Reabilitarea noţiunii de conservatorism (de George Panichas)

1846
Conservatorul este, prin definiţie, păstrător şi custode al lucrurilor, simbolurilor şi textelor sacre. Numai atunci când vom fi perceput şi acceptat semnificaţia conservatorismului ca noţiune în acest context, vom putea îndepărta orice urmă de confuzie de încă mai planează asupra acestui termen – şi asupra lumii în care trăim.

Iată că, în numai cincizeci de ani de la înfiinţarea publicaţiei lui Russel Kirk, “Mintea Conservatoare”, termenul de conservator a trecut printr-un lung şir de schimbări, atât din punct de vedere semantic, cât şi al valorii acordate noţiunii în sine. Pentru unii, acest termen nu mai are nici un fel de valoare. Pentru alţii, însă, noţiunea reprezintă un adevărat giuvaier aruncat în mocirla presei moderne, a teroriştilor şi a noilor ideologii; o noţiune desprinsă în mod forţat de caracteristicile sale naturale – caracterul şi integritatea. Se poate observa faptul că ceea ce s-a întâmplat cu noţiunea de conservatorism reflectă foarte clar soarta lingvistică a oricărui termen utilizat în mod neadecvat. Astfel, prea des se întâmplă ca un termen atât de important precum este cel de conservatorism, să devină încă o unitate în lungul şir al mărfurilor vandabile şi, în acelaşi timp, subiect al unei continue alterări semantice, promovate de terorişti şi ideologi, partizani ai unor politici dubioase cu pretenţii de etalon al uzanţei pentru noul limbaj politic corect.

Alterarea semantică a cuvintelor, încurajată de noul totalitarism lingvistic, a devenit o practică obişnuită în rândul adepţilor acestui curent, ei ajungând până în punctul în care îşi manifestă crezul sub forma unor atitudini menite cel puţin să intimideze. Conform afirmaţiilor lui Richard M. Weaver (teoretician prin excelenţă în domeniul retoricii) dintr-un tăios eseu în care acesta prezintă “Relativismul şi efectele sale asupra utilizării limbajului” (1961), dacă bariera “semnificaţiilor exacte şi clar specificate” – impusă de definiţia termenilor conţinuţi – va fi eliminată din vocabularul unei limbi, atunci vorbitorii acelei limbi “nu mai percep semnificaţia reală [a termenilor lingvistici utilizaţi], fiind [astfel] dispuşi să accepte sensuri greşite sau deformate [atribuite respectivilor termeni lingvistici]”.

Pentru a descrie succint tema eseului său, Weaver apelează la un citat extrem de relevant din scrisoarea poetului John Milton, datată la 10 septembrie 1638, în care poetul şi eseistul englez lansează un avertisment ce dă fiori pe şira spinării prin actualitatea sa. Astfel, acesta afirma că “atunci când limbajul este utilizat într-un mod pervertit şi dezorganizat, degradarea şi distrugerea acestuia sunt iminente. Căci ce altceva indică utilizarea greşită a unor termeni, sau utilizarea unor noţiuni lipsite de stil ori semnificaţie, sau a unor termeni al căror sens este distorsionat, dacă nu apatia şi pasivitatea unui popor pregătit pentru a fi subjugat?”

Dacă punem cap la cap avertismentul lui Milton şi neliniştile exprimate de Weaver în eseurile sale, la final vom obţine însăşi explicaţia fenomenului de modificare pe care termenul de conservatorism îl traversează în prezent, termen a cărui soartă este comparată în mod profetic de Weaver cu cea a noţiunii de “liberalism”: “fără speranţă de salvare”.

