De ce să aduci copii în această lume întunecată? (de Haley Stewart)

518

Haley Stewart este soția unui apicultor, mamă a patru copii, conferențiar și autor de cărți (The Grace of Enough: Pursuing Less and Living More in a Throwaway Culture). Blogul său poate fi citit la adresa Carrots for Michaelmas.

Fiecare copil este speranță întrupată. Poate că cel mai curajos protest într-o lume întunecată este să alungăm întunericul prin lumina unei vieți noi.

Un preot înțelept mi-a spus cândva că, în aceste vremuri, a avea copii pare un act de nebunie. Pare prostesc și nebunesc să aduci o nouă viață într-o lume atât de întunecată de suferință, rău și nedreptate. Cu toate acestea, mi-a explicat, tocmai acest tip de nebunie este construit pe nădejdea Evangheliei, care sfidează această lume. Fără să credem că Dumnezeu nu ne-a abandonat, cum ar putea cineva să justifice că are copii?

Judecând după existența BirthStrike, o mișcare în ascensiune a femeilor care aleg să nu aibă copii ca o modalitate de a protesta împotriva crizei climatice, mulți nu pot aduce asemenea justificare.

Când am auzit despre decizia fondatorului BirthStrikeBlythe Pepino, de a nu procrea, în ciuda dorinței sale de a fi mamă, nu i-am găsit de neînțeles temerea față de un dezastru climatic. Sunt un milenial (persoană născută în jurul anilor 2000, n.tr.) Viața copiilor mei va fi afectată de criza climatică. Ca mamă a patru copii mici, aș minți dacă nu aș recunoaște că această realitate îmi provoacă o teamă semnificativă atunci când privesc către viitorul lor. Găsesc dovezile care indică o catastrofă climatică credibile, dar și urgente în nevoia unui răspuns radical. Întrebarea dacă există sau nu consens științific cu privire la problemele de mediu depășește scopul acestui scurt eseu.

În schimb, vreau să explic de ce – deși simpatizez cu temerile celor de la BirthStrikers – cred că forma lor de protest este profund greșită. Deși nu își dau seama, mișcarea lor dezvăluie adâncurile disperării pe care cultura noastră le atinge. Începem să îmbrățișăm ideea sinuciderii rasei umane. Dacă o criză a mediului va face ca omenirea să sufere, este mai bine să accepți lumea sumbră și muribundă din filmul Children of Men decât să aduci mai mulți copii în ea.

Dar noi, creștinii, suntem chemați la ceva mai mult de atât. Răspunsul nostru la acest dezastru nu trebuie să însemne abandonul în disperare sau căderea în capcana utilitaristă a cântăririi fiecărei alegeri pe un cântar plăcere versus suferință. Ci trebuie să dăm mărturie despre inerenta bunătate a existenței umane, care transcende astfel de rele. Trebuie să dăm un răspuns creștin, plin de speranță, la întrebarea dacă vom aduce sau nu o nouă viață într-o lume care se prăbușește.

 

Speranță – răspunsul creștin la suferință

Nașterea unui copil a fost întotdeauna un act îndrăzneț. De-a lungul istoriei umane, au existat întotdeauna suferințe, dezastre și crize în curs – sau, așa cum a spus Isus, „războaie și zvonuri de războaie” (Matei 24,6).

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Cu toate acestea, în ultimii o sută de ani, umanitatea s-a confruntat pentru prima dată nu doar cu o mare suferință, ci și cu posibilitatea distrugerii complete. Amenințarea războiului nuclear (care uneori nu a fost doar o posibilitate îndepărtată, ci un pericol imediat), iar acum catastrofa climatică înseamnă că, deși suferința l-a însoțit mereu pe om, scala amenințării s-a schimbat. Astfel, să respingi anxietățile BirthStrikers pe motiv că au existat întotdeauna motive să nu faci copii nu este un răspuns suficient. Răspunsul unui creștin la o potențială suferință – indiferent dacă este vorba de o boală, căderea Imperiului Roman sau o criză ecologică globală – nu poate fi unul banal.

