[box]Dr. Gregor Puppinck explică evoluția jurisprudenței CEDO și a percepției la nivelul Consiliului cu privire la parteneriatele homosexuale și posibilitatea căsătoriilor între persoane de același sex. Traducere după The Public Discourse. [/box]
Dezbaterea cu privire la căsătoria homosexuală se accentuează – și nu doar în Statele Unite. În ultimii zece ani, Europa de Vest a trecut la redefinirea căsătoriei, dar Europa de Est a reiterat constituționalitatea căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie. În consecință, continentul european a devenit tot mai divizat. Până în prezent, unsprezece țări europene au redefinit juridic căsătoria, iar în lunile următoare, Curtea Supremă a Statelor Unite va decide cu privire la constituționalitatea legilor statale care definesc căsătoria. Această decizie judecătorească va avea un impact considerabil.
În Europa de Vest, ca și în SUA, căsătoria homosexuală este, în mare, prezentată ca o chestiune de egalitate și nediscriminare – cu alte cuvinte, în termeni de drepturi ale omului. Consiliul Europei, al cărui scop îl constituie garantarea și promovarea respectului pentru drepturile omului în Europa, conform textului Convenției Europene a Drepturilor Omului, este principalul avocat în această dezbatere. În martie și aprilie 2010, Consiliul a adoptat o recomandare și o rezoluție în care consilia toate statele membre să adopte măsuri împotriva a ceea ce Consiliul percepea drept discriminare pe criteriile orientării sexuale sau identității de gen. Aceste documente nu recomandau crearea căsătoriei homosexuale, dar susțineau explicit parteneriatul civil.
Câteva luni mai târziu, în iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a emis hotărârea în cauza Schalk și Kopf c. Austriei. Pentru prima oară, curtea a hotărât că relația dintre doi parteneri de același sex se încadrează în noțiunea de „viață de familie” și nu doar viață privată, „la fel ca relația unui cuplu heterosexual”. Această hotărâre garanta cuplurilor homosexuale ceea ce CEDO percepea drept tratament egal cu privire la protecția vieții de familie. În sfârșit, în septembrie 2011, șase state membre au susținut crearea unui „proiect LGBT” în cadrul Consiliului Europei.
Această serie de documente și decizii a angajat ferm Consiliul Europei în promovarea drepturilor LGBT. Cu toate acestea, în chestiunea recunoașterii uniunilor între persoane de același sex, dezbaterea este departe de a fi încheiată. Pe de o parte, Curtea a declarat clar că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune o redefinire a căsătoriei pentru a include relațiile homosexuale. Pe de altă parte, pare să contureze un drept la „recunoaștere juridică” pentru cuplurile homosexuale.
Cu privire la căsătoria homosexuală: niciun drept
În ultimii câțiva ani, unsprezece state europene au redefinit căsătoria ca instituție indiferentă la gen: Olanda, Belgia, Spania, Suedia, Norvegia, Portugalia, Islanda, Danemarca, Franța, Anglia și Țara Galilor și Luxemburg. Treisprezece alte țări au întărit definiția căsătoriei în constituțiile proprii, ca fiind uniunea dintre soț și soție: Belarus, Bulgaria, Croația, Ungaria, Letonia, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia, Serbia, Slovacia, Ucraina și, de curând, Macedonia.
Cele mai recente amendamente constituționale au ca scop prevenirea redefinirii căsătoriei, fie prin legislație, fie prin jurisprudență. De aceea, acestea definesc căsătoria drept „o uniune unică între un bărbat și o femeie” (Slovacia), în loc de a garanta pur și simplu „bărbaților și femeilor” dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ultima formulare a permis Curții Constituționale din Spania, în urma indicației CEDO în cauza Schalk și Kopf, să decidă că fraza „bărbați și femei” nu implică obligativitatea definirii căsătoriei ca fiind exclusiv rezervată cuplurilor heterosexuale.
