Zece ani de legislație internațională privind orientarea sexuală și identitatea de gen. Lecții învățate (de Daniel Moody)

Atunci când statul insistă să ne guverneze numai în raport de ceea ce noi credem despre noi înșine că suntem, cu siguranță interpretarea corectă a unei astfel de insistențe este că statul a renunțat la însuși motivul existenței sale

La începutul lunii noiembrie 2006, un grup de experți juridici internaționali s-a reunit la Universitatea Gadjah Mada din Yogyakarta, Indonezia. Acolo, pe parcursul a patru zile, a elaborat și dezvoltat un set de declarații menite să creeze o punte între conceptul atemporal al drepturilor omului și noțiunile recente de „orientare sexuală” și „identitate de gen” (OSIG). Pe 26 martie 2007, roadele muncii lor au fost dezvăluite la Consiliul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite din Geneva: Principiile de la Yogyakarta referitoare la punerea în practică a dreptului internaţional al drepturilor omului în ceea ce priveşte orientarea sexuală şi identitatea de gen (The Yogyakarta Principles on the Application of International Human Rights Law in Relation to Sexual Orientation and Gender Identity).

Cea mai mare parte a documentului constă din douăzeci și nouă de principii, care acoperă totul, de la egalitate la educație, de la drepturi la religie și de la sănătate la locuință. În plus, au fost prezentate șaisprezece recomandări, prima fiind aceea că principiile ar trebui să fie avizate și promovate de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului. (Printre cei douăzeci și nouă de semnatari ai textului, care provin din douăzeci și cinci de țări, erau nu mai puțin de opt raportori speciali ai ONU.)

De la lansarea lor în urmă cu zece ani [12, n.tr.], Principiile de la Yogyakarta au căpătat un statut aproape mitic. Acestea au palpitat undeva pe fundal, modelând termenii dezbaterilor juridice mai mult prin asociere și insinuare decât prin adoptare formală, ideile cuprinse în ele devenind, treptat, cea mai răsunătoare voce din întreaga conversație. La nivel de politică publică, există multemulte motive bune pentru a fi împotriva legilor legate de OSIG, dar acest eseu privește conceptele în sine: cum se raportează legislația și OSIG una la cealaltă?

În acest scop, să ne despărțim mai întâi de OS de IG.

 

Orientarea sexuală contra Identitatea de gen

Este din ce în ce mai clar că așa-numita mișcare LGBT este mai puțin o uniune naturală a unor „tovarăși de drum” și mai mult o comuniune a celor contradictorii. Pentru a vedea linia de fractură între LGB (orientare sexuală) și T (identitate de gen), să folosim definițiile proprii ale Principiilor de la Yogyakarta.

Ni se spune că orientarea sexuală

„este înţeleasă ca referindu-se la capacitatea fiecărei persoane de a simţi o atracţie emoţională, afectivă şi sexuală profundă pentru indivizi de gen diferit, de acelaşi gen, sau având mai mult de un gen şi de a întreţine relaţii intime şi sexuale cu aceste persoane.”

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Aici, gen este nu sinonim cu sex, așa cum rezultă din folosirea sintagmei „mai mult decât unul”, în loc de „ambele”.

La rândul său, identitatea de gen este definită ca

„referindu-se la experienţa intimă şi personală asupra propriului gen al fiecărei persoane, care corespunde sau nu sexului acordat la naştere, inclusiv conştiinţa personală a corpului (care poate presupune, dacă este liber consimţită, modificarea aspectului sau funcţiilor corpului prin metode medicale, chirurgicale sau alte metode) şi alte exprimări ale genului, inclusiv prin îmbrăcăminte, vorbire, conduită.”

Este nevoie de mulți juriști care să vorbească atât de multe fără să spună nimic. Dacă identitatea noastră de gen este o stare de spirit definită fără referire la sexul nostru (adică, la biologie), atunci identitatea noastră de gen este „identitatea genului nostru”. Dar genul în sine nu este definit nicăieri în cadrul Principiilor de la Yogyakarta. Ni se spune ce NU ESTE genul – nu este sexul biologic – dar nu și ce ESTE.

Iată linia de fractură: dacă orientarea sexuală este definită în termeni de gen și dacă genul nu este definit în termeni de sex, atunci sexul a fost eliminat din orientarea sexuală. Însă orientarea sexuală depinde în totalitate de sex, deoarece depinde în totalitate de diferența sexuală – nicio persoană nu poate să știe că este de același sex cu o alta, fără să știe mai întâi că nu este de sex diferit față de celălalt.

 

Drepturi și identitate

Cu toate acestea, orientarea sexuală și identitatea de gen nu sunt singurii poli care se resping reciproc. Nu; identitatea de gen respinge însăși noțiunea de drepturi ale omului. Așa cum înțeleg semnatarii documentului, identitatea fundamentală a unei persoane există sub forma unei stări sufletești, care este considerată superioară corpului său. Deloc surprinzător, acest lucru are un efect profund asupra legăturii dintre drepturi și identitate.

Înțelese corect, drepturile omului se bazează pe demnitatea datorată fiecăruia în virtutea faptului că a fost făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Pe scurt, drepturile omului îmi sunt datorate mie pentru că eu sunt eu. De exemplu, să-mi refuzi eliberarea pașaportului britanic ar fi contrară demnității mele tocmai pentru că sunt britanic, în timp ce a-mi refuza un pașaport italian nu ar fi împotriva demnității mele tocmai pentru că nu sunt italian. Nu putem, sub egida cuvintelor „drepturi” și „om”, să solicităm acces juridic la identități și drepturi care nu sunt ale noastre. Pur și simplu, nu există o persoană „care s-a născut în Marea Britanie și care s-a născut în Italia”.

