Etica medicală… în pandemie

261
Starea de pandemie nu poate fi un argument pentru ca legea să încalce principiile eticii medicale. Influența mediului politic și social nu diminuează în niciun fel responsabilitatea pentru acțiunile care încalcă drepturile pacienților. Conștientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare măsură în eforturile de a combate abuzurile.

Pe când eram student, prin anii ’70, am citit două cărți, care m-au determinat să mă aplec asupra eticii medicale: Medicii imposibilului și Medicii diavolului. În prima carte erau descriși acei medici din lagărele de concentrare naziste, care, sfidând legea și punându-și viața în pericol, acordau asistență medicală deținuților. În cea de a doua carte, era vorba de medicii naziști, care au aderat și au susținut legile naziste și care au fost judecați mai târziu la Nürenberg. La acea vreme, activitatea medicală se desfășura ținând cont și de Legea din 14 iulie 1933 (Lege pentru prevenirea răspândirii bolilor ereditare) și de Legea din 18 octombrie 1935 (Lege pentru protecţia sănătății ereditare a poporului german).

Principiul nazist „viața nedemnă de viață” a fost cel care a dat curs unui program de sănătate publică. Acest program avea cinci pași:

  1. Sterilizarea forțată
  2. Uciderea copiilor „cu deficiențe”
  3. Uciderea adulților „cu deficiențe”
  4. Uciderea prizonierilor „cu deficiențe” din lagărele de concentrare
  5. Exterminarea în masa a unor grupuri etnice „inferioare” – mai ales a evreilor.

Medicii naziști nu sunt singurii medici care au ales să ucidă în loc să salveze vieți. Medicii japonezi din timpul celui De-al Doilea Război Mondial au făcut vivisecții și experimente medicale, psihiatrii sovietici au diagnosticat disidenții drept bolnavi mintal și i-au închis în sanatorii, medicii din Chile au jucat activ rolul de torționari, doctorii sud-africani albi au falsificat rapoarte medicale ale negrilor care au fost uciși sau torturați, psihologii și medicii din cadrul CIA, recent, au făcut experimente medicale și psihologice pe prizonieri în afara eticii.

Concluzia tristă este că medicina poate să fie o armă extrem de fiabilă într-un sistem fără respect față de condiția umană. Mulți medicii sunt dispuși să-și încalce jurămintele pentru o serie de privilegii, de dragul experimentelor, care în condiții normale nu ar fi acceptate, pentru a-și testa teorii pe care altfel le-ar ignora din fașă, pentru „binele colectiv” sau din obiediență. Lucruri greu de înțeles. Să vezi cum medicii renunță la jurământul lui Hippocrate și încep să încalce drepturile pacienților pe considerente de conformitate cu normelor legale, depășește orice capacitatea de înțelegere.

Din acest motiv, chiar în situații deosebite, cum ar fi pandemiile, se impune ca legea să fie în concordanță cu etica medicală. Luările mele de poziție au fost legate de derapajele autorităților în combaterea pandemiei. Au existat reacții pro și contra. Am fost criticat mai ales de unii jurnaliști, ingineri, fizicieni, dar și de foarte puțini medici (mai ales cei care au funcție în sistem sau vor să fie apreciați de autorități). Pentru aceștia fac câteva precizări.

În primul rând o definire a termenilor.

MORÁLĂ, morale, s. f. Ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor reflectate și fixate în principii, norme, reguli, determinate istoric și social, care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate și a căror respectare se întemeiază pe conștiință și pe opinia publică. Este puternic influenţată de unii factori culturali, cum ar fi: istoria, tradiţiile, educaţia, credinţele religioase etc. Provine din latină (mos, mores) şi se foloseşte în prezent într-un sens strict – normele comportamentului umansi se referă la standardele după care oamenii sunt judecaţi, în mod particular în relaţiile cu ceilalţi. Experiența morală este universală, dar unele precepte și judecăți morale variază. Există elemente universale care nu se schimbă în moralitatea umană, reflectând limitele logice a ceea ce contează ca parte a discursului moral; de exemplu – a nu face rău celorlalți sau a spune adevărul dar există si elemente condiționate istoric și particulare.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

ÉTIC, -Ă, s. f. Știință care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor și condiției umane din perspectiva principiilor morale și cu rolul lor în viața socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare; morală. Provine din greaca veche (ethos = obișnuință, moravuri, caracter)

Termenul de „etică” are un dublu sens: a. o disciplină științifică având ca obiect de studiu normele de comportament, care reglementează relațiile dintre oameni, altfel spus, știința despre morală, despre bine și rău; b. ansamblul normelor care reglementează comportamentul oamenilor în societate – regulile ce trebuie aplicate în viaţă pentru a practica binele în opoziţie cu răul. Scopul eticii este: să exploreze natura experienţei morale, universalitatea și diversitatea sa. Etica nu creează moralitate și comportament moral. Etica este știința binelui și a răului.

