Ce înseamnă „interesul superior al copilului” și cine îl decide?
Cazul familiei Marius și Ruth Bodnariu (despre care am scris aici și aici în engleză, iar aici aveți o selecție de materiale actualizată cu toate acțiunile intreprinse) ar trebui să ne preocupe mai mult decât prin simpla empatizare cu o familie mixtă etnic, care de Crăciun va avea casa pustie. Da, faptul că autoritățile au răpit (că altfel nu putem spune) cinci copii e foarte grav. Dar semnalul de alarmă pe care îl tragem este acela că pe fiecare dintre noi, stimați cititori ai blogului nostru, ne pândește aceeași soartă.
În motivarea luării în custodie a copiilor Bodnariu, autoritățile norvegiene au invocat acel principiu de care se ține cont mereu în orice decizie privește copilul: INTERESUL SUPERIOR AL ACESTUIA.
Dar ce înseamnă această expresie, sau mai exact cine decide ce înseamnă ea? Familia sau Statul? Care sunt limitele de la care statul poate interveni în viața familiei și mai ales în ce circumstanțe poate acesta lua copiii din familie?
În 2013, în timpul dezbaterilor pe marginea revizuirii Constituției – acum moartă și îngropată, alături de USL – una dintre propunerile venite nu de la comisia parlamentară ci de la „societatea civilă” via Forumul Constituțional viza, în ce privește protecția drepturilor copilului, două modificări importante: înființarea instituției „Avocatul Copilului” și respectiv modificarea art. 29 (6) care statuează drepturile părinților de a le da copiilor educația pe care o consideră potrivită.
Vă invităm să ne concentrăm puțin pe cea de-a doua. Redăm propunerea din documentul final al Forumului Constituțional, acceptată întocmai de Comisia de revizuire a Constituției:
Articolul 29 – Libertatea constiinţei
Modificarea propusă a alineatului 6 introduce un principiu extrem de important, care a fost formulat în tratatele internaționale ulterior scrierii Constituției: interesul superior al copilului. Prin această formulare se urmărește împiedicarea unor eventuale acțiuni ale părinților sau tutorilor care să facă rău copilului, prevalându-se de libertatea de conștiință.
Formularea actuală:
Art. 29 (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.Formularea propusă:
Art. 29 (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine, în conformitate cu principiul interesului superior al copilului.
Reamintim: Forumul Constituțional, prezidat de veșnicul „reprezentant al societății civile” Cristian Pîrvulescu, a organizat în 2013 un simulacru de consultare civică în care o voce au avut doar organizațiile din grupul „martorii lui Soroș”. Scriam atunci (Forumul Constituțional – instrument al puciului identitar contra poporului român) că:
Forumul Constituțional s-a dovedit a fi un simplu instrument în mâna unor grupări contraculturale agresive, care promovează o ideologie extremistă. Propagandiștii ateismului, deviațiilor sexuale și imoralității au acaparat dacă nu dezbaterile (la care au fost admiși, de formă, și reprezentații coalițiilor de ONG-uri tradiționaliste) cu siguranță pârghiile de decizie care au pus concluziile, în documentul final regăsindu-se aproape exclusiv propunerile acestora.
(…) ceea ce s-a petrecut la Forumul Constituțional a fost o încercare de lovitură de stat fără arme, prin forța și influența unor ideologii străine spiritului nu doar românesc, ci omenesc în general. Acestea alcătuiesc vârful de lance al „revoluției culturale”, despre care am vorbit în repetate rânduri și care este infinit mai periculoasă decât un război civil: revoluția culturală distruge societatea prin necrozarea celor 3 piloni ai acesteia: familia, credința și școala.
Asta ca să fim lămuriți de la cine a venit propunerea citată mai sus, pe care am comentat-o astfel:
Formularea actuală din Constituție încurcă foarte mult pe cei care urmăresc remodelarea conștiinței copiilor conform cu ideologia seculară. Intenția reală a introducerii „principiului interesului superior al copilului” (un termen oricum foarte interpretabil) este reducerea autorității parentale și favorizarea autorității statale, în condițiile în care aceasta ar trebui să fie „laică” și chiar să își asume, în viziunea organizațiilor neo-marxiste, tot mai mult rolul de „părinte protector”. Aceasta va duce la tot mai numeroase conflicte între cele două autorități, mai ales în ceea ce privește educația copiilor. Scandalul pe orele de „educație sexuală” din Occident, unde copiii sunt „învățați” promiscuitatea sexuală și „identitatea de gen” (vezi spre lămurire Cine se teme de diferența dintre sexe?) sunt deja de notorietate. Adesea, părinții nu își pot retrage copiii de la aceste cursuri, sub sancțiunea chiar a decăderii din drepturi. Vezi și știrea UNICEF: Începând de la 10 ani, copiii au dreptul la servicii sexuale confidențiale.