Este evident faptul că acum, la început de secol douăzeci şi unu, noţiunea de conservatorism trebuie să-şi găsească salvarea atât în situaţia în care schimbarea semnificaţiei sale nu va ajunge să fie “considerată a fi un fenomen natural”, cât şi în cazul în care vom crede câtuşi de puţin în faptul că “semnificaţia [unui termen] nu poate fi legată exclusiv de perioada istorică a utilizării sale” – chiar dacă semnificaţia [unui termen] “se schimbă, odată cu trecerea timpului”. La fel de evident este faptul că, pentru Weaver, “puterea cuvântului de a defini şi a impune limite semantice” este strâns legată de faptul că “limbajul este”, în sine, “o creaţie a omului”. Iată că, după mai bine de patruzeci de ani de la scrierea acestuia, eseul lui Weaver nu şi-a pierdut din actualitate, în special pentru noi, oamenii unei societăţi hipertehnologizate, în care firescul, asemenea convingerilor religioase şi criteriilor de ordin moral, nu-şi mai trage seva din “rădăcinile solide ale scării de valori”, cu toate consecinţele pe care o asemenea stare a lucrurilor le poate genera.

Încă de la înfiinţarea sa, din anul 1957, publicaţia Timpuri Noi a manifestat o intensă preocupare faţă de “ajustarea” semantică a termenilor de conservator şi conservatorism, în funcţie de necesităţile momentului, după cum bine se poate observa la o simplă privire aruncată asupra oricărui număr precedent al publicaţiei sus amintite, auto-subintitulată pentru o vreme drept Revistă Conservatoare. Pentru cărturarii şi gânditorii care, timp de cinci decenii, au dictat misiunea şi valorile publicaţiei, faptul că termenul de conservator a suferit o profundă modificare la nivel semantic – în comparaţie cu “vechile standarde semantice” – nu constituie nici pe departe o surpriză. Conform spuselor lui Weaver, această schimbare poate fi descrisă ca fiind “nepotrivită” şi rezultat al abandonării oricăror repere ontologice de către gânditorii modernişti, după cum chiar Weaver a afirmat în capitolul intitulat “Puterea Cuvântului”, cuprins în lucrarea sa numită Consecinţele unei idei (1948).

După cum au subliniat mai mulţi prolifici gânditori conservatori – dintre care îi amintim pe americanii Richard Weaver, Irving Babbit şi Russell Kirk, şi, într-o oarecare măsură, pe puritanul critic literar de origine engleză, F. R. Leavis –, pentru a-şi atinge scopul şi a promova o viziune doctrinară asupra vieţii, ideologia impune schimbări la toate nivelurile, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în literatură. Aceste schimbări nu sunt deloc “discrete”, în special în privinţa utilizării şi a semnanticii cuvintelor, izvorând din ceea ce Weaver numeşte “perversiune” ideologică (şi, în particular, “retorică evazivă”). Ele reprezintă o jignire faţă de limbaj în sine. După cum chiar Weaver afirmă, limbajul reprezintă “un legământ al celor care îl folosesc”, ceea ce, pe termen lung, are rolul de a preveni “anarhia” generată de o “permisivitate necondiţionată” a acestuia. Cuvântul conservatorism a fost relativizat într-o asemenea măsură, încât semnificaţia şi importanţa sa, în prezent, au devenit complet lipsite de noetică[1] si validitate dialectică. Chiar şi cei mai fideli apărători ai principiilor conservatoare se simt incomod şi intră în defensivă atunci când trebuie să aplice sau să apere aceste principii.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Cu o definiţie limitată în mod preponderent la prefixe[2], elipse[3], categorisiri şi ambiguităţi sintactice, este dureros de evident faptul că termenul în sine de conservatorism şi-a pierdut, încet dar sigur, din puterea de convingere, pe măsură ce principalele atribute ale termenului au fost, rând pe rând, însuşite şi manipulate după propriile dorinţe şi necesităţi, de către cei ce au contribuit la procesul de decădere semantică şi lingvistică, atât de bine descris de Weaver. Putem cu uşurinţă bănui faptul că lucrările lui Weaver nu sunt nici foarte cunoscute în rândul publicului consumator de lectură, şi nici foarte bine înţelese de către conservatorii de orientare nominalistă[4], aşa cum nici lucrările conservatorului de orientare umanistă Irving Babbit (1865-1933)  nu sunt cunoscute sau înţelese. Mai mult, lucrarea acestuia, intitulată Democraţie şi Conducere (1924), reprezintă o lectură fundamentală pentru oricine doreşte să înţeleagă doctrina conservatoare şi raţionamentul de la baza acesteia.

