Ştefana Totorcea *
Pe 27 mai 2014, la propunerea Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (CCEA) al Facultății de Filosofie, Universitatea din București i-a acordat filosofului australian de origine română Julian Savulescu titlul de Doctor Honoris Causa.
CCEA, singura instituţie românească de învăţământ superior care studiază discipline etice, şi Institutul Cultural Român l-au invitat pe profesorul Savulescu să ţină pe 27 mai, la Facultatea de Filosofie, conferința „Neuroethics: Moral Enhancement” („Neuroetică: Ameliorarea Morală”). Aceasta a fost urmată pe 28 mai de un seminar cu studenţii, „Bio-ameliorarea morală și intuițiile morale” (ora 11.00), şi de o masă rotundă cu titlul „Uheiro. What Is It? Cooperation Perspectives with CCEA” (ora 16.00). CCEA va stabili un acord de cooperare cu Centrul Uehiro de Etică Aplicată al Universităţii din Oxford, condus de către profesorul Savulescu.
Revista „Dilema veche” și-a intitulat numărul de săptămâna aceasta „Vechi și noi dileme morale”; numărul a fost realizat în colaborare cu CCEA.
Receptarea lui Julian Savulescu în două spații de elită ale științei și culturii române este surprinzătoare, ținând cont de poziția pe care acesta o ocupă în etica contemporană.
Într-un interviu, Julian Savulescu, fiul unui avocat român emigrat în Australia după al Doilea Război Mondial, spune că a studiat şi a practicat medicina, dar a fost captivat de gândirea filosofului utilitarist australian Peter Singer. Atunci a renunţat la o carieră de medic neurolog şi, fiind o perioadă în care dezbaterea academică se concentra mult în jurul eutanasiei, a făcut o teză de doctorat în bioetică sub conducerea lui Peter Singer. Subiectul a fost „motivele bune pentru a muri”.
Peter Singer este unul dintre cei mai controversați eticieni contemporani. Iată, de pildă, o afirmaţie din cartea sa de căpătâi, „Rethinking Life and Death: The Collapse of Our Traditional Ethics” (Regândirea vieţii şi a morţii: prăbuşirea eticii noastre tradiţionale): „…ar trebui să admitem faptul că, dacă o fiinţă este umană şi vie, nu înseamnă de la sine că este greşit să-i luăm viaţa”. Acesta argumentează că un făt nu poate suferi şi nici nu poate simţi satisfacţie, deci nici nu poate avea preferinţe – de aceea preferinţele mamei sale primează. Este unul dintre argumentele care susțin avortul și recunosc clar că cel avortat este o ființă umană.
Gândire materialistă, morală impersonală şi relativistă
Julian Savulescu spune că ştiinţa şi tehnologia au făcut lumea contemporană să evolueze atât de mult, încât vechile concepte morale au devenit constrângătoare şi perimate, având nevoie să fie readaptate la noile realităţi, adică să evolueze odată cu aceasta. Această adaptare o numește „ameliorare morală”. Practic, putem găsi „noi şi noi moduri de a fi morali”, spune el în interviul recent acordat revistei „Dilema veche”. Dar, de fapt, el nu se referă la o modalitate nouă de împlinire a unui deziderat moral consacrat, ci la redefinirea unui concept moral și considerarea că un om acționează moral dacă împlinește acest principiu așa cum a fost el redefinit. El însuși recunoaște că nu există garanții că ameliorările de acest tip nu vor fi întrebuințate greșit.
În interviu, ca și în lucrările lui în general, există multe afirmații ridicate la rang de axiomă pentru care însă nu se pot găsi justificări definitive. De exemplu, din opinia că „nu am fost creați de vreun dumnezeu ori inginer suprem” deduce faptul că „pornirile noastre morale sunt limitate”; o astfel de explicație se poate deduce pornind de la axiomele dintr-un sistem de gândire teist în care un creator infinit creează ființe cu caractere infinite, dar nu poate fi demonstrată într-un sistem de gândire care nu se referă la un astfel de creator.
