilitate – mai întâi cu tratamentele și cu diagnosticele (mai exact cu lipsa lor; nu am avut parte nici de explicații, nici de sarcină), apoi cu acceptarea ei. Ne gândeam din ce în ce mai serios la varianta adopției și ne pregăteam să urmăm cursurile necesare pentru obținerea aprobării din partea autorității pentru adopții. Am început să citim cartea lui Russell Moore Adoptat pentru viață ca să ne pregătim mental și spiritual pentru adopție. Ne doream copii, dar știam că trebuie să tratăm adopția ca atare, nu ca pe un înlocuitor de mâna a doua pentru copiii pe care nu-i puteam avea. Credeam că am ajuns în acel punct, și aveam și situația materială care ne permitea să asigurăm îngrijire și stabilitate unui copil. Era timpul să începem procedura complicată a adopției.

Și deodată ne-am trezit cu un bebeluș în uter. La început n-am crezut. Am așteptat puțin până să facem un test de sarcină, și apoi am încercat patru teste de la trei mărci diferite. Toate au fost pozitive. Părea imposibil, era răspunsul la rugăciunile la care deja renunțaserăm.

Eram într-o stare euforică. Eram fascinați de detaliile dezvoltării embrionare și discutam cu însuflețire despre pregătirile pe care trebuia să le facem. Ne gândeam la nume, la nași, la aranjarea camerei, garderobă, călătorii, programul de lucru și multe altele. Vorbeam despre bucuriile pe care urma să le trăim alături de copilul nostru, cum ar fi jucăriile Lego sau literatura. Eu speram să-l învăț să joace fotbal de la o vârstă cât mai fragedă (dacă e suficient de mare ca să meargă, atunci poate și să dea cu piciorul în minge) și mă întrebam de la ce vârstă începe un copil să cânte la chitara bass. Ne făceam planuri și aveam visuri legate de viitorul copilului. Apoi viitorul acela s-a năruit. Nu mai aveam nimic de făcut pentru copilul nostru sau împreună cu el. Nu-i mai puteam oferi nimic, nici haine drăguțe de bebeluș, nici bunuri drept moștenire, doar un nume și o înmormântare.

Copilul nostru se numește Michael Francis.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Am făcut o slujbă religioasă și am îngropat rămășițele micuțe într-un cimitir din apropiere care a alocat un spațiu pentru mormânt în grădina crematoriului. A fost o slujbă restrânsă, unii oameni au aflat că așteptam un copil abia când i-am invitat la înmormântare. Dar nu am vrut să ne ascundem durerea și să suferim singuri. Susținerea din partea familiei, a prietenilor, a pastorilor și a celor din congregația noastră ne-a ajutat să suportăm durerea.

Bunătatea lor a fost de neprețuit, dar cultura noastră nu reușește să se preocupe de cei care și-au pierdut copiii în urma unor avorturi spontane. O parte din asta provine din jena de a oferi consolare în momente în care niciun cuvânt sau gest nu par potrivite (din experiența noastră, simple condoleanțe sau flori oferite în dar au fost mult mai bune decât încercări de explicații teologice sau minimalizarea pierderii; soția mea a apreciat și cărțile primite în dar: Loved Baby și Grace Like Scarlett). Dar o altă parte a greutății de a-i consola pe cei care și-au pierdut copilul înainte de naștere este rezultatul modului confuz în care cultura noastră se raportează la acest tip de suferință. Această jenă nu provine din necunoașterea dezvoltării vieții umane în uter – progresul științific ne oferă o înțelegere completă asupra dezvoltării umane din punct de vedere biologic chiar înainte ca nașterea să aibă loc, precum și o capacitate remarcabilă de a observa și documenta viața în pântece. A devenit deja normal să publicăm fotografii și clipuri video de la ecografii.

Dificultatea constă în faptul că cultura noastră acceptă și regimul juridic al avortului la cerere. Un chirurg poate opera bebelușul înainte de naștere, un avortor îl poate ucide. Femeile însărcinate sunt avertizate cu privire la riscurile fumatului și consumului de alcool asupra sănătății copilului, dar pot și să angajeze pe cineva care să ucidă acel copil. În presă apar frecvent povești înduioșătoare despre persoane cu dizabilități, dar cei ale căror dizabilități sunt detectate in utero sunt deseori eliminați. Viața care este sărbătorită prin poze de la ecografii pe rețelele sociale este în același timp dispensabilă din punct de vedere legal.

