Nevoia de cunoaştere

2254
1
DISTRIBUIȚI

O anchetă socială, publicată recent, compară practicarea avortului şi contracepţiei de către femeile din România şi cele din Cehia. [1] O mie de femei din fiecare ţară, între 15 şi 50 de ani, de profil rezidenţial, educaţional şi religios reprezentativ pentru situaţia de ansamblu a ţării respective, au răspuns la întrebări privind atitudinea faţă de avort (este acceptabil?, în ce condiţii?), recunoaşterea unor riscuri ale avortului (sterilitate, psihologice, BTS, cancer cervical, ineficienţa consecutivă a contracepţiei), folosirea curentă a metodelor contraceptive (care anume?, cine le informează?). Concluziile anchetei sunt următoarele: româncele recurg mult mai frecvent la avort, au opinii mult mai puţin liberale faţă de acesta, sunt mai puţin conştiente de efectele sale secundare posibile, folosesc metodele contraceptive mai rar şi pe cele mai puţin „sigure”. Unica similitudine semnificativă între cele două grupuri constă în încrederea masivă arătată medicilor şi psihologilor ca sursă de informare privind aceste metode.

Rezultatele, destul de previzibile pentru cei avizaţi, confirmă cercetări anterioare, dar pot fi contrariante tocmai prin aceasta: cum se poate explica persistenţa constatată a atitudinii preponderent negative faţă de avort (numai 40% dintre românce consideră că mama are dreptul la avort în orice condiţii – faţă de 60% în Cehia -, numai 25% îl găsesc justificabil doar din motive de sănătate şi numai 13% şi din motive sociale, 12% îl resping necondiţionat – faţă de doar 4% în Cehia -, iar 10% nu ştiu ce să creadă) şi, în acelaşi timp, persistenţa practicării avortului pe scară largă. Cu toate că numărul absolut al avorturilor chirurgicale [2] cunoaşte de un deceniu o scădere vizibilă, România continuă să ocupe în lume un loc de frunte raportat la număr de locuitori.[3] Conform studiului, 33% dintre românce au recunoscut cel puţin un avort, iar 11% au refuzat să răspundă la această întrebare, cifre care confirmă că practic jumătate dintre mamele, soţiile sau fiicele noastre au săvârşit cel puţin un avort.

Deosebit de interesante în acest studiu sunt corelaţiile dintre avort şi credinţa religioasă. Eşantioanele au fost alese astfel încât să reflecte spectrul convingerilor din cele două ţări (în România, profund religioase – 11%; religioase – 81%; atesiste – 1%; nedecise – 6%; în Cehia, profund religioase – 2%; religioase – 21%; ateiste – 63%; nedecise – 14%).

Comparând incidenţa avorturilor la femeile care se declară religioase, se constată că în România 33% dintre acestea au cel puţin un avort, pe când în Cehia procentul este de numai 19%. În privinţa atitudinii, româncele „profund religioase” acceptă avortul în orice condiţii în proporţie de 20% şi îl resping categoric în proporţie de 21% (restul îl acceptă condiţionat medical sau social), iar cele „religioase” îl acceptă în proporţie de 44%, iar 10% îl resping.[4]

Cu toate că religiozitatea influenţează în mod evident atitudinea şi chiar practica avortului, cum arată şi alte anchete,[5] remarcabilă, în ţara noastră, este slaba influneţă practică a religiozităţii, mai precis, contradicţia dintre aderarea largă la religizitate şi preceptele ei morale şi nerespectarea, tot atât de largă, a acestora în practică. [6] Conform unui studiu elementar dedicat mentalităţii femeilor care avortează „femeile chestionate […] sunt convinse că avortul este o crimă, că este un păcat, că embrionul este o fiinţă vie, în timp ce declară că se roagă, se spovedesc, postesc, merg la Liturghie.”[7]