Ce-ar fi, deci, ca peste 2-3 ani o instanță să decidă, în România, că este în „interesul superior al copilului” să fie învățat, contra voinței familiei, că homosexualitatea este o manifestare firească, egală în valoare și consecințe cu heterosexualitatea? Autoritatea părintească ar fi desființată, în această chestiune… A se vedea și Un băiat de 6 ani a câştigat în instanţă dreptul de a fi tratat ca o fată.
La câteva luni distanță, după încheierea activității Comisiei de revizuire, Consiliul Legislativ a sesizat nefirescul situației și a recomandat eliminarea modificării, explicând: interesul superior al copilului este deja recunoscut de România prin aderarea la Convenția ONU cu privire la drepturile copilului; a-l transforma în principiu constituțional atunci când se face referire la dreptul părinților de a-l îndruma pe copil în exercitarea dreptului la libertatea de gândire, de conștiință sau de religie (a se vedea și art. 14 al C.R.), ar putea duce la situații în care autoritățile publice ar impune, în contradicție cu opiniile și credințele religioase ale părinților, educarea copilului în spiritul anumitor opinii sau credințe religioase pe care Statul le-ar considera a fi „în interesul superior al copilului”.
Nu-i nevoie de prea multe cuvinte în plus pentru a înțelege că exact situația sesizată de mine acum aproape 3 ani a stat la baza abuzului Barnevernet (protecția copilului din Norvegia) față de Marius și Ruth. Pur și simplu, legile norvegiene permit deja Statului să fie cel care decide la bunul său plac înțelesul noțiunii „interesul superior al copilului”.
În România, încă, nu, dar este oare exagerat să considerăm că, dacă tendințele de secularizare și de marginalizare a actului de credință în societatea românească vor continua, iar parlamentarii vor juca după melodia pârvulesciană când va fi vorba de votarea revizuirii Constituției (indiferent când va fi aceasta), într-o bună zi un legiuitor sau judecător din România va găsi că, spre exemplu, botezul ortodox este contrar „interesului superior al copilului”, la cererea cine știe căror ONG-uri ateiste?
Totuși, este important să spunem că legislația drepturilor omului nu a intenționat, la originile sale, să acorde Statului putere prin uzurparea celei a părinților sau tutorilor legali. Interpretările despre care am discutat mai sus sunt forțate de cercuri ideologice dominante care manifestă interes în pervertirea viitoarelor generații – și cum se poate realiza acest deziderat mai bine decât lipsind de putere părinții și luând complet controlul școlilor? (Putem spune, din nou, că George Orwell a fost un vizionar, distopia sa „1984” tratând pe larg subiectul).
Nemțeanul Mihai Silviu Chirilă observa și el același aspect în analiza Capcane ale proiectului de revizuire a Constituţiei:
Scopul introducerii principiului interesului superior al copilului ni-l expune acelaşi raport al Forumului Constituţional: “Prin această formulare se urmărește împiedicarea unor eventuale acțiuni ale părinților sau tutorilor care să facă rău copilului, prevalându-se de libertatea de conștiință”. În Raportul final al Forumului Constituţional din 2002, unde se propusese acelaşi lucru, dar nu s-a preluat până la urmă în forma votată a Constituţiei din 2003, se spune: “Modificarea este una de substanţă deoarece lasă posibilitatea statului să intervină în relaţiile dintre copii şi părinţii sau tutorii lor, în situaţia în care consideră că educaţia dată de aceştia încalcă legislaţia în vigoare. Pe de altă parte, ar putea sili părinţii să renunţe la anumite metode de constrângere ce pot afecta fizic şi/sau psihic dezvoltarea normală a copiilor sau chiar la inocularea anumitor idei care ar putea fi apreciate ca dăunătoare. Efectul concret al dispoziţiilor constituţionale modificate în forma sus-menţionată asupra actelor normative ce reglementează relaţiile de familie […] ar consta în introducerea unor prevederi ce ar defini în mod concret situaţiile în care statul poate interveni şi a măsurilor ce le poate lua”. Nota care ne explică expresia “inocularea anumitor idei care ar putea fi apreciate ca dăunătoare” spune: “Ne referim la concepţii extremiste (naziste, fasciste, comuniste) sau chiar la anumite idei religioase extreme”.
Care este însă graniţa ideilor religioase extreme? În lume există grupuri religioase care practică sinuciderea sau refuză asistenţa medicală, refuză participarea la şcoală sau serviciul militar sau alte practici ce pot fi considerate extreme. Dar în ţara noastră, după cunoştinţa mea, există o singură astfel de grupare, care a furzinat un caz intens mediat în literatura de specialitate, însă această grupare a fost recunoscută de câţiva ani drept cult religios admis. Nu putem să nu avem temerea că, sub impulsul noilor mentalităţi europene, ar putea fi considerate idei religioase extreme unele precepte creştine, ca de exemplu: ideea că Dumnezeu consideră în Scripturi homosexualitatea ca păcat (mai ales că în propunerea Forumului Constituţional din 2013 există şi o prevedere specifică, care nu a fost acceptată, referitoare la „ura de gen”), sau ideea că actele biometrice reprezintă un pericol pentru libertatea omului, sau afirmaţia că avortul este o crimă, sau afirmaţia că educaţia sexuală este nepotrivită pentru vârsta şcolară etc. Dacă un părinte refuză să îşi ducă copilul la ora de educaţie sexuală, poate interveni statul peste dreptul părintelui de a-şi creşte copilul după propriile convingeri, aruncându-l eventual pe părinte în închisoare, cum se întâmplă în Germania?