În timp ce morala este considerată un fenomen real, care ține de comportamentul cotidian, de viața practico-spirituală reală a indivizilor și colectivităților umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real.

Apoi, trebuie precizat că Etica medicală este o etică aplicată în medicină, care se bazează pe devoțiune față de bolnav.

Științele biologice au cunoscut o creștere a cunoștințelor și puterii tehnice în mod continuu, dar nu s-a progresat în același ritm și în ce privește păstrarea valorilor. Rezolvarea aspectelor medicale de ordin moral se face prin recurs la un set de principii de bază: „a respecta autonomia”, „a nu face rău”, „a face bine” (principiul beneficiului), a urma „dreptatea”. Acestea nu trebuie privite ca reguli sau norme de rigurozitate etică, ci doar un cadru care să faciliteze analiza unor situații, care presupun combinarea valorilor diferite și să ajute la decantarea a ceea ce este corect și acceptat (sau acceptabil) în raport cu ceea ce este incorect sau nedrept.

Cu riscul de a mă repeta, afirm că valorile eticii medicale au fost dominate de influența Jurământului lui Hipocrate și de legăminte similare, cum ar fi Rugăciunea lui Maimonide. Jurământul lui Hipocrate reprezintă o promisiune solemnă de solidarizare și un legământ de a îngriji pacienții evitând vătămarea lor. Conține, de asemenea, și o promisiune de a păstra confidențialitatea. Aceste concepte sunt reflectate în forme diverse în Hotărârea adoptată de către Asociația Medicală Mondială în 1949.

Subiectul central al eticii medicale rămâne datoria fundamentală de a acționa întotdeauna în interesul pacientului indiferent de constrângeri, presiuni sau obligații contractuale.

Respectarea autonomiei pacientului este o obligație profesională. Pacienții sunt scopuri în sine și nu mijloace pentru scopurile altora. „Indivizii au valoare intrinsecă – este datoria celorlalți să respecte această valoare și să evite a-i trata ca și cum ar fi simple părți ale lumii ce pot fi manipulate după dorința altora” (I. Kant, „Principii fundamentale ale metafizicii moralei”).

Principiul non-vătămării a apărut ca o reacție la situațiile în care „a face bine” nu este întotdeauna în interesul pacientului. Este vorba de cazurile în care forma de bine acceptată sau dorită de pacient nu se suprapune peste interesul medical, dar, în viziunea profesionistului din domeniul medical, se transforma în „a face rău”.

Considerațiile trebui să se extindă și dincolo de îngrijirile acordate și să considere pacientul ca un întreg. Un furnizor de servicii de sănătate este un expert în îngrijirile de sănătate; pacientul este un expert în ce privește propriile sale preferințe, credințe și valori.

Izolarea, internarea non-voluntară, obligarea la tratament sunt limitări ale drepturilor pacienților în dezacord cu etica medicală și, prin urmare, ele nu pot fi lăsate la latitudinea autorităților sau a medicilor, ci trebuie reglementate prin lege.

Rolul Colegiului Medicilor este de a veghea și solicita ca legea sa fie în concordanță cu etica medicală și să se asigure ca independența profesională a medicilor este garantată. În niciun caz nu are rolul de a fi obedient față de autorități sau de a încerca să introducă cenzura.

În concluzie, starea de pandemie nu poate fi un argument pentru ca legea să încalce principiile eticii medicale. Influența mediului politic și social nu diminuează în niciun fel responsabilitatea pentru acțiunile care încalcă drepturile pacienților. Conștientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare măsură în eforturile permanente de a combate abuzurile.

P.S.1 Într-o carte extraordinară, „Medicii naziști. Exterminarea medicala și psihologia genocidului”, Robert Jay Lifton scrie că 85% dintre medicii germani au susținut politicile oficiale naziste, iar organismul profesional (echivalentul CMR) i-a sancționat sever pe cei care se împotriveau. O recomand Biroului Executiv al CMR. Se citește ușor. Nu e Kant, Aristotel, Spinoza, Rawls.

P.S.2 Recomand prietenului meu, Gheorghe Borcean, în timp ce trăiește etica, să acorde mai multă atenție gramaticii limbii române. Dezacordurile care apar în declarațiile CMR sunt o ocazie pentru unii de a duce în derizoriu eforturile de susținere a politicii partidului și guvernului.

 

Despre autor
Vasile Astărăstoae (n. 1 august 1949) este un medic legist român și profesor universitar. A fost președinte al Colegiului Medicilor din România și rector al Universității de Medicină și Farmacie din Iași. Predă medicină legală, bioetică, deontologie și drept medical. Este membru al mai multor organizații științifice naționale și internaționale. Publicare cu acordul autorului.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

Vasile Astărăstoae
Medic legist și profesor universitar. A fost președinte al Colegiului Medicilor din România și rector al Universității de Medicină și Farmacie din Iași. Predă medicină legală, bioetică, deontologie și drept medical. Este membru al mai multor organizații științifice naționale și internaționale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here