La lecturarea hotărârii judecătorești din 2010 pentru Schalk și Kopf, este tentant să concluzionăm că Curtea pava calea către stabilirea unui drept la căsătorie pentru cuplurile homosexuale. Curtea a aplicat Articolul 12 (care garantează „bărbaților și femeilor” dreptul la căsătorie) la cuplurile homosexuale, deoarece acesta „poate fi interpretat ca neexcluzând căsătoria între doi bărbați sau două femei”. Cu toate acestea, având în vedere contextul și intenția autorilor Convenției, Curtea a recunoscut că acest articol trebuie să fie interpretat ca garantând numai „bărbatului și femeii” dreptul de a se căsători și a întemeia o familie. Prin urmare, „având în vedere situația, chestiunea de a permite sau nu căsătoria homosexuală este lăsată spre reglementare de către legislația națională a statului contractant”. Curtea a adăugat „că nu trebuie să se grăbească să substituie propria judecată în locul judecății autorităților naționale”, deoarece țările membre sunt „în continuare libere […] să limiteze accesul la căsătorie la cuplurile heterosexuale”.
Formularea Curții din 2010 sugera că „propria judecată” ar fi fost să extindă garantarea drepturilor la căsătorie conferite de Articolul 12 la toate cuplurile, indiferent de complementaritatea sexuală. Această hotărâre judecătorească, Schalk și Kopf, a reprezentat un fel de promisiune, creând premisele pentru evoluția ulterioară a jurisprudenței.
Din 2010 însă, divergența crescândă dintre țările europene a determinat Curtea să se distanțeze de interpretarea evolutivă a Convenției, aceasta recunoscând absența oricărui drept la căsătorie homosexuală conform Convenției.
În cazul de referință Hämäläinen c. Finlandei, Marea Cameră a CEDO a hotărât foarte clar, în iulie 2014, că nici Articolul 8, care protejează viața de familie, nici Articolul 12, care garantează dreptul la căsătorie, nu pot fi înțelese „ca impunând o obligație asupra statelor contractante de a acorda cuplurilor homosexuale acces la căsătorie”. Curtea a clarificat că dreptul la căsătorie și întemeierea unei familii „consacră conceptul tradițional al căsătoriei ca fiind între un bărbat și o femeie”. O afirmație atât de clară tinde să pună capăt dezbaterii, în prezent și în viitor.
Două organisme cu autoritate din cadrul Consiliului Europei – Comitetul Miniștrilor și Comisia de la Veneția – au adoptat recent poziții similare. Acestea au decis că introducerea în constituție, în Croația, Macedonia și Ungaria, a definiției căsătoriei ca fiind exclusiv o uniune monogamă între soț și soție și nerecunoașterea în consecință a cuplurilor homosexuale drept căsătorii nu încalcă normele europene.
Pare clar că normele Consiliului Europei nu impun statelor membre să acorde cuplurilor homosexuale acces la căsătorie, și nici nu le împiedică pe acestea să definească căsătoria ca fiind exclusiv uniunea dintre un bărbat și o femeie. Totuși, există o altă întrebare care necesită răspuns: există o obligație pozitivă ca statele membre să ofere o altă formă de recunoaștere juridică cuplurilor homosexuale?
Au cuplurile homosexuale dreptul la uniuni civile?
Capacitatea a doi indivizi de orice sex de a încheia un parteneriat civil este adeseori prezentată ca o alternativă la accesul la căsătorie. Conform legislației europene actuale, nu există niciun drept la recunoașterea juridică a cuplurilor homosexuale. Cu toate acestea, din 1989, douăzeci și trei din cele patruzeci și șapte de state membre ale Consiliului au adoptat un cadru juridic pentru uniunile civile homosexuale, încă două fiind în curs de a face acest lucru.
Trebuie menționat că mișcarea pentru uniuni civile este condusă nu numai de militanții pentru recunoașterea socială a homosexualității, ci și de aceia care contestă dimensiunea instituțională și socială a căsătoriei înseși, în favoarea unui mod de angajament mai privat. În Franța, 95% dintre parteneriatele civile sunt încheiate între cupluri heterosexuale și se celebrează două uniuni civile la fiecare trei căsătorii.
În hotărârea pentru Schalk și Kopf, Curtea a evaluat consensul european crescând către recunoașterea juridică a cuplurilor homosexuale, dar a remarcat că:
nu există încă o majoritate a statelor care prevăd recunoașterea juridică a cuplurilor homosexuale. Domeniul în chestiune trebuie, prin urmare, să fie în continuare considerat ca unul al drepturilor în curs de evoluție, fără consens stabilit, în care statele trebuie să beneficieze de o marjă de apreciere în ceea ce privește momentul introducerii modificărilor legislative.