Spectrul avortului a planat deasupra noastră în zilele dintre diagnostic și avortul spontan. Broșurile medicale pe care le-am primit după ecografie nu menționau avortul, nici măcar vreun eufemism echivalent, dar știam la ce folosesc în mod normal procedurile de golire a uterului. Citind despre intervențiile medicale folosite pentru eliminarea rămășițelor după un avort spontan incomplet am devenit sensibili la violența cu care aceste metode sunt folosite pentru a ucide ființe umane în curs de dezvoltare.

Din punct de vedere cultural și juridic, viețile celor care urmează să se nască sunt considerate ca având valoare numai în măsura în care sunt dorite de către adulți. Ca să fim fideli ethosului american legat de avort, ar trebui ca durerea cauzată de un avort spontan să se limiteze la durerea față de pierderea a ceva dorit; suferința e pentru năruirea unui vis, nu pentru pierderea unei vieți.

Dar noi nu deplângeam, în spiritul culturii noastre, pierderea unei „vieți potențiale”. Cred că nici adepții avortului legal nu aderă la această idee atunci când suferă angoasa unui avort spontan. Speranța pentru o viață potențială e ceea ce aveam când visam și ne rugam pentru un copil; speranța pentru posibilitatea unei vieți existente e ceea ce am avut în timpul sarcinii. Când sarcina s-a încheiat, am suferit pentru pierderea unei vieți, a unei persoane umane de neînlocuit, a cărei compoziție genetică deosebită nu se va mai repeta niciodată. Din păcate, acea unicitate a inclus, cel mai probabil, și un defect genetic fatal. Dar chiar dacă acel defect a pus capăt unei vieți, el nu a șters-o cu totul.

Am fost părinți, indiferent dacă cultura noastră și sistemul nostru juridic respectă sau nu viața umană în stadiile ei timpurii de dezvoltare. „Aveți copii?” era o întrebare de care ne jenam de-a lungul anilor în care nu am putut avea copii; acum este cu atât mai jenantă. Ar fi cam mult să-i împărtășim unui străin tot adevărul în cadrul unei conversații politicoase, dar un simplu „nu” pare acum nepotrivit și neadevărat. Am avut un copil, care a murit.

Copilul nostru nu mai trăiește pe acest pământ, dar suntem creștini și credem în speranța învierii. Creștinismul nu are pretenția de a elimina suferința din această viață, ci promite o viață înnoită, veșnică. În această lume căzută suntem concepuți să murim și ne naștem ca să suferim. Dar Domnul nostru a venit în lumea aceasta ca să împărtășească din suferința ei, să o izbăvească și să o aducă mai aproape de El.

Creștinismul nu oferă doar nemurire spirituală; el ne asigură și de învierea trupească. Pentru mine, asta e mai greu de crezut, dar e unul dintre fundamentele credinței creștine. Încă din primele sale zile, Biserica a vestit învierea fizică a lui Hristos și speranța că și noi vom învia la fel. Nu ni se promite Paradisul ca o stare de fericire imaterială, ci Împărăția lui Dumnezeu într-un nou cer și pe un nou pământ. Universul fizic se va reînnoi în slavă, laolaltă cu copiii lui Dumnezeu.

De aceea e ironic că unii teologi creștini, în special în tradiția romano-catolică se luptă cu implicațiile avorturilor spontane și ale morții bebelușilor, întrebându-se ce loc ar avea în Rai cei care nu au apucat să atingă conștiința rațională. Speculațiile teologice asupra noțiunii de Limbo de-a lungul istoriei reprezintă un exemplu în acest sens. Dar aceste teorii tind să neglijeze natura Împărăției lui Dumnezeu.

Cum spunea și teologul și filosoful moral Germain Grisez, scopul final al ființelor umane nu este doar Dumnezeu, ci și Împărăția lui Dumnezeu, acolo unde multe dintre bunurile acestei vieți fizice se vor reînnoi. Aceasta sugerează un posibil răspuns la întrebările noastre despre ce se întâmplă cu cei care au murit în urma avortului spontan. Poate că Împărăția lui Dumnezeu începe cu învierea și glorificarea acelor copii ale căror trupuri au fost frânte înainte de naștere.

Am fost părinți și cred că, prin harul lui Dumnezeu, vom rămâne așa.

Et expécto resurrectiónem mortuórum, et vitam ventúri sǽculi. Amen.

Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie, Amin.

Traducere și adaptare după The Public Discourse


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here