Simone Weil
Simone Weil

Foarte interesant este faptul că omologul european al lui Weaver, Simone Weil (1909-1943) – contemporană cu acesta –, a scris, în anul 1937, un eseu intitulat “Puterea Cuvintelor”, în care conservatoarea de orientare filosofico-religioasă, susţinând raţionalismul, trage un semnal de alarmă foarte serios cu privire la contribuţia pe care o are vocabularul abstract utilizat la nivel politic şi social, la crearea unei lumi fantasmagorice. Simone Weil afirmă că, atunci când un cuvânt este definit şi utilizat în mod corespunzător, acesta “se transformă într-un indicator de semnalizare a [prezenţei] elementelor aparţinând realităţii, sau a unor obiective clar definite, ori a unei metode de lucru”. În eseul ei, aceasta continuă să insiste asupra faptului că puterea cuvintelor “de a limpezi gândirea, de a elimina tot ceea ce este superfluu, precum şi de a defini modul de utilizare a altor cuvinte printr-o analiză riguroasă şi precisă… reprezintă colacul de salvare al umanităţii.”

Într-un alt eseu, scris în anul 1941 şi intitulat “Responsabilitatea Scriitorilor”, Simone Weil îşi exprimă îngrijorarea cu privire la degradarea “criteriului valorii” la nivel de limbă şi literatură. “Degradarea ideii de valoare [lingvistică] a cuvintelor” scrie Weil “pune în pericol însăşi soarta cuvintelor şi, chiar dacă aceasta nu depinde de scriitori, răspunderea cu totul deosebită faţă de ea continuă să fie plasată pe umerii lor, având în vedere faptul că instrumentele de lucru pe care aceştia le utilizează sunt înseşi cuvintele.”

Îngrijoraţi de soarta cuvintelor, Weaver şi Weil văd în ele “instrumente ale ordinii”, esenţiale pentru nevoile spirituale ale comunităţii; într-adevăr, conservatorismul manifestă o nevoie intrinsecă de ordine, atât la nivel axiomatic[5] cât şi logocentric[6], căpătând chiar denumirea de “partid al ordinii”.

Să nu uităm că, în scurta sa trecere în revistă a celor şase legi ale conservatorismului, Russell Kirk plasează pe primul loc, în clasamentul personal, legea “credinţei în ordinea sublimă”. În continuare, acesta enumeră:

  • “dragostea pentru diversitatea şi misterul existenţei umane”;
  • “convingerea că o societate civilizată este o structură bazată pe ordine şi pe categorii sociale”;
  • “credinţa în strânsa legătură dintre libertate şi proprietate”;
  • “încrederea în lege”;
  • “recunoaşterea faptului că schimbarea nu aduce întotdeauna o îmbunătăţire”.

Circumstanţele actuale, precum şi neobişnuita dezorientare şi pierdere a ţinutei morale ce caracterizează mediul socio-politic şi cultural, denaturează din ce în ce mai mult esenţa “conservatorismului critic”, acel “conservatorism reflexiv” pe care Kirk îl prezintă în fruntea listei propriilor sale convingeri şi pentru a cărui “restaurare” militează, “astfel încât să putem culege din cenuşă acele ultime resturi de civilizaţie, pârjolite de văpaia poftei nestăpânite.”

Cu toate acestea, viziunea lui Kirk cu privire la conservatorism fie a început să bată în retragere, fie începe să fie înlocuită cu versiuni cantitative şi pragmatice, golite de orice element raţional sau metafizic. Se poate afirma chiar că ideea de conservatorism a lăsat garda jos în faţa unor revizii doctrinare intruzive, până la punctul care a permis transpunerea în realitate a procesului de declin lingvistic prevăzut de Simone Weil, proces pe care Weaver l-a avut fără îndoială în vedere în momentul în care l-a citat pe Ralph Waldo Emerson, la începutul eseului său intitulat “Forţa Cuvântului”: “Degradarea omului este urmată de degradarea limbajului.” Degradarea noţiunii de conservatorism este un proces ce merge mână în mână atât cu cei ce, în ziua de azi, stabilesc noile graniţe semantice ale acestui termen, cât şi cu cei ce se complac în utilizarea noii semantici. Şi unii, şi alţii, îşi mărturisesc, în acest fel, supunerea faţă de noua formă de critică rafinată, bazată pe metode empirice, căreia îi lipsesc cu desăvârşire exact elementele metafizice care ar fi trebuit să-i alcătuiască esenţa.