În schimb, Principiile de la Yogyakarta ne fac să credem că drepturile noastre se obțin în două etape – în primul rând, decidem cine vrem să fim și apoi revendicăm drepturile aferente identității noastre alese. E ca și cum aș spune că pot alege să fiu italian, ceea ce îmi va da dreptul la un pașaport italian. Astfel, o protecție legală a identității de gen reprezintă un drept de a alege cine suntem.

Rezultatul separării drepturilor legale de identitatea naturală, deci, este decuplarea drepturilor de temeiul lor natural. Acest lucru face din Principiile de la Yogyakarta un exercițiu în aplicarea OSIG la legislația drepturilor omului, mai degrabă decât invers.

 

Identitate de gen și legislație

Dar o problemă și mai profundă poate fi observată atunci când recunoaștem că a detașa drepturile de întruchipare înseamnă a îndepărta legea însăși de la întruchipare. Iată și al treilea conflict în mâinile noastre: identitatea de gen contra lege. Putem ilustra tensiunea dintre ele în două moduri. Primul este prin analizarea relației dintre a fi și a face.

În mod obișnuit, decidem ce poate și nu poate face legal o persoană luând în considerare două lucruri: cine (ființa) și ce (acțiunea). Dacă eu sunt ființa, iar deținerea unui pașaport este acțiunea, atunci pașaportul pe care îl pot deține în mod valid este determinat de faptul că sunt britanic. Un alt exemplu, mai relevant: accesarea toaletei feminine este un lucru pe care eu nu îl pot face tocmai pentru că nu mă pot califica pentru a face acest lucru.

Prin eliminarea barierei naturale dintre ce pot și ce nu pot fi din punct de vedere legal, legile OSIG au eliminat bariera naturală dintre ceea ce pot și ceea ce nu pot face în mod legal. Dacă starea mea naturală de a fi înseamnă că este ilegal pentru mine să fac X, atunci pot ocoli legea alegând o identitate juridică pentru care acțiunea X nu este ilegală.

 

Legi noi pentru oameni noi

O perspectivă cuprinzătoare asupra impasului dintre identitatea de gen și drept poate fi observată prin contrastul între părți de drept și dreptul în integralitatea sa. Aici, o analogie ne poate servi bine.

Imaginați-vă o sală de mese cu o masă, niște scaune și un tablou pe perete. Un singur bec luminează camera. Scoaterea unuia dintre scaune și înlocuirea cu un altul nu are niciun efect asupra oricărui alt lucru din cameră. Același lucru este valabil și în cazul înlocuirii tabloului. Dar ce zici de bec? Dacă îl înlocuim cu unul care emite, să zicem, lumină albastră, schimbarea afectează culoarea a tot ce se află în cameră. De ce? Deoarece aceeași lumină cade pe toate obiectele, legându-le astfel unul de altul.

Dacă această cameră reprezintă sistemul de drept, atunci obiectele din cameră sunt domeniile dreptului. Oricare din acestea poate fi schimbat fără a afecta foarte mult întregul sistem. Care este, în acest caz, echivalentul juridic al luminii aruncate de bec? Ce leagă o lege de toate celelalte? Răspunsul este corpul uman. De ce? Pentru că toate legile guvernează persoanele și toate persoanele sunt întrupate. (Evident, legislația fiscală nu este legată imediat de corporalitatea noastră în măsura în care este, spre exemplu, legislația privind siguranța alimentară, dar asta lucru nu modifică faptul că legile care guvernează persoanele sunt legi care guvernează corpul uman). A elimina din lege noțiunea de corporalitate și a o înlocui prin minte înseamnă să schimbi înțelegerea juridică a noțiunii de persoană, schimbând astfel nu o singură lege, ci legea (dreptul) în sine. OSIG declanșează crearea de legi noi pentru oameni noi.

Desigur, acest lucru nu înseamnă că OSIG cer ca statul să crească (sau să scadă) nivelul impozitelor, ci că statului i se solicită să nu mai considere că impozitul este ceva plătibil de persoane care aparțin unuia dintre cele două sexe. De-sex-izarea legii înseamnă că impozitul este definit legal ca fiind plătibil de către persoane care aparțin unuia (sau mai multor) dintr-un număr potențial infinit de identități de gen. Rezultă că orice domeniu al legii direct legat de diferența sexuală trebuie să fie suprimat – de unde și accentul pe toalete etc.

Ideile au consecințe. Dacă cineva presupune că ideile enunțate în Principiile de la Yogyakarta vor sări peste stadiul legal, merită menționat că consilierul de specialitate al recentului raport privind egalitatea persoanelor transgender al Parlamentului Regatului Unit, actualul director al Agenției pentru Drepturi Fundamentale a UE și primul „comisar” pentru orientare sexuală și identitate de gen al Națiunilor Unite au fost, toți, la Yogyakarta în urmă cu zece [doisprezece, n.tr.] ani, încercând să construiască un pod.

Rațiunea ne spune că acest pod a fost și este unul imposibil de construit, întrucât doar unul dintre capetele sale poate exista în același timp: dacă dorim o legislație validă, atunci nu putem avea legi OSIG; invers, putem avea „legi” SOGI doar într-o nelegiuire deghizată în lege. Atunci când statul insistă să ne guverneze numai în raport de ceea ce noi credem despre noi înșine că suntem, cu siguranță interpretarea corectă a unei astfel de insistențe este că statul a renunțat la însuși motivul existenței sale: să ne guverneze pe noi ca noi; să ne guverneze ca bărbați și femei.

 

Despre autor
Daniel Moody este britanic, licențiat în filosofie și pasionat de relația între minte, organism și lege. Autorul lucrării The Flesh Made Word (No Ordinary Lie). Îl găsiți pe Twitter @DanielMoodyFMW. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here