O altă afirmație nedemonstrată este cea care neagă ferm întregul efort altruist vizibil în civilizația umane: „Oamenii nu sunt configuraţi, din punct de vedere psihologic, pentru sacrificiu şi cooperare”. Toată organizarea socială comunitară a oricărei culturi umane de până în prezent arată contrariul, în ciuda evidentelor elemente punctuale de lipsă de sacrificiu și necooperare care sunt, în genere, marginalizate în raport cu un model ideal comportamental și pentru care se fac demersuri de corectare ori pedepsire. De fapt, o astfel de ipoteză îi trebuie autorului pentru a propune un sistem care să înlocuiască structurile pe care vrea să le schimbe și pe care le arată, printr-o frază, a nu fi viabile: „Nu suntem pregătiţi moral pentru viitorul pe care l-am construit pentru noi înșine (…) Lumea se schimbă rapid – trebuie să încercăm să înțelegem acest lucru și să ne adaptăm”.
Iluzia că eugenia liberală este liber aleasă şi benefică
În esenţă, Julian Savulescu se plasează în descendenţa gândirii darwiniste. „Suntem produsele evoluţiei oarbe”, spune el într-o conferinţă TEDx. El propune obligația de a ajuta la crearea unei lumi în care oamenii duc o viață mai bună, pe care o numește „obligație impersonală față de viitor”.
Aceasta îl face, de exemplu, să susţină „obligaţia morală” a părinţilor de a-şi testa şi selecta genetic copiii, pentru a-i naşte doar pe cei mai inteligenţi, nedându-le șansa celorlalți să se dezvolte ori avortându-i. Este vechiul ideal al naziştilor de selecţie pe criterii rasiale, argumentând că rasa „ariană” e mai bună decât altele, cu criteriile eugeniei redefinite – căci inteligența este un criteriu la fel de înșelător pentru complexitatea persoanei umane precum rasa.
Nu e de mirare că filozoful şi-a atras acuzaţia de eugenist. Pe care nu o neagă, ci o reinterpretează. Într-un interviu acordat Hotnews.ro, el răspunde:
„Societatea noastră practică deja eugenia atunci când face testele de detectare ale Sindromului Down la gravide. Ce este în neregulă cu eugenia naziştilor este că era involuntară, că nu era orientată spre beneficiul acelor oameni (…). Eugenia liberală este orientată înspre beneficiul oamenilor testaţi voluntar şi pentru a le permite să aibă copii sănătoşi”.
Din nou discursul se desprinde de logică. Eugenia implicată în detectarea Sindromului Down nu le privește pe mame, care fac voluntar asta, ci pe copiii testați astfel, cărora nu li se cere acordul voluntar. Eugenia liberală nu este altceva decât eugenia involuntară căreia i s-a restrâns domeniul de testare a respectării voinței. Când este vorba de o mamă și un copil, eugenia liberală cere doar acordul mamei, nu și al copilului, iar prin aceasta consideră că respectă dreptul de alegere, deși nu îl respectă decât pe al mamei, nu și pe al copilului.
Redefinirea normelor etice nu este însă deloc o problemă care rămâne în cadrul dezbaterilor universitare și nici una care nu trece peste status-quo-uri unanime astăzi. Din moment ce nu există criterii de limitare a redefinirii, poate ajunge oriunde. Julian Savulescu a fost cel care a aprobat publicarea în revista Journal of Medical Ethics a unei lucrări a bioeticienilor Alberto Giublini şi Francesca Minerva, în care aceștia argumentează în favoarea infanticidului, pe care îl numesc „avort post-natal”, avort după naștere. Personal, Săvulescu se pronunţă împotriva conceptului, dar declară că argumentele colegilor meritau publicate.
Anularea obiecţiei de conştiinţă a medicilor
El mai susţine realizarea de politici publice pe baza ideilor sale: „Ar trebui să transformăm ingineria genetică într-un bun public”. Julian Savulescu consideră că ar trebui să li se retragă licenţa de practică medicilor care, din motive de conştiinţă, nu oferă anumite servicii pacienţilor, cum ar fi avortul şi eutanasia. Deoarece, crede el, aceştia sunt egoişti şi acţionează în propriul interes şi nu pentru „interesul public”. În articolul „Obiecţia de conştiinţă în medicină”, publicat în prestigioasa revistă de specialitate British Medical Journal, afirmă:
„Convingerile religioase profunde pot intra în conflict cu unele aspecte ale practicii medicale. Dar medicii nu pot face judecăţi morale pentru pacienţii lor.