Azi, soarta conservatorismului ca noţiune, dar şi ca accepţiune colectivă, reprezintă consecinţa aderării la toate politicile care au promovat critica efectuată la nivel empiric şi care s-au strecurat, într-un fel sau altul, până la nivelul de viaţă individuală şi de obşte a fiecăruia dintre noi. Pe măsură ce modul evaluativ, reflexiv şi moral de manifestare a gândirii conservatoare începe, încetul cu încetul, să dispară, fie datorită unei excizii efectuate în mod conştient, fie ca urmare a unei înlocuiri brutale, observăm cum critica lui Weaver, aşa cum este ea definită în aceste rânduri, începe să deţină un grad din ce în ce mai crescut de pertinenţă.

Opiniile lui Weaver cu privire la deformarea limbajului prezintă un interes deosebit pentru aceia dintre conservatori care se declară deranjaţi de ceea ce se întâmplă la ora actuală, atât din punct de vedere al ideilor considerate în mod tradiţional conservatoare, cât şi din punct de vedere al la fel de tradiţionalei ordini conservatoare. O altă sursă de nemulţumire a conservatorilor este reprezentată de schimbările impuse de noul conservatorism, privit de aceştia cu foarte mari reţineri. Aceste schimbări sporesc dificultatea atât în privinţa definirii noţiunii de conservatorism, cât şi în privinţa retragerii acestei noţiuni din ghearele adepţilor neologismelor, care vor să deformeze şi să transforme normele conservatoare în aşa fel încât acestea să corespundă propriilor interese. Căci, iată, descoperim că noţiunea de conservatorism, privită ca instrument de păstrare a elementelor pe care T.S. Eliot le numea “Lucruri permanente”, astăzi este coborâtă în mod forţat pe treapta inferioară a pasivităţii, în unele cazuri fiind luată în râs sau chiar îndepărtată. Drept consecinţă, ne aflăm, în prezent, în plină criză a conservatorismului, o criză a standardelor, a limbajului, dar şi a punctelor de referinţă.

Desigur, dezorientarea conservatorismului poate fi văzută ca o consecinţă a ignoranţei fără margini de care dau dovadă canoanele după care acesta se ghidează, sau ca o respingere din exterior a esenţei conservatorismului ca urmare a etichetării acestuia ca fiind un concept fără sens. Şi totuşi, iată că, fără nici un fel de legătură cu ignoranţa conservatorismului, există semne vizibile de agitaţie în rândul publicului conservator – ce cu greu se lasă urnit de enclavele economice şi socio-politice –, pe măsură ce principiile metafizice pe care conservatorismul se bazează încep să fie răstălmăcite prin reconstrucţii şi reinterpretări ale criticii empirice.

Un astfel de fenomen, atât de tulburător, nu face altceva decât să atace conservatorismul în însăşi esenţa fiinţei sale, creând, astfel, terenul propice naşterii unui surogat de conservatorism, menit să pună în aplicare o reconfigurare pozitivistă a credinţelor religioase fundamentale. Pe măsură ce diferenţierile şi principiile metafizice încep să fie discreditate într-un mod din ce în ce mai crud atât de partidele de stânga, cât şi de cele de dreapta, febra neo-iacobină începe, încet-încet, să pună stăpânire pe sfera politică. Astfel, iată că, din păcate, prin renunţarea noastră la tendinţele separatiste şi la firea ursuză, tipic conservatoare, nu facem altceva decât să deschidem larg uşa unor falşi conservatori, adevăraţi lupi în blană de oaie, ce nu vor pierde ocazia de a călca în picioare adevăratul spirit conservator.