În cauza Vallianatos și alții c. Greciei din 2013, Marea Cameră a CEDO a hotărât că este discriminatoriu ca legislația elenă să limiteze uniunile civile la cuplurile heterosexuale. Marea Cameră nu s-a folosit de această ocazie pentru a declara un drept convențional la recunoaștere juridică pentru parteneriatele homosexuale. Cu toate acestea, Curtea a făcut apel la legislativele europene ca, în emiterea de legislații cu privire la familie, să aleagă măsuri care „iau în considerare evoluțiile din societate […], inclusiv faptul că nu există o singură cale sau o singură alegere în ceea ce privește desfășurarea vieții de familie sau a vieții private a individului.”
În acest stadiu, Curtea invită – dar nu impune – ca statele membre să recunoască juridic uniunile și, posibil, chiar căsătoriile homosexuale. Același lucru este valabil pentru Recomandarea CM (2010) a Consiliului Miniștrilor și pentru Rezoluția 1728 (2010) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Provocările din viitor
În lunile următoare, numărul de state membre care recunosc juridic cuplurile homosexuale va atinge o majoritate în cadrul Consiliului Europei. Acest lucru ar putea avea un impact decisiv asupra hotărârilor următoare ale CEDO în trei cauze noi, aflate în așteptare (Oliari și A. c. Italiei, Felicetti și alții c. Italiei și Francesca Orlandi și alții c. Italiei). În aceste cauze, mai multe cupluri homosexuale atacă imposibilitatea de a obține recunoașterea juridică a relației lor prin căsătorie sau prin orice alte mijloace juridice. Acestea invocă Articolele 8, 12 și 14 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În mod cert, Curtea nu va sprijini un drept la căsătorie, dar poate construi pe marginea hotărârii sale în cauza Vallianatos. Conform hotărârii respective, interesul cuplurilor homosexuale „de a le fi recunoscută juridic relația” a fost considerat un element al vieții private și de familie a acestora, protejat de Articolul 8 al Convenției. Chiar dacă Articolul 8 nu poate fi interpretat drept conținând, propriu-zis, o obligație pozitivă de a oferi o atare recunoaștere, acest refuz poate fi considerat discriminator în ceea ce privește posibilitatea acordată cuplurilor heterosexuale de recunoaștere a relației lor prin căsătorie. Curtea s-ar putea baza pe constatările sale în cauza Vallianatos, în care a judecat că „cuplurile homosexuale sunt la fel de capabile ca și cuplurile heterosexuale de a încheia relații stabile de angajament” și că acestea au „aceleași necesități în ceea ce privește sprijinul și asistența reciprocă ca și cuplurile heterosexuale”.
Dacă Curtea va hotărî că Italia discriminează prin neoferirea recunoașterii juridice cuplurilor homosexuale, Italia nu va trebui în mod necesar să redefinească căsătoria, dar va trebui să creeze un cadru juridic pentru uniunile civile homosexuale. O astfel de hotărâre ar obliga toate țările europene care nu prevăd căsătoria homosexuală să stabilească uniuni civile, care să fie deschise cuplurilor homosexuale.
Desigur, aceasta va naște chestiunea justificării diferenței între căsătorie și uniunile civile. În Schalk și Kopf, Curtea „nu a fost convinsă” de argumentul că drepturile atașate căsătoriei și parteneriatului civil trebuie să fie echivalente, menționând că „statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește statutul exact conferit de formele alternative de recunoaștere”.
Însă diferența de drepturi și obligații va trebui să reflecte diferența de scop dintre căsătorie și parteneriatul civil. Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii (Sheffield și Horsham c. Regatului Unit), în timp ce scopul unui parteneriat civil este organizarea vieții private, corespunzând aproximativ diferenței dintre Articolele 12 și respectiv 8 ale Convenției Drepturilor Omului.
În general, este clar că evoluția parteneriatului civil reflectă o schimbare de atitudine care, în detrimentul căsătoriei, tinde să prefere un tip de uniune contractual și ușor revocabil. Aceasta este expresia unei societăți care nu percepe familia, ci individul drept unitatea naturală și fundamentală a societății. Parteneriatele civile, chiar dacă sunt limitate la cuplurile heterosexuale, au un impact negativ la fel de puternic asupra societății ca și redefinirea căsătoriei. Existența lor demonstrează să Europa acceptă un tip de uniune fragil, individualist și ușor dizolvat, care nu este orientat pe întemeierea unei familii.