Shakespeare scria: «De vorba conştiinţă se slujesc / Doar cei fricoşi, scornită ca să-nfrîne / Pe cei ce-s tari.» (Richard al III-lea, trad. Dan Duţescu) … Conştiinţa medicului nu-şi prea găseşte locul în îngrijirea medicală modernă. Pacienţii trebuie să primească ceea ce este definit prin lege şi prin considerarea distribuţiei juste a resurselor medicale finite, care cere o concepţie rezonabilă despre binele pacientului şi dorinţele informate ale acestuia”.
Astfel, doctorii devin sclavi fără voință, opinie, libertate ai celui care plătește, mai precis ai statului care îi obligă să facă lucruri pe care aceștia nu le doresc. Iarăși, dintre cei doi, medic și pacient, doar unul este luat în considerare atunci când este evaluată moralitatea și îndreptățirea unei acțiuni.
Eutanasia cu scopul donării de organe
În articolul Ficţiunea morţii şi preluarea de organe de la cei în viaţă, Savulescu spune, printre altele:
„Închipuiţi-vă că aţi putea salva 6 vieţi doar cu o picătură de sânge. Aţi avea obligaţia morală de a o face? Se pare că, dacă există vreo obligaţie morală, aceea este cea de a salva şase oameni cu doar o înţepătură care să lase să curgă o picătură de sânge.
Dar zilnic oamenii fac ceva mult mai rău decât să refuze o picătură de sânge care ar salva 6 oameni. Ei aleg să-şi îngroape sau ardă organele după moarte, în loc să salveze 6 vieţi cu acele organe. Şi nu i-ar costa nimic să şi le doneze după moarte. Eşecul nostru de a ne da organele celor care au nevoie de ele este printre cele mai mari eşecuri morale din viaţa noastră. Cu costuri practic inexistente pentru ei înşişi, fără ca măcar să fie nevoiţi să sufere o înţepătură, mulţi aleg să-şi distrugă după moarte organele salvatoare de vieţi.
(…) Cea mai presantă preocupare etică este cum să încurajăm mai mulţi oameni să consimtă la donarea de organe şi cum să ne asigurăm că cei care vor să şi le doneze chiar reuşesc să o facă.
Aşa că a fost într-un fel surprinzător când Jim Tibballs, medic la terapie intensivă dintr-un spital din Melbourne, Australia, a criticat practica actuală a donării de organe pe motiv că donatorii nu sunt de fapt morţi la momentul recoltării organelor. (…)
Tibballs pretinde că nu se îndeplinesc standardele legale ale morţii – fie ea cerebrală sau cardiacă. Pretinde că se recoltează organe de la oameni care sunt pe moarte, dar nu morţi. Că este sau nu adevărat, o chestiune e clară: nu se recoltează organe de la oameni care ar fi rămas în viaţă dacă organele nu li s-ar fi luat.
Etica transplantului a fost dominată de regula donatorului care a murit. În anii 1960 s-a admis că unii pacienţi erau ţinuţi în viaţă de aparate după ce îşi pierduseră ireversibil toate funcţiunile creierului. Moartea a fost redefinită pentru a permite prelevarea de organe de la ei, iar aceştia au fost calificaţi a se afla în „moarte cerebrală”.
Ceea ce e socotit drept momentul precis al morţii este deja determinat în mod arbitrar. Pentru că moartea este un proces treptat, cu organe care mor în ritmuri diferite. Şi, deja aflându-ne într-o anumită zonă, din punct de vedere moral nu mai contează unde tragem linia. De aceea, moartea este în mod diferit definită în locuri diferite. În Australia, definiţia legală implică moartea trunchiului cerebral, care susţine funcţiile vitale. În SUA, implică moartea întregului creier. Iar japonezii nu folosesc deloc conceptul de moarte cerebrală.
Dacă vom putea recunoaşte că definirea momentului precis al morţii nu este decât o „ficţiune”, adică o chestiune de definiţie, de a trage linia într-un proces, cu un scop anume, vom putea identifica încă o cale de a creşte oferta de organe. Putem schimba din nou definiţia morţii (…) mutând momentul un pic mai devreme în procesul de a muri (…).
Şi mai este o cale, şi mai radicală, de a mări oferta de organe. Să abandonăm regula donatorului mort. Am putea, de exemplu, permite prelevarea de organe de la oameni care nu sunt în moarte cerebrală, dar care au suferit leziuni grave, care i-au lăsat inconştienţi pentru totdeauna (…) şi care ar muri oricum la momentul întreruperii tratamentului medical. (…)
Nu e nimic rău dacă un pacient care este scos de pe aparate fiindcă prezintă o prognoză foarte slabă, îşi donează organele (atâta timp cât se garantează că o face fără a suferi). Dacă ar fi vrut să-şi doneze organele, dorinţa sa ar trebui respectată.