Cu o jumătate de secol în urmă, Weaver a intuit cu maximă precizie pericolul acestui proces de “umanizare” a conservatorismului, motiv pentru care cuvintele sale, rostite la acea vreme, au o însemnătate cu totul deosebită pentru noi, cei de azi: “Trăim într-o epocă îngrozită de ideea de certitudine, iar una dintre cele mai grave consecinţe ale unei astfel de atitudini o reprezintă separarea cuvintelor de realităţile conceptuale pe care acestea le descriu, fenomen de neconceput pentru un om cu o gândire sănătoasă. Acest fenomen se manifestă în mod deosebit prin exprimări vagi, dar şi prin exprimări exagerate.” Din păcate, având în vedere fenomenele turbulente ce afectează climatul ideologic contemporan, ne vedem nevoiţi ca, mai întâi, să asigurăm stabilitatea ideilor conservatoare, şi abia apoi să luptăm pentru a le apăra pe acelea ce se vor dovedi demne de a fi păstrate în panteonul conservatorismului.

Iată de ce trebuie să îi recitim pe Weaver, Kirk, Babbitt şi T. S. Elion, şi să reflectăm asupra cuvintelor şi a moştenirii lingvistice lăsate de aceştia drept repere pentru noi, cei din ziua de azi: pentru a ne întoarce la mărturisirea limpede şi plină de profunzime a acestor gânditori conservatori, care au fost nevoiţi să suporte trădarea gazetarilor plini de îngâmfare, adevăraţi uzurpatori cu pretenţii de moralişti ce, în realitate, nu sunt altceva decât creatorii unei “lumi dezumanizate”. Într-adevăr, criza conservatorismului, a cărei rece suflare o simţim în toate mădularele, ne aminteşte de confuzia observată de Babbit “între adevăraţii şi falşii liberali, între rigoarea etică şi nepăsarea etică”.

Într-un fel, o confuzie asemănătoare se face şi în prezent între adevăraţii conservatori şi falşii conservatorii, ale căror cuvinte sunt trecute prin furcile caudine ale exactităţii semantice atât în cadrul comunităţii intelectuate, cât şi în presa electronică. Drept consecinţă, şi la hotărârea formatorilor de opinie, semnificaţia noţiunii de conservatorism a fost diluată, chiar dacă, aşa cum ar spune Weaver: “Legiuitori şi deţinători ai tainelor actualei ordini conservatoare nu au curajul de a se erija în rolul de formatori de opinie”. Iată, aşadar, că Weaver ne îndeamnă nu numai la reflecţie asupra destinului  conservatorismului la început de secol douăzeci şi unu, ci şi la vigilenţă, pentru a putea salva principiile ce stau la baza conservatorismului, înainte ca acesta să devină o simplă fantomă a trecutului.

În acest context, este absolut necesar să încurajăm susţinătorii conservatorismului, înainte ca aceştia să fie totalmente uzurpaţi de falşii conservatori, cei ce, în prezent, marginalizează tagma erudiţilor de orientare tradiţionalist-conservatoare, în virtutea unor sentimente de falsă importanţă şi putere. Aceşti cărturari de factură conservatoare, ale căror scrieri au luminat, deceniu după deceniu, paginile Istoriei Moderne, ne reamintesc, iară şi iară, de faptul că “multe elemente trebuie păstrate şi reînnoite”, dincolo de falsul conservatorism spoit, promovat de adepţii săi atât în discursul public oral, cât şi în cel tipărit. Aşadar, dacă vrem ca esenţa conservatorismului adevărat să nu se piardă, trebuie să înţelegem că e timpul să ştergem de praf învăţăturile iluştrilor noştri înaintaşi, pentru a le adapta cerinţelor vremurilor pe care le trăim.

Asemenea altor noţiuni la fel de importante, şi cea de conservatorism a cedat  “tendinţelor şi împrejurărilor” momentului, favorizând, astfel, scăderea nivelului de “disciplină a exactităţii” lingvistice. Politizarea radicală a gândirii, utilizată ca vehicul armat al noii ideologii, a contribuit atât la proliferarea “compromisurilor făcute în modul de definire şi de eliminare”, precum şi la propagarea “neputinţei morale” – ca să păstrăm frazarea specifică lui Weaver. Prin urmare, trebuie să redescoperim adevărata utilitate a textelor conservatoriste uitate, texte ce justifică atât continuitatea semantică a cuvântului, cât şi aplicabilitatea acestuia. Dacă pare că am trecut cu vederea textele fundamentale ale conservatorismului, nu este niciodată prea târziu să începem a ne lupta cu ale lor cuvinte şi înţelesuri, astfel încât să avem cu ce combate discursul falsificatorilor noţiunii de conservatorism. Dar oare cum vom putea salva această noţiune din ghearele de uliu ale relativismului şi revizionismului, pentru a-i restaura sensurile metafizice care fac din ea o noţiune plină de umanitate, si a-i salva, astfel, identitatea? Simpla întoarcere la textele fundamentale ale conservatorismului, deşi este o condiţie necesară, nu este şi suficientă; pe de altă parte, reflecţia asupra acestor texte este necesară în măsura în care adevărurile pe care acestea le prezintă vor fi asimilate, aplicate şi trăite, dar şi în măsura în care suntem dispuşi să redescoperim “armonia pierdută a cugetului”.