Într-un articol pe această temă din presa internaţională, un oficial al unei organizaţii a drepturilor omului spune că “Germania consideră copiii ca proprietate a statului mai ales pe perioada educaţiei”. Cum Germania este trendsetter al politicilor europene, nu avem motive să ne temem că astfel de realităţi le-am putea trăi şi noi? Dar dacă un părinte refuză să-şi vaccineze copilul? Dar dacă refuză să-i facă acte biometrice?
Nu putem să nu avem suspiciunea că această modificare introduce de fapt controlul statului asupra dreptului părintelui de a-şi creşte copilul potrivit propriilor convingeri, întrucât interesul superior al copilului sub acest aspect poate fi definit de către stat (după adoptarea Constituţiei) în aşa fel încât această libertate a părintelui să se îngusteze cât mai mult. Statul poate decide care sunt ideile religioase extreme (să ne gândim la disputa legată de manualele de Religie), care sunt practicile religioase care ar putea să împiedice dezvoltarea copilului (s-ar putea decide, de exemplu, că spovedania îi creează un complex al vinovăţiei, sau că postul îi afectează creşterea, sau că rugăciunea îl îndoctrinează). Chiar dacă în perioada următoare ar putea să se refere doar la practici cu adevărat extreme, ţinând seama de evoluţia gândirii europene şi de influenţa sa asupra gândirii autohtone, nu avem certitudinea că în viitor nu vom fi expuşi unor abuzuri.
Ideile religioase extreme pot fi controlate prin intermediul mecanismului de recunoaştere a unui cult religios. Atunci când un cult depune actele de recunoaştere legală, el depune şi o doctrină din care se vede cam ce idei propovăduieşte. (…) De asemenea, părinţii cu idei extremiste fasciste, naziste etc. intră sub incidenţa unor legi care interzic propaganda nazistă, fascistă etc. şi nu e nevoie de o prevedere constituţională specială pentru ca drepturile lor asupra educaţiei copilului să fie reconsiderate în funcţie de legile specifice în vigoare. Cazurile grave în care un părinte îi face rău copilului (îl scoate de la şcoală, îl înfometează, îl bate, îl educă în spiritul urii, al violenţei etc.) nu au nevoie de prevederea aceasta constituţională, deoarece intră sub incidenţa multor legi aflate deja în vigoare şi în general nu ţin de rolul de educator al părintelui, ci de o psihologie deviantă.
Propun ca articolul să rămână aşa cum este, aşa cum a rămas şi la revizuirea din 2003. Altminteri, există riscul ca el să fie folosit abuziv împotriva părinţilor, mai ales a acelora care doresc să îşi crească copiii în spiritul creştin, care este diferit de unele idealuri ale societăţii actuale.
Ce este de făcut, atunci? Cum ne putem apăra pe noi și copiii noștri?
Mai există în legislația românească o întreagă serie de prevederi pe care orice părinte, indiferent de pregătire și nivel social, ar fi bine să le cunoască, în primul rând. Vezi sinteza
Drepturile părinților în asigurarea educației copiilor lor.
În al doilea rând, să fim alerți și să participăm activ la dezbaterile publice de interes. Când va fi reluată revizuirea Constituției, să solicităm păstrarea formei actuale a art. 29 (6).
Deloc în ultimul rând, să sprijinim cât putem mai bine inițiativa cetățenilor pentru revizuirea Constituției – art. 48(1), Familia. Pe lângă clarificarea problemei sexului și numărului soților, revizuirea va întări opțiunea cetățenilor români pentru prioritatea părinților în fața statului, atunci când vine vorba de educația moral-valorică pe care copiii urmează să o primească.
Nu spunem că nu există familii care abuzează. Ba dimpotrivă. Dar la adresa lor se intervine suficient de bine cu legislația de astăzi. Indiferent cât de multe ar fi, nu putem accepta ca Statul să devină atotputernic.
Dacă nu vom fi suficient de înțelepți și fermi, România va avea propriile cazuri Bodnariu. Și nu doar unele excepționale. Acceptând să meargă pe calea către totalitarism pe care a apucat-o deja Europa, în România Statul va fi noul dumnezeu – iar cale de mijloc și conciliere nu va mai fi. Ce vor face creștinii, deci, atunci când Cezarul va cere ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu?
Nu în ultimul rând, poate n-ar fi rău ca familiile plecate din țară în căutarea legitimă a unui trai mai bun să se gândească la revenirea acasă. Măcar aici, încă, nu li se răpesc copiii dacă spun poezii creștine la grădiniță.