Ar trebui să facem tot ce e posibil din punct de vedere etic pentru a-i împiedica pe oameni să-şi mai îngroape cea mai valoroasă resursă umană.”
Din nou, dintre cei implicați, cel aflat pe moarte și posibilii beneficiari, unuia, celui aflat pe moarte, i se anulează libertatea, dreptul de opinie și este învinovățit că nu dorește să îi ajute pe ceilalți prin luarea deciziei de a muri mai repede. Paradoxal, această logică nu o aplică atunci când este vorba nu despre viața mamei, ci numai despre confortul ei și/sau al tatălui, în cazul avorturilor la cerere. Aici Julian Savulescu nu mai vede ca o urgență etică convingerea mamei/părinților/societății să ajute la continuarea vieții copilului, a cărui viață este luată la dorința unor adulți.
Consecinţa ultimă
Această etica anti-persoană se întâlneşte cu marxismul în preocuparea pentru binele comun şi consideră omul ca material reciclabil şi mereu supus optimizării, ca o maşină de ultimă generaţie, care are chiar obligaţia de a se upgrada în sensul cerut de societatea contemporană. Aceasta presupune aderarea la noua etică şi abandonarea credinţelor personale și a libertății personale, concepte desuete.
Julian Savulescu nu face decât să împingă la ultima lor consecinţă logică opţiunile problematice pe care legislațiile le permit la ora actuală într-o lume secularizată, pe care unii o caracterizează drept „post-creştină”, dar, structural, este de fapt o lume pe post-libertate.
Într-adevăr, dacă permiţi uciderea de copii în pântece, de ce nu ai face-o şi după ce aceştia se nasc?
Dacă permiţi selectarea sarcinilor prin testare genetică, pentru a elimina copiii care prezintă risc de Sindrom Down, atunci de ce nu am selecta copiii şi după alte criterii, cum ar fi genele de inteligenţă, sau părul blond? Deşi, trebuie să-i recunoaştem filozofului Savulescu faptul că nu agreează criteriul părului blond, pe motiv că nu vede utilitatea acestuia pentru o societate mai bună.
La fel, dacă suntem de acord cu recoltarea de organe de la pacienţi irecuperabili şi am agreat să schimbăm definiţia morţii doar pentru a obţine pretextul să reciclăm organe, cu scopul binelui comun, atunci de ce nu am da şi cărţile pe faţă, pentru a promova uciderea unor pacienţi terminali pentru a refolosi nişte organe cât mai viabile? De ce să se aştepte scoaterea pacienţilor terminali de pe aparate, care poate afecta calitatea „recoltei”, în loc să fie uciși pentru un scop considerat nobil?
Pentru a accepta ușor anularea de către societate a libertății individuale, pe lângă binele comun, Julian Savulescu mai are nevoie de o redefinire. Redefinirea persoanei umane într-un statut cât mai aproape de cel al obiectelor. Pentru că obiectelor nu este nevoie să li se recunoască nicio libertate personală, niciun drept la opinie personal. Un obiect viu, dar nu mai puțin obiect:
„Suntem doar o serie de celule care se activează. Asta include și moralitatea. Comportamentul și experiența morală se nasc din activitatea electrică a creierului. La rândul ei, aceasta din urmă apare datorită reacțiilor chimice. Se poate spune, deci, că moralitatea e doar o reacţie chimică”.
Este stupefiantă alegerea Universității din București și a revistei „Dilema veche”. Da, Julian Savulescu are numele legat de una dintre marile universități ale lumii, da, este de origine română, da, este faimos. Dar ce promovează mai contează?
Ironic, cu doar câteva zile în urmă au fost în România doi bioeticieni străini mai celebri decât Julian Savulescu, H. Tristram Engelhardt Jr. și Corinna Delkeskamp-Hayes. Prezența lor a fost învăluită într-o tăcere care nu se poate justifica doar prin faptul că seminarul la care au participat s-a desfășurat la Bistrița, nu la București. Tristam Engelhardt Jr. este unul dintre fondatorii bioeticii și editor principal al revistelor „Journal of Medicine and Philosophy” și „Christian Bioethics”.
* lingvist, traducător, redactor, Știri pentru Viață.ro