Iată că, în sprijinul oricărei încercări de estimare a nivelului de autoritate conceptuală a noţiunii de conservatorism, vin următoarele două texte:  primul capitol din „Principiul Vital” (1975) al Dr. Leavis, intitulat „Gândul, limbajul şi realitatea obiectivă”, şi ultimul capitol din lucrarea „Democraţia şi Ştiinţa Conducerii” a lui Irving Babbit, intitulat “Democraţia şi Standardele”. Aceste două texte, ignorate la scară largă în cadrul actualelor discursuri academico-intelectuale, ne vor ajuta nu numai să înţelegem noi înşine mai bine mesajul pe care vrem să-l transmitem atunci când utilizăm termenul de conservatorism, ci şi să prevenim apariţia oricărei tentative de discurs gazetăresc de duzină, ce are tendinţa de a se lipi în mod nedrept şi nejustificat de un termen atât de valoros pentru vremurile actuale.

Leavis ia atitudine pentru noi, adresând următoarea întrebare esenţială: Cum vom reuşi să păstrăm o “continuitate creatoare” a limbajului, plină de semnificaţie şi greutate, şi cum o vom proteja de sărăcirea semantică impusă de tendinţele reducţioniste? În acest prim capitol al “Principiului Vital”, Leavis susţine un limbaj care “exemplifică adevărul conform căruia viaţa înseamnă creştere, iar creşterea generează schimbare; existenţa acestor două fenomene este condiţionată de noţiunea de continuitate.” Privit prin prisma scopului pe care îl urmăreşte, argumentul conţinut în cuvintele lui Leavis subliniază nevoia individului de a percepe conservatorismul ca pe o noţiune ce-şi va păstra continuitatea temporală şi va depăşi etapa actuală de declin semantic. Prin urmare, noţiunea de conservatorism nu trebuie să fie nici problematică pentru flecari, şi nici golită de conţinut, de tradiţie sau de importanţă de către uzurpatori.

Restaurarea adevăratei semnificaţii a noţiunii de conservatorism este o operaţiune mai mult decât necesară – este obligatorie şi nu suportă amânare! La o privire mai atentă observăm că, în cadrul capitolului “Democrația şi Standardele”, Irving Babbit subliniază caracterul urgent al necesităţii de a fi cât mai atenţi la standardele lingvistice şi culturale, într-o epocă obişnuită să pună accentul mai degrabă pe caracterul cantitativ-utilitar al acestora, decât pe “principiul calităţii şi al selecţiei”, pe care alege să îl elimine din start. Acest aspect în sine reprezintă un element ce trasează o linie clară de demarcaţie între sensibilitatea conservatoare şi “simpla agitaţie a spiritului”. Ceea ce Babbit numeşte nevoia extremă de asumare a responsabilităţii din punct de vedere moral, este capul principal de acuzare de care se fac vinovaţi atât teoreticienii politicii moderne, cât şi cei ce o practică; vorbim aici de o acuzaţie pe care nici sofismele, nici linguşirile specifice discursului politic contemporan nu o pot demonta, întrucât aceasta prosperă “într-o atmosferă de inexactitate şi neclaritate semantică”, o atmosferă ce, în mod inevitabil, influenţează în mod negativ gândirea omului contemporan.

