Confederația Elvețiană a solicitat Curții Europene a Drepturilor Omului re-judecarea, în apel, a cauzei Gross contra Elveția, în care s-a decis că restricționarea accesului la medicamente letale reprezintă… o încălcare a drepturilor omului!
În ultimele decenii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a adoptat o abordare în continuă „evoluție” a înțelesului articolelor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – la a căror corectă aplicare este chemată să vegheze. Noțiunea că această Convenție este un „instrument viu” pare acum de necontestat. Numărul cazurilor cu „rezolvare” alarmantă pentru apărătorii valorilor tradiționale crește (vezi spre exemplu X contra Austria – dreptul la adopție pentru cuplurile de homosexuali). Una din cele mai radicale decizii a fost cea din cazul Gross contra Elveția (2012).
Aplicanta, doamna Gross, o femeie în vârstă din Elveția, s-a plâns CEDO că nu își poate procura legal medicația necesară pentru a se sinucide. În Confederația Elvețiană, sinuciderea asistată este legală, dar doar pentru cazurile de boală terminală care cauzează suferință majoră; doamna Gross nu era bolnavă, ci doar „sătulă de viață”. La data procesului, exista deja suficientă jurisprudență a Curții în cazuri similare (Haas c. Elveția, 2011) care stabileau că nu există un „drept la moarte” (în acest caz, prin sinuciderea asistată); dimpotrivă, că există obligația pozitivă a statelor de a proteja viața (articolul 2 din Convenție). Chiar și tinând cont de „abordarea evolutivă” despre care vorbeam, decizia Curții – aceea că restricționarea accesului la medicamente letale reprezintă o violare a Convenției – este uluitoare.
Avocatul Paul Coleman de la Alliance Defending Freedom, una din societățile de juriști creștini care apără valorile familiei și ale vieții în instanțele din SUA și Europa, a declarat pentru CulturaVietii.ro:
„Pe lângă nerespectarea dreptului la viață, consfințit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, decizia Curții disprețuiește principiul subsidiarității și precedentele stabilite de ea însăși. Este de aceea imperativă răsturnarea acestei hotărâri. Guvernul are obligația de a proteja viața, nu de a facilita moartea. Exercitarea autonomiei personale nu trebuie să depășească legislația națională, al cărei rost este să-i protejeze pe cei slabi și vulnerabili.”
Referindu-se la pericolul relaxării condițiilor de acces la sinuciderea asistată, dl. Coleman a spus: „Este deja supărător că indivizi din Elveția pot primi acces la substanțe letale prin intermediul medicilor, care se presupune că trebuie să ajute la păstrarea vieții. Dacă această medicație letală va deveni accesibilă fără o prescripție specială, așa cum doamna Gross a solicitat în plângerea sa, va pune viața a mii de oameni într-un pericol extraordinar.” În continuare, Coleman face referire la situația din Olanda, unde numărul persoanelor eutanasiate crește de la an la an, iar legislația este tot mai permisivă, ceea ce duce la o presiune socială foarte mare asupra vârstnicilor, chiar și în lipsa unei boli terminale.
Interesant este că guvernul elvețian a înțeles implicațiile grave ale rămânerii definitive a primei hotărâri a instanței CEDO și de aceea a făcut apel, solicitând rejudecarea la Marea Cameră (instanța ultimă a Curții). Rămâne de văzut dacă aplicația va fi acceptată. Vă vom ține la curent.
Dl. Coleman a avut amabilitatea de a ne pune la dispoziție documente utile pentru cei care doresc să afle mai multe despre cazul Gross c. Elveția:
În România, sinuciderea asistată și eutanasia (mai multe despre acestea și distincția dintre ele aici) sunt ilegale, iar Codul de deontologie medicală le consideră „incompatibile cu profesia de medic”. Sinuciderea lui Costică Ștefănescu, persoană publică foarte iubită, a născut multă emoție și, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de situații, pescuitorii în ape tulburi precum Alina Mungiu testează terenul opiniei publice pentru a induce, pe fondul simpatiei față de tragedia lui Ștefănescu, germenii viitoarelor schimbări legislative. Exemplul „țărilor civilizate” precum Elveția, Olanda sau Belgia ne poate învăța destule – și nu în sens bun.
Legiferarea procedurilor de sinucidere „demnă” este una din dimensiunile „culturii morții” care face ravagii în societatea seculară. Într-adevăr, într-o lume fără Dumnezeu și fără Hristos, suferința, fie ea cauzată de boală sau de nașterea și creșterea unui copil cu handicap – ori chiar de nașterea și creșterea unui copil sănătos, pur și simplu – nu are niciun înțeles și rost și trebuie evitată cu orice preț…