Este o situaţie percepută ca generală, în aproape toate componentele vieţii private sau publice, dar există extrem de puţină preocupare, atât din partea cercetătorilor, cât, mai ales, a Bisericii, de a o investiga îndeaproape. Notorietatea religiozităţii românilor, a încrederii acestora în Biserică (în speţă, Ortodoxă), ca şi notorietatea practicării în masă a avortului au trezit, în două decenii de libertate confesională deplină, abia două luări de poziţie oficiale ale Sinodului BOR şi nici un plan general de măsuri pastorale şi misionare.[8] Până acum, există un singur studiu comandat de Biserică în vederea fundamentării unui program anti-avort, anume „Problematica avortului şi percepţia acesteia la nivelul judeţului Alba”, solicitat de Arhiepiscopia de Alba Iulia şi realizat în colaborare cu aceasta.[9] Câteva concluzii merită citate pe larg: „Tabloul pe care îl relevă aserţiunile de mai sus este acela al unei societăţi în care responsabilitatea în raport cu conceperea unui copil se află sub influenţa unor linii de forţă care nu se intersectează: poziţia Bisericii în raport cu întreruperea sarcinii este larg acceptată dar, în acelaşi timp, individualismul, materializat în convingerea că autodeterminarea propriei traiectorii existenţiale trebuie să primeze chiar în detrimentul unei potenţiale fiinţe umane, are un impact comparabil. În plan declarativ, avortul este considerat o mare problemă a societăţii româneşti, consecinţele acestuia sunt apreciate ca fiind foarte grave, dar chestiunea este discutată foarte puţin, iar cei care ar putea oferi informaţii consistente sunt ocoliţi. […] Oamenii nu cunosc decât puţin despre consecinţele renunţării la sarcină, îşi recunosc ignoranţa dar nu fac practic nimic pentru a şti mai mult.”

Nu putem subscrie desemnării de către autor a copilului nenăscut drept „potenţială fiinţă umană” ori „sarcină”, nici pledoariei sale discrete pentru actul sexual „protejat” (aici, de concepţie), ca alternativă la drama avortului, dar apelul la responsabilitate cu care se încheie studiul este de salutat. Oferim, însă, membrii Bisericii de azi, un alt model de responsabilitate decât cel al „evitării”? Şi, mai semnificativ, oferim vreo responsabilitate oarecare? Chiar dacă prejudecăţile şi adversitatea au un rol în formularea unor critici dure la adresa „ethosului” ortodox – precum: „Apartenenţa la Biserica răsăriteană nu s-a dovedit a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor [sic], ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „ortodoxie” nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi pur şi simplu opiniei majoritare.” – realităţile contradictorii semnalate mai sus nu ne îndreptăţesc să le socotim cu totul nule şi neavenite.[10]

O problemă particulară o ridică inerţia constatată a populaţiei de a întreprinde ceva pentru schimbarea stării de lucruri. Studiul din jud. Alba citat mai sus evidenţiază că oamenii nici măcar nu sunt preocupaţi să se informeze, iar când discută totuşi asupra avortului, de regulă preferă ca perteneri prietenii şi colegii de muncă, mult mai rar medicii sau alţi specialişti. În schimb, apelul la medici devine predominant, când e vorba de contracepţie, cum observă  cercetătorii din Cehia. Ţinând cont de creşterea lentă a utilizării contracepţiei de către românce, această disparitate pare a evidenţia mai puţin rolul medicilor în promovarea contraceptivelor, cât generala acceptare de către medici a avortului. Nu prea are lumea ce discuta cu un medic român pe tema aceasta.

Dar cu preotul?