De fapt, răspunsul care ne-a fost transmis din tradiția creștină este profund și bogat, dar nu ușor de înțeles. Trebuie să privim spre complicata și adesea neînțeleasa virtute a speranței.

Dintre cele trei virtuți teologice, consider că speranța este cea mai dificil de definit, mai ales că este adesea înfățișată greșit ca o atitudine senină de optimism. Nimic mai puțin adevărat. Speranța este legată în mod intim de virtutea credinței. Așa cum subliniază Papa Benedict al XVI-lea în enciclica Spe Salvi, în multe pasaje biblice „credința” și „speranța” sunt aproape interșanjabile.

Speranța admite că noi, ca persoane, și marea aventură a răscumpărării de către Dumnezeu a lumii suntem, ambele, niște „lucrări în curs”. Speranța se naște din realitatea că suntem pelerini aflați „pe drum”, așa cum nota filosoful catolic de secol XX Josef Pieper. Virtutea este cea care recunoaște că ne aflăm pe drum spre destinația noastră, că nu am ajuns încă. Trăim în acel „încă nu”, cu speranța împlinirii a ceea ce Dumnezeu ne-a promis. Pieper explică și că natura proprie omului trebuie să fie creată din nimic și totuși să se îndrepte către existență.

 

Disperare și prezumție

Mișcarea către nimic, o descriere adecvată a nihilismului suicid practicat de BirthStrike este o reprezentare a păcatului disperării. Totuși, disperarea nu este singura cale de a rata esența virtuții speranței. Adevărata speranță creștină nu înseamnă doar găsirea unei „căptușeli de argint”. Nu se găsește în refuzul de a accepta realitatea sau în băgarea capului în nisip în fața dezastrelor. O astfel de atitudine este prezumție, este ceea ce Sfântul Augustin numește „perversa securitas”. Sau, după cum explică Pieper în tratatul său Despre speranță, prezumția este atunci când „dorința de siguranță a omului este atât de exagerată încât depășește limitele realității”. În calitatea noastră de creștini, nu putem ignora dovezile rezonabile ale iminenței unui dezastru doar pentru că nu dorim să îl înfruntăm. Nu putem numi „speranța” amăgirile noastre.

Imaginează-ți personajele lui J.R.R. Tolkien, Samwise și Frodo, neglijându-și misiunea de a lua inelul puterii pentru a-l distruge în focul de pe Muntele Osândei și în schimb rămânând în Comitat. „La urma urmei, Sauron este atât de departe”, ar spune ei. „Cu siguranță nimic rău nu ni se poate întâmpla aici.” Asta nu ar fi speranță, ci nebunie. În schimb, speranța este virtutea care le-a dat curajul de a-și duce la îndeplinire misiunea – care foarte bine s-ar fi putut încheia cu moarte și dezastru – atunci când situația era cruntă.

Spre deosebire de disperare și prezumție, speranța nu este paralizantă. Dimpotrivă, ea ne propulsează pe drumul spre destinația noastră. După cum subliniază Papa Benedict al XVI-lea, virtutea este cea care ne dă „curajul de a acționa și de a persevera”. În calitate de creștini, suntem chemați la o speranță autentică în cele nevăzute; suntem chemați la credință. Această adevărată speranță, când totul pare întunecat, este exemplificată de titanii credinței din Vechiul Testament. Figuri precum Noe, Avram, Sara, Iosif și Moise au avut credință în Dumnezeu atât de mare încât a fost suficient de puternică pentru a închide „gurile leilor”. Ei și-au urmat chemarea de a participa la răscumpărarea lumii. Au urmat-o, chiar și când nu era clar cum va salva Dumnezeu pe poporul Său. Nu au căzut nici în deznădejde, nici în amăgire. În schimb, credința lor este cea care i-a dus către o speranță vie.

 

Dragoste și reponsabilitate

Dacă nu acceptăm realitatea lui Hristos cel răstignit și înviat, cum putem naviga într-o lume a suferinței? Fără a crede că Iubirea „mișcă soarele și celelalte stele”, așa cum a spus Dante, suntem condamnați să existăm la bunul plac al vânturilor haosului.