Putem salva conservatorismul din calea acestei contaminări ideologice care ameninţă a se transforma, cu timpul, într-o adevărată pandemie? Putem salva conservatorismul din calea acestui “simulacru de spiritualitate, promovat prin dizolvarea graniţelor semantice”? Paginile lui Babbitt solicită întreaga atenţie oricărui conservator conştient nu numai de “pericolul puterii lipsite de înţelepciune”, ci şi de necesitatea opunerii unei puternice rezistenţe faţă de orice perfidă tentativă de “înlocuire a fondului cu formele”. Într-adevăr, nici un conservator care este câtuşi de puţin conştient de realitatea morală, nu poate permite – aşa cum spunea Babbitt – “să fie catalogat drept dus cu pluta” în numele unei idei, al unui impuls sau chiar al unei dogme ori cruciade, al căror unic scop acela de a se “interpune între el şi procesul de riguroasă verificare a faptelor”.

Pentru lumea zilelor noastre, recuperarea autenticităţii conservatorismului echivalează cu recuperarea ideii de “mari nume rămase în istorie”, o preocupare spirituală centrală ce a devenit la fel de vagă precum noţiunea de conservatorism. Un conservatorism veritabil nu va putea fi obţinut decât atunci când – după cum afirmă Babbitt – “voinţa, raţiunea şi imaginaţia îşi vor fi unit forţele în deplină armonie”. Mai mult decât atât, pentru a identifica urme palpabile de umanitate atât în legea măsurii promovată de Babbit, cât şi în “politica prudenţei” invocată de Kirk, mai devreme sau  mai târziu va fi necesară o înfrânare a extremismului tulburător promovat de cunoaşterea bazată pe raţiune a liber-cugetătorilor.

Spre finalul capitolului dedicat “Democraţiei şi Standardelor”, Babbit scrie: “Unitatea de referinţă pentru măsura lucrurilor nu este reprezentată nici de starea umanităţii, nici de alte noţiuni abstracte, ci de omul cu caracter. Comparată cu această realitate fundamentală, orice altă realitate nu este altceva decât praf de stele.” Pe de altă parte, în lucrarea sa intitulată Etica Retoricii (1953), spre sfârşitul capitolului privind “Definiţiile şi construcţia argumentării”, Weaver ne oferă următoarele cuvinte: “Adevăratul conservator este acela care vede universul ca pe o paradigmă a esenţialului… ca pe un set de definiţii care se luptă să-şi găsească locul în lumea reală.” Aceste două afirmaţii, de un spirit critic şi de o viziune uimitoare din perspectiva eticii, puse una lângă alta, reprezintă o adevărată sursă de inspiraţie în demersul nostru de restaurare şi reînnoire a semnificaţiei şi complexităţii noţiunii de conservatorism.

Pentru a duce o asemenea misiune la bun sfârşit, trebuie să avem permanent în vedere următoarele aspecte: tipul de conservatorism pe care îl practicăm reprezintă exemplificarea, la nivel moral, a tipului de conservatorism în care credem; adeptul curentului conservator este un vajnic apărător împotriva oricăror încălcări ale tradiţiilor pline de respect moştenite de la înaintaşii noştri. El este, prin definiţie, păstrătorul şi custodele tuturor lucrurilor, semnelor şi textelor sacre. Numai atunci când vom fi perceput şi acceptat semnificaţia conservatorismului ca noţiune în acest respectabil context, vom putea îndepărta orice urmă de confuzie de încă mai planează asupra acestui termen – şi asupra lumii în care trăim.

_______

NOTE

[1] Studiul modului în care gândirea influențează realitatea.
[2] Afix care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat.
[3] Figură de stil ce constă în omiterea din vorbire sau din scris a unor elemente care se subînțeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul comunicării.
[4] Nominalismul reprezintă o doctrină în filosofia scolastică medievală care susținea că numai lucrurile individuale au existență reală, în timp ce noțiunile generale sunt simple cuvinte, nume ale acestor lucruri.
[5]  Adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși.
[6] Termen folosit în scrierile postmoderne pentru a critica modalitatea culturală occidentală de înțelegere, care privilegiază mijloacele tradiționale de a distinge adevărul de fals.

 

Despre autor
Dr. George A. Panichas (1930-2010) a fost un critic literar și autor conservator american. Traducere și adaptare după The Imaginative Conservative

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here