Din nefericire, evidenţele arată că nici acesta nu este un interlocutor căutat. Dacă, tot după evidenţe, majoritatea populaţiei religioase condamnă avortul, iar femeile care îl săvârşesc se spovedesc, este de presupus că, dincolo de mărturisirea păcatului ca atare, nu mai are loc nici o convorbire semnificativă. Inflaţia omiletică, ascultarea propriei voci, în detrimentul ascultării vocei credincioşilor, segregarea (ne)pastorală a funcţiilor comunicării eclesiale între amvon şi scaunul mărturisirii – în fiecare caz, un personaj doar ascultă, iar celălalt doar vorbeşte -, este o realitate tristă a parohiilor şi eparhiilor noastre.[11] Iar dacă, atunci când vorbeşte, clerul nu abordează decât cu totul rarisim problema avortului sau alte probleme pastorale „delicate”, ce are de spus despre acestea atunci când ascultă?

O altă întrebare importantă, în acelaşi context, este de unde învaţă preoţii duhovnici ce să vorbească, atunci când o fac, despre aceste chestiuni care pretind, într-adevăr, multă înţelegere a realităţilor şi mai multă înţelepciune duhovnicească? În afara unor indicaţii cu totul sumare, rubricele molitfelnicelor nu oferă nimic în acest sens. Programele analitice şi cursurile de teologie pastorală şi teologie morală ale facultăţilor de teologie nu sunt, la acest capitol, mult mai generoase. Cărţile, româneşti sau traduceri, scrise de autori patristici sau contemporani sunt, deocamdată, puţine, puţin sistematice şi exhaustive, uneori confuze, propunând viziuni nu întotdeauna convergente. Conferinţele publice şi dezbaterile în mass-media bisericească sunt rare şi întâmplătoare.

O sursă de informaţie, în orice situaţie nepreţuită, anume mărturia celor care au experienţa lucrurilor, este în cea mai mare măsură neutilizată. Fenomenul avorţionismului românesc, intrat în al şaselea deceniu de manifestare, a produs nu doar o uriaşă tragedie naţională, ci şi o experienţă imensă, pe care, din păcate – ceea ce este chiar un păcat! – nu pare a fi valorificată aproape deloc. Studiile ştiinţifice întreprinse până acum sunt îndeosebi statistice, de factură cantitativă, reuşind să evidenţieze trăsături generale ale fenomenului, nu însă şi substratul său calitativ, personal, motivaţional şi sufletesc. Or, Biserica este plasată în situaţia cea mai favorabilă cu putinţă să strângă, prin urechea confesionalelor, ca pe un tezaur de imensă durere, mărturia suferinţelor celor care şi-au sacrificat copiii pe altarul idolilor socieţăţii contemporane, şi să o prefacă, în inima Sfintei Liturghii, într-o cunoaştere duhovnicească aptă să identifice, împreună cu o cercetare amplă a factorilor ideologici, politici, sociali, economici şi psihologici, căile ieşirii din acest coşmar istoric naţional cu perspective terminale.[12]

Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, declarat solemn de către Sfântul Sinod, este încă un prilej ca întreaga obşte a credincioşilor ortodocşi să se preocupe, prin rugaciune, dobândirea cunoaşterii necesare şi acţiuni susţinute, de mântuirea de avort.

_____________

Rândurile de faţă pregătesc un raport mai amplu al fenomenului avorţionist în România în cele două decenii de post-comunism. Articol extras din Anuarul Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-vita din România, ediţia 2010.

[1] K.Hollá, P. Weiss, D. Cibula, „Abortions and Contraception Use among Czech and Romanian Women: Comparison of Representative National Studies”, Journal of Sexual Medicine, Jan. 2010. Autorii precizează că studiul a fost finanţat de Societatea Europeană de Contracepţie, dar omit perioada în care a fost efectuat.

[2] Statistica avorturilor provocate de mijloacele anticoncepţionale este imposibil de întocmit, dincolo de evaluarea utilizării acestora. Nu sunt publicate cercetări riguroase ale efectelor contragestive ale „pilulelor” şi DIU, vălul tăcerii fiind aşezat cu ajutorul noţiunii para-ştiinţifice de „pre-embrion”, prin care, până la implantare, embrionului i se refuză nu doar statutul de fiinţă umană, ci şi cel de organism. Până atunci, „neavând sarcină, nu avem avort”. A se consulta, pentru detalii, Dr. Christa Todea-Gross, „Concepţiile medicale moderne şi concepţiile medical-creştine privitoare la procreaţie”, cap. V: „Metode contraceptive şi abortive. Efecte secundare despre care nu se vorbeşte”, în Îndrumarul medical şi creştin despre viaţă al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008.

[3] Articolul citat consideră că România ocupă locul întâi din lume la această categorie a asasinării în masă, dar citează surse uşor depăşite (2005, 2007). Chiar dacă poziţia de lider este discutabilă pe plan mondial – dacă ne gândim la politica anti-natalistă a Chinei -, în context european, este, din nefericire, incontestabilă. Vezi, Abortion in Europe and in Spain 2010.

[4] În Cehia, 46% dintre femeile religioase acceptă avortul la cerere, faţă de 64% dintre atesiste. Din păcate, studiul publicat nu urmăreşte şi corelaţia religiozităţii cu atitudinea faţă de contraceptive şi utilizarea lor.

[5] Incidenţa avortului la femeile care frecventează cel puţin odată pe lună biserica este cu 31% mai mică decât la cele care o fac mai rar sau niciodată, vezi, C. Mureşan et al., „Romania: Childbearing metamorphosis within a changing context”, Demographic Research, 19, 2008, p. 889.

[6] Conform sondajului naţional OSF-2005, 70-80% dintre români consideră că Biserica răspunde nevoilor spirituale şi problemelor morale ale oamenilor; 62%, că aceasta oferă soluţii corecte problemelor familiale, iar 39% că şi problemele sociale îşi găsesc soluţionarea prin Biserică. Concluzia cercetătorilor: „Religiozitatea constituie una dintre cele mai puternice şi durabile caracteristici ale societăţii româneşti”. A se vedea şi Mălina Voicu, România religioasă, Ed. Insitutul European, Iaşi, 2007, care prezintă date oferite de sondajele din cadrul cercetării „Studiul Valorilor Europene”. Autoarea afirmă că „un nivel crescut al credinţei religioase susţine modelul familei tradiţionale în care femeia este casnică şi are în principal atribuţii legate de creşterea copiilor şi îngrijirea casei” (p. 108). Regretabil, SVE nu urmăresc în mod detaliat universul procreaţiei.

[7] P. Chirilă, A.C. Băndoiu, B. Rotaru, „Aplicarea unui chestionar femeilor care avortează”, în rev. Studii, Mitropolia Olteniei. Centrul de Studii pentru Teologie Aplicată, 1/2002, p. 62 (subl. mea).

[8] Cuvânt pastoral adresat credincioşilor cu ocazia zilei de 1 iunie 1997 şi documentul de bioetică privitor la avort din 2004.

[9] Autor Vlad Millea, publicat în Annales Universitatis Apulensis Seria Sociologie, nr. 5/2005.

[10] Am citat din Daniel Barbu, „Etica ortodoxă şi spiritul românesc”, în vol. Idem, Firea românilor, Ed. Nemira, Bucureşti, 2000, p. 121-122, ale cărui aprecieri conchid o survolare istoriografică a multor „nedemnităţi” româneşti între sec. al XVI-lea şi al XX-lea. De pe alte poziţii, părintele Philotheos Pharos acuză, nu mai puţin critic, o adevărată secularizare a vieţii şi tradiţiei bisericeşti, petrecută tocmai în aceeaşi perioadă. Vezi Înstrăinarea Ethosului Creştin, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004.

[11] Cf. Pr. Philotheos Pharos, op. cit., p. 122. Ar merita cercetat în Psalmi, bunăoară, care dintre actele lui Dumnezeu predomină şi care este solicitat mai intens de psalmist, vorbirea sau ascultarea?

[12] A se vedea Cartea verde a populaţiei României.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here