Trebuie să avem încredere că, așa cum explică Papa Benedict al XVI-lea, „Viața nu este un simplu produs al legilor și al întâmplătorului materiei, ci în orice și în același timp mai presus de orice există o voință personală, există un Duh care în Isus s-a revelat ca iubire.” Într-adevăr, singurul mod prin care putem avea curajul de a aduce copiii în această lume dezastrelor ecologice, a crizei opioidelor, a avortului, a crimelor și abuzurilor sexuale este să credem că noi și copiii noștri nu vom fi niciodată abandonați de Dumnezeu, indiferent de ce și cum am putea (și vom) îndura.

Încrederea că nu suntem abandonați de Dumnezeu ne scutește de disperare, dar nu ne scutește de responsabilitatea de a ne îngriji de cămin, de pământ și de chemarea noastră de a participa la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Deși știm că Dumnezeu a promis că porțile iadului nu vor birui Biserica, ignorarea problemelor Bisericii și alegerea inacțiunii nu înseamnă credință, ci amăgire. În schimb, trebuie să lucrăm pentru îmbunătățirea Bisericii și pentru reînnoire. Același tip de acțiune, născut din speranță mai degrabă decât paralizat de disperare, este cerut de la noi în confruntarea cu dezastrul ce ne înconjoară.

 

Curajul de a învinge disperarea

În timp ce privim cum în jur lumea noastră se confruntă cu stricăciunile, ne-am putea dori cu disperare, așa ca Frodo în Frăția Inelului, ca acestea „să nu se fi întâmplat în vremea mea.” Înțeleptul Gandalf i-a răspuns atunci lui Frodo: „La fel și eu… la fel și toți cei care trăiesc să vadă astfel de vremuri. Dar nu e decizia lor aceasta. Tot ce trebuie să decidem noi este ce facem cu timpul care ne este dat.” S-ar putea să ne întristăm când vedem răul în lumea din jurul nostru, dar virtutea speranței ne dă curajul de a învinge disperarea și de a spune, așa cum a spus Sf. Ioana d’Arc: „Nu mi-e teamă. Sunt născut(ă) să fac asta!”

Sf. Ioana l-a urmat pe Hristos până la martiriul ei, iar în calitate de creștini noi credem că destinul i-a fost rezultatul trăirii unei vieți pline de speranță. Dar căutarea neobosită a lui Dumnezeu o arăta pe Ioana ca pe o nebună în ochii lumii. Papa Benedict al XVI-lea ne amintește: „Cel care are speranță trăiește altfel; cel care speră a primit darul unei vieți noi.” Viața nouă despre care ne vorbește este, desigur, viața spirituală a învierii cu Isus Hristos în gloria Sa. Dar acest dar al unei noi vieți s-ar putea manifesta la fel de bine și sub forma unui prunc, născut într-o lume ce pare întunecată, o lume ce este întunecată.

Acesta este darul pe care Dumnezeu l-a oferit omenirii atunci când Isus s-a născut ca Dragoste Întrupată, ca un prunc neajutorat care va să fie vânat de un rege ucigaș. Acest copil va crește pentru a deveni un bărbat torturat și ucis, deși nu comisese nicio crimă. Și totuși, ultimul cuvânt al poveștii Sale nu a fost moartea, ci Iubirea, cea care face ca existența în sine să fie cu adevărat bună, chiar și într-o lume întunecată.

Protestul BirthStrikers poate fi motivat de o îngrijorare autentică pentru soarta unor copii pe care aceste femei nu îi vor avea niciodată și pentru lumea pe care o văd sfărâmându-se în bucăți. Și totuși, în cele din urmă, el este motivat de disperare. În calitate de creștini, putem alege să nu acceptăm sinuciderea rasei umane ci, în schimb, să creștem acei copii care vor proteja creația lui Dumnezeu. Putem fi noi înșine un protest al speranței ce sfidează o lume suferindă.

Ce protest mai sfințitor contra răului există decât gloria unei vieți noi? Fiecare copil este speranță întrupată. Poate că cel mai curajos protest într-o lume întunecată este să alungăm întunericul prin lumina unei vieți